Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme
E albă noaptea
E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri
Se plimbă morţii lumii
În robe violete,
Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri
Prin somnul dulce al-mumii
Mai trec gabriolete.
E atâta necuprindere în vârstă şi mă duc
Să pun sub nasul morţii
Fum greu de busuioc,
Mai vin batrânii lumii cu fluiere de nuc
Să-şi piardă datul sorţii
La jocuri de noroc.
E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri,
Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri.
Sunt un copac
Nu-mi mai pasc mânjii miezul copilăriei
La poalele dealului,
Cu urechea lipită de calea ferată
Şi plăcerea trenurilor care vor veni.
Plantele se îmbogăţeau de lumină,
Iar sufletul era uns cu ierburi.
Foamea era o emoţie care dădea în sete,
Apa se limpezea când bea regina florilor.
Nu mai sunt fetiţele care mă iubeau,
Nici privilegiul de a ignora
Ori de a nu şti
Ca ele urcă-n trupul femeii
Alungate mai devreme.
Sunt un copac pe care-l mângaie cerul
Cu o înţelegere
Aproape omenească,
La marginea vieţii.
Multe nu ştiu
Alung aşteptarea, sorb sărutul,
O împreunare frustă înfrânge fricile.
Mă ascund în el şi când ies la suprafaţă,
Uşor, leneş să nu fugă,
Îi beau savoarea ca vinul.
Şi mă pierd
cu totul – un meteor cazut
în universul tău lacom –
Doamne, multe nu ştiu!
Noaptea
Aceste obiecte pe masa de scris
şi portretul tău în ramă obeză
ca nişte figurine răzleţe
sculptate în ceară.
Cochilia de scoică
în care a scăpat un fir de nisip
din care s-a format o perlă
şi gândul la sărutul pe gâtul cu perle
când singurătatea mă leagă de scaun
şi vine miezul nopţii
ca un pustiu
din care nu mai apari.
Apoi păianjenii
care ţes o pânză
pe care vreau să-ţi ilustrez
poemul însăilat pe hârtie,
noaptea.
nu ştiu cum va fi mai departe
o femeie-n delir cu umerii fragili
se plimbă pe străzile oraşului de ceaţă
se poate intui-n tăcere, vibraţia şoaptelor ei
mirosul prafului cu iz de mâzgă
privirea-i sticloasă sub pleoape, gândul fugar,
în neliniştea care-i tremură glasul
o ameninţă clipele bolnave
are o greutate de bolovan în piept
nu poate trece prin nepăsare dincolo
umblă după o iubire de aer
prin partea nevăzută a bărbatului
şi-i gata să pună pe masa dragostei
sufletul, luminişul gândurilor, ziua de mâine
să le guste împreună puţin câte puţin
fără pretexte inutile
gasindu-se înscrişi unul într-altul
ca focul într-un cerc
şi la capătul drumului când vor deveni liberi
vor simţi sentimentele cum ţâşnesc
şi-şi vor îmbrăşişa umbra
la care vor rămâne fiecare singur
nu ştiu cum va fi mai departe
fără freamătul următorelor nopţi
restituite iubirii
Bunicul
Schijele vremii îl loviseră din mers
ca un fulger care a scrijelit copacul
a mers mai departe călare prin destin
cu un orgoliu moştenit din neam
care-i stopa plecările
pe drumuri fără izbândă
Niciodată zilele şi nopţile nu erau la fel
aveau riscul presupus al căutării
aura solemnă făcea din el
un sfânt supus greşelii oamenilor
pe care le înţelegea fără să le suporte cu uşurinţă.
Cu timpul
clipele agăţate de marginea neliniştii
alunecau în gustul de cenuşe al morţii
cum se aud picăturile de ploaie
lovind umerii încovoiaţi.
Linii frânte tăiate pe feţe spălăcite
cicatrici lăsate de-a latul privirii
este tot ce voiam să nu se întâmple
trecerea să fie a unui înţelept
şi nu o lamentare banală
a sfârşitului firesc
întâmplat mai demult
dacă norocul nu era acasă.
Fluturi negri
Ştiu, turnurile nopţii spre lună se-nclină
Pe acoperişuri vin păsări mari de pradă,
Din clipe prinse-n iris ies iele de lumină
Cu dansul lor în cercuri spectacol de estradă.
Mă înspăimântă bezna şi nu am o sclipire
Vin dezertări şi temeri cu gustul lor de fiere,
Şi zbuciumul nadejdii aproape-i de topire
În cupe îşi ţes pânza paianjenii-n tăcere.
Prin câmpurile arse descoperi-vei drumul,
Însingurat şi gol eşti, un izgonit din lume,
Vai, unde sunt bărbaţii cu ochii lor ca scrumul?
Şi cui să-i spun acuma ce mă framântă-anume?
Te cheamă voci difuze din spaţiu de oriunde
Şi netezind tăios, sunt cuvintele ca-n palmă,
Trec, parcă, fluturi negri prin umbrele rotunde
Şi-n marginile vieţii alunecarea-i calmă.
Eu sunt drumeţul cu ochii de praf
Te adun din braţele austrului de vară
să-ţi simt sarea secetei albe,
în umbrarul sălciilor de lângă râu
ca pe o prinţesă a câmpiilor arse.
Eşti fata cu sufletul plin de seminţe
şi trupul mlădiu ca spicul de grâu,
prin sângele tău trec recolte de fluturi
în măduvă odihnesc obosiţi ţăranii.
Ziua e o dogoare în bobul lăptos
noaptea o petrecere călare pe mânji,
neînvăţaţi să zboare prin colbul uscat
precum caii struniţi din dârlog.
La răscruce de stele aproape de zori
înfiorate ierburile aşteaptă coasa,
ciocârlia îşi încearcă glasul în zbor
tu cu patimă săruţi macii în somn.
Eu sunt drumeţul cu ochii de praf
lângă cumpăna fântânii cu ciutură,
mă răcoresc sub salcâmii umbroşi
şi te aştept să vii călare din lanuri.
Satul meu
Nopţile albe,
satul coborând în genunchi pe deal.
Stelele jucându-se deasupra viilor
şi luna însetată de întuneric,
sus pe creasta pădurii de stejari
luminează vesel turla bisericii.
Pomii înfloriţi,
legatura dintre sat şi cerul său,
aliniaţi pe o pantă
dincolo de drumul veşniciei.
Dincoace se deschid ferestrele
satul ascultă cântecul cocoşilor,
seminţele se aruncă prin aer
la hotarul dintre apele clare.
Aerul desprimăvărat de păcate
miroase a cimbru şi busuioc verde,
în locul acesta s-a întâmplat să mă nasc
fiu izgonit cu ochi de pământ.
—————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
28 iunie 2019
