Cuvânt și iubire

Teologia naturii este, din fire, Sci-Fi. Ne duce către nişte lumi potenţiale despre care nu credeam că pot să existe vreodată. O lectură a Creaţiei în cheia unui Creator, mai incredibil decât orice scenariu de film SF. Dar pentru asta, trebuie să încetăm să disecăm lumea cu raţionalitatea noastră.
Ce simplă e lumea când o interogăm aşa cum este. Ce simplă în neînţelesurile ei pline de înţelesuri. Ce minunate sunt lucrurile care nu au răspuns, pentru că sunt aşa cum sunt şi nu pot să fie altfel. De ce toarce pisica? De ce ticăie ceasul? De ce bunica are ochelari? Şi tot aşa. Lucrurile în tăcerea lor au evidenţa lor, care se înfăţişează fără pată, în puritatea lor, minţii noastre. Ele fac parte din ţesătura de raţiuni şi înţelesuri ale Creaţiei, sau mai degrabă din acea Minte care a urzit toate aceste evidenţe simple şi nemuritoare pentru noi. Astea sunt feluri de mâncare pe care mintea noastră sufletească le degustă la nesfârşit, şi nu oboseşte niciodată se depene firele înţelesurilor lor. Pentru că mintea noastră profundă e din aceeaşi substanţă, să zicem aşa, cu mintea grandioasă a lui Dumnezeu. Acelaşi fus care se deapănă în noi acum, se deapănă la toate scările creaţiei, de la cele mai mici la cele mai vaste.
Bunăoară, putem să trăim din experienţa acestei întrebări, în sine, fără capăt: „De ce e cerul plin de stele?”.
Dar cum ne întrebăm? Căci felul în care „atacăm” lucrurile defineşte împărtăşirea noastră de realitatea lor. Putem să ne întrebăm ştiinţific, despre dispoziţia geometrică, astronomică a stelelor, şi am ajuns în „bucătăria” problemei. Vom şti să le descriem, dar ne va scăpa semnificaţia lor, conţinutul lor ca idee. Singuri vom da din mână realitatea lor, pentru conţinutul lor informaţional pe care l-am preferat. Cumva, am vrut să ştim din ce sunt constituite stelele, sau cum sunt dispuse, ca să dăm deoparte problema, şi să ne vedem de altele ale vieţii noastre. Dar omul nu e făcut să aibă curiozităţi epidermice, pe care să şi le scarpine cu o pretinsă explicaţie ştiinţifică, şi gata. Ăsta e un nivel primitiv de vieţuire (spirituală), oricât de civilizaţi am fi pe dinafară. Omul e făcut să tacă, să contemple şi să se mire la nesfârşit de înţelesurile lucrurilor din Creaţie. E făcut să împărtăşească această tăcere, fie prin atitudine, fie prin cuvinte care pot vorbi despre ce nu se poate vorbi. Dacă ăsta e sensul cel mai înalt al cuvintelor, să vorbim de ceea ce nu putem vorbi, atunci am încărcat cuvintele noastre de raţiunile cele mai desăvârşite care există. Am ajuns la realităţi.
Aşadar, nu vorbim nici de încântarea nostalgică în faţa frumuseţii stelelor. Căci ăsta e un alt mod de a da deoparte misterul lucrurilor. Ne încântăm un pic, ni se pare frumos şi gata… Hai să ne vedem de viaţa noastră, ce mai era de făcut: X, Y, Z… Scopul nu este să derulăm una din multele emoţii ale afectivităţii noastre, ca atunci când derulăm nişte Wallpaper-uri pe Facebook. Asta e doar o excitare afectiv-cognitivă, mai degrabă, un tip de răspuns emoţional generat de lumea plină de reclame şi oferte în care trăim. Dar lucrurile adevărate nu fac reclamă realităţii lor, şi aşa n-o s-ajungem la ea niciodată. Lucrurile adevărate îşi prezintă realitatea lor minţii noastre tăcute, nedistrase, dumnezeieşti, ele nu vorbesc intelectului nostru spectator TV din viaţa de zi cu zi. Căci scopul cel măreţ şi hrănitor pentru fiinţa noastră lăuntrică, aceea care nu va muri niciodată, este să fim capabili să locuim – iată – în realitatea semnificaţiei stelelor, în noima lor, în lumea lor de sensuri care nu pleacă nicăieri şi stă acolo dintotdeauna. Scopul este ca pentru cele trei minute în care găsim răgazul să medităm la cerul înstelat, să nu mai locuim în realitatea aparentă a trupului nostru, a casei sau a maşinii noastre, ci să simţim vastitatea fiinţei noastre, într-un fel chiar fizică, la dimensiunile creaţiei pe care le-a făcut Dumnezeu. Să simţim trupul vast al omenităţii noastre, făcut nu numai din pământ, ci şi din stihiile naturii – apă, aer, foc, praf de stele, şi, mai presus de toate, suflarea de viaţă a lui Dumnezeu. Să simţim înrudirea noastră cu stelele, cu aştrii şi cu depărtările cosmosului, după cum glăsuia psalmistul David: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Ps. 8, 3-4).
