Liana NICOLAE: Uimiri lirice
Ne-am întrebat?
”Cunosc mulți oameni care de departe par ceva, iar de aproape nimic.”
(La Fontaine, Despre oameni și valoare)
Cât de important este să știm pentru ce trăim și ce facem cu viața noastră
Poate sub cenușa zilelor noastre vom găsi grăunțele de aur al adevărului
Eterna contradicție dintre meditație și venerare unde fiecare are o durere
Numai că durerea împărtășită cu alții este mult mai mică și mai ușoară
Căutând ceea ce nimeni nu găsește aflăm licoarea amară a renunțării
Nu știu dacă un scriitor trebuie să fie un filosof, să nu oprească lumina
Sau un purtător al forțelor înțelegerii, o fereastră care să răspândească
Să filtreze lumina cu grijă, să nu stea în calea ei, să-ndrăgească realitatea
Nu vă-nțeleg pe voi, care vă rezemați de stele, aproape m-ați încolăcit
Nu pe mine ci intuiția mea, înțelegerea mea față de tristețe sau boală
Mă gândeam și la tine, cel care mă iubești în tăcere, oare mă-nțelegi?
Sau ți-e teamă să recunoști sau vrei să renunți deși aceasta nu este ușor
Nu este un lucru prea vesel să te joci de-a cuvintele, să oprești fulgerele
Renunțarea nu este un lucru fericit, apleacă-te peste relele lumii cunoscute
Că nu este așa deprimantă precum pare, să știi că nimeni nu scapă de tristețe
Umilință sau durere, frumusețe, de compasiuni universale necondiționate
Ce bine e să trăiești, e așa de bine, depinde cum privești dezamăgirile
De foarte multe ori, dorința împiedică sau distruge bucuria, ne ascundem
De mirosul acvatic, de-nceputuri, de cel care ne dorește înveninat și mândru
Bărbații uneori își doresc ceea ce nu au, le e greu, teamă de un nou început
Astfel pot alege să trăiască singuri, sfârșiți, fără o nouă trăire, fără alt început
Se simt bine într-un pustiu fără oaze, neasemuit de ieftin, cu ceruri prăbușite
Dorința lor nu dispare total, se folosesc de litere mute, luând-o de la-nceput
Priveam păsările ciripind pe frunzișul iederii, până nu mai mi-era sete de fericire
Dor
Mă dor ochii, mă doare lumina, mă doare soarele, iubirea, mă doare dorul
Mă doare imaginea, somnul, mă doare lumina, mă plânge plânsul și lacrima
Și aducerea aminte, mă dor prietenii-neprietenii, mă sfârtecă timpul nemilos
Mă taie viața, îmi explodează mintea și zâmbetul, câte nu mă dor, numărate
Cel mai mult mă doare omul, omul uitat, amânatule, nevăzutule și apărutule
Și dispărutule, anii rătăciți, răzvrătiți de neumblări și reveniri și câte mă dor
Și despărțirile, regăsirile, sfârșitul și-nceputul, viața și ce mai este dincolo
Toate mă uimesc, Doamne, chiar nu te gândești la mine, să știi că și ființa Ta
Mă doare cu puterea și permanența Ei, iată, mă uită uitarea, mă urăște ura
Mă iartă iertarea, mă șuieră trenul, mă bate austrul în suflet și inima ce face?
Ea e mereu bătălie, ca pe front, răpusă, la război, când plânge, când râde
Când bate mai rar sau uită, a pedepsit-o trupul meu prăpădit, tare învechit
Trăiesc trăirea, iubesc iubirea, mor murirea, cânt cântarea, iubesc omul-om
Întâmplarea-neîntâmplarea, visare-nevisare, joaca-joacă, trădarea-minciuna
Mă-ncalță drumul, mă descalță pragul, mă împodobește seara și dimineața
Ce multe treceri m-au călcat, ce multe drumuri m-au prădat, până la epuizare
Viață împărțită între bagaje, avioane și aeroporturi, între frământate enigme
Ce accidente m-au lovit, câți copii am pierdut, câte umbre am preschimbat
Cum un vultur lovit, sângerând a căzut pe capul meu, câte zile l-am îngrijit
Mă rătăcisem pe zăpezi răvășite, acolo am descifrat un pas de bărbat, o ușă
Un sunet de cheie, unde sunt acum, cine sunt, unde merg, unde mă opresc?!
Și mă mai doare cerul, valul, malul, copacii, orizontul, marea, ecoul nopții
Muntele și brazii, mă doare mugetul cerbului și ochii căprioarei plăpânde
Lumea, ființă-neființă, depărtarea-apropierea, omul-căzut, omul-ridicat
Copilul plângând, vițelul mugind, mama și tata cu dorul de mine în liniștea
Și pacea lor tăcută și câte mă mai dor, Doamne!? Libertatea, sănătatea
Poemul, da, poemul și minciuna, măi, mă doare, că este prea multă nesimțire
Așteptare în neașteptare, gloria fără merit, condamnarea nedreaptă-nelegală…
Ficțiune
Totul este ficțiune
Realitate mințită
O-naltă liniște-nvăluită-n fum
Tremură pe zidul putred
Totul s-a terminat, n-a fost nimic
Nici dreptate, nici sentiment
Nici împlinire doar o falsă victorie
Doar o-nchipuire, o minciună târzie
O cădere bolnavă, îngropată
În tăcere strivită de adâncul palid
Al exilului sau al nimănui
Totul este frig și noapte
Camera-nchisă miroase a mucegai
Nu spun nimănui ce dor mi-e de-acasă
Aștept coborârea în somn, moartea
Este mai ușoară decât această închisoare
Cu microfoane-n perete, convorbiri ascultate
Cu-nchisoarea libertății ornată cu ipocrizie
Cu surâs și zâmbet false, demnitare
Ca o periculoasă luptă, fanatică, groaznică
N-am chef de voi, de gesturile voastre infirme
Câtă diplomație în căderea voastră ieftină
Ce mici sunteți, superficiali, neputincioși
Cât vă sfidez, îmi sunteți indiferenți
Goi, fără suflet și minte abstractă
Ideogramă
Am atâtea de făcut
Că sonoritățile chemării vieții vibrează
Am intrat pe o străduță prelungă
Norii au rămas suspendați
Am auzit o mulțime de voci
Aproape și foarte departe
Cineva mă strigă pe nume, cu sonorități vibrante
N-am cu ce compara calea dreaptă
Căldura mă obosește, capul îmi este greu
Merg cu sentimentul dreptății și al respectului
Dialoghez cu iluzia judecății de apoi
Cu roata soarelui prezicătoare de simboluri
Cu ideograma eternă a misterului omenirii
Grandioasă pe clipa sortită a odihnei zbuciumate
Sunt omul izolat, căzut, îngenunchiat
Prea ocupat pentru acest secol
Rănit, exilat, șchiopătând în vânt
Măreț ca o iluzie, ca o absență
Ca Tour Eiffel sprijinit pe Sena-ntunecată
Mai departe Notre-Dame întoarsă spre mine
Surâde, măsurându-mi neastâmpărul
Scop
Niciun scop uman obișnuit nu seamămă cu realizarea de sine, cu liniștea
Cu mintea golită, repetând întruna că nu există pustiu în meditație eficientă
Mai bine stau liniștită, conștientă, concentrată pe respirație, pe voce caldă
Nu există decât incapacitatea noastră de a străpunge golul în care trăim
Nu ne rămâne decât să așteptăm, gândul ăsta ne ajută, hai, să recunoaștem
Că sperăm neavând ceva mai bun, să așteptăm oricât să ne ferim de nimic
Iată că m-a prins noaptea în somnul bărbatului meu, acum înfruntă trecutul
Îi aud respirația în sfinte izvoare, trăim în tăcere pe stânca cu vulturi căzând
Ce test adevărat ar da civilizația dacă s-ar asigura condiții decente de trai
Pentru că a trăi mai bine înseamnă și a trăi cum se cuvine, în moralitate
Nici America nu are conducători, mai ales, morali, se minte fără niciun motiv
Mă gândeam că lumea a fost chiar foarte mare pentru mine, plină de mistere
Copilăria mă sorbea din miresme, cum mai simțeam timpul tainic vibrând
În schimb, lumea redusă la viața în ”doi”, mi se părea tainică, eternă
Numai că ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată, rămânem amorfi
In valea nisipurilor, în dansul buruienilor uscate, printre conuri uscate de brad
Ce fel de țară avem? Suntem un pământ de oameni singuri, atât de singuri
Încât până și cei mai nefericiți nu sunt solidari cu ei, au căzut în muțenie
Azi avem timp pentru toate; să rătăcim în dreapta și în stânga, să dormim
Să visăm, să regretăm toate greșelile și apoi să le repetăm; să ne absolvim
Pe noi înșine, judecându-i pe alții, avem clipe să scriem, să citim, să învățăm
Să regretăm că am scris lucuri grele, să facem proiecte și să nu le respectăm
Să trăim iluzii și să scormonim prin jarul lor mai târziu, să lăsăm și să plecăm
Să ne reinventăm, să ne străduim să ne facem prieteni ca apoi să-i pierdem
—————————–
Liana NICOLAE
12 iunie 2019