Reluând ideea, ne întrebăm „de ce e cerul plin de stele” nu din perspectiva că am putea şti răspunsul. Nici din aceea că l-am putea afla. Ăsta e un tip de interogaţie care consumă obiectul, şi prin care pierdem imediat ceea ce am avut în mână, şi care era cel mai de preţ: o tresărire în faţa Raţiunii Nesfârşite, o tresărire care ia ea însăşi timpul Raţiunii Nesfârşite. O hrană din care începi să mesteci şi nu termini niciodată, pentru că fiinţa lucrurilor (şi a stelelor) e făcută de Dumnezeu să nu se epuizeze niciodată, indiferent de energia lor fizică, de „mortalitatea” lor. Şi tot aşa nu se epuizează nici „hrana” cognitivă care ne-o dau, precum nici „săltarea” inimii care-o însoţeşte. Întrebându-mă „de ce e cerul plin de stele”, am conştiinţa atât de deplină că nu ştiu, atât de clar că mă depăşeşte, încât aleg să trăiesc în acest ceva pe care nu-l ştiu şi care mă depăşeşte. Aleg să gust din acea parte mai vastă a fiinţei mele pe care nu mi-a explicat-o nimeni niciodată, din care am aflat că-şi trag existenţa şi soarele, luna şi stelele. Aleg să trăiesc nu numai în trupul meu limitat, limitat împreună cu raţiunea unui trup limitat. Aleg să înţeleg că Dumnezeu m-a făcut pe mine, omul, din „aluatul” tuturor acestor lucruri, ca dintr-un manual de botanică şi zoologie al Creaţiei. M-a făcut nu numai din ţărână şi stele, ci până şi din stihiile care mi se pare, adeseori, înfricoşătoare – din crivăţ, din furtună, din fulgere şi din cutremure. Căci nu e minunat cuvântul lui David care invită toate „urgiile” naturii să laude pe Domnul? – „Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii şi toate adâncurile; focul, grindina, zăpada, gheaţa, viforul, toate îndepliniţi cuvântul Lui!” (Ps. 148, 7-8). Şi se încheie cu „toată suflarea să laude pe Domnul”. Ei bine, din această suflare, fac parte şi eu. Şi, în felul ăsta frumos şi minunat, nici viscolul nu ne e străin, de noi, de fiinţa noastră, nici cutremurul, niciuna din exprimările măreţe şi poetice ale lui Dumnezeu nu ne e străină. Nici licărirea stelelor. Lucrurile lui Dumnezeu sunt frumoase şi înfricoşătoare în acelaşi timp. Dar e acea „frică”, acel „cutremur”, care le fac frumoase şi grandioase, şi reverenţioase în faţa Creatorului lor. Nu e o frică omenească. Ci e o frică a frumuseţii, o răpire în măreţia lucrurilor. Ar fi ciudat să-mi fie „frică” de stele… Ce pot ele să-mi facă? Dar, dumnezeieşte, mi-e „frică” şi mă cutremur de frumuseţea lor, pentru că înţeleg ce Creator „grozav” avem. Ăsta e fiorul, sau săltarea inimii care însoţeşte cunoaşterea lucrurilor în tăcerea lor. Şi care nu se epuizează niciodată.
Atâta loc de meditaţie, şi n-am reuşit să aflăm, până la urmă, „de ce e cerul plin de stele…?”. Dar am învăţat cum să punem întrebarea. Cum să întrebăm. Din ce stare interioară să întrebăm, ca să nu pierdem imediat obiectul întrebării. Ca să păşim în tărâmul unde lucrurile ne răspund la nesfârşit, ne hrănesc mintea noastră adevărată la nesfârşit. Încontinuu, pe măsură ce întreb, am senzaţia că nu ştiu, că nu ştiu „mai mult” decât nu ştiam adineauri, că înaintarea mea se măsoară, cumva, negativ, sporind în ceva neştiut, incomprehensibil, pe care nu-l ştiu. Dar, oare, nu este asta raţiunea neîncepută a lucrurilor, din care putem mânca fără să ne ridicăm, vreodată, de la masă? Nu cumva am dat de acel „nu ştiu” care deschide poarta de cunoaştere a tuturor raţiunilor dumnezeieşti ale lucrurilor? Poate aşa trăim fericirea lui Socrate care, pus în faţa lucrurilor, zicea „ştiu că nu ştiu nimic”. Căci de la început, de când am auzit întrebarea „de ce e cerul plin de stele?”, tânjeam să ajungem, de fapt, la definitivul nerăspuns al ei, la inexplicaţia ei. Şi aşa, dacă dobândim acces la lucrurile care nu se pot spune niciodată despre „cerul plin de stele”, la lucrurile care nu se pot vorbi, am ajuns la conţinutul de nespus şi de nevorbit al cerului înstelat. Care e mai înalt şi mai minunat decât cerul înstelat al lui Kant, dobândit ca vârf al cunoaşterii raţionale. Am ajuns la de ce-ul lucrurilor, la raţiunea din altar.
Mintea noastră adevărată „mănâncă” astfel de lucruri. Nu se satură de ele niciodată. Ea nu se „încântă” de ele cum o face mintea cealaltă. Pentru că aceea vede doar „reclamele” lucrurilor. Dar aceasta vede realităţile lor, sensurile despre care nu se poate vorbi şi care nu pot încăpea în reclame. Însă tocmai ele sunt mâncarea cea pentru totdeauna, adevăratul film SF al Creaţiei şi al Creatorului din spatele ei. Înţelesurile şi fructele cunoaşterii din pomul vieţii. Şi al Împărăţiei.

Ierodiacon Iustin T., 1 noiembrie 2019