Cuvânt și iubire

Evoluţia creştinismului în secolele VII-X

Evoluţia vieţii spirituale (religioase) a populaţiei autohtone din stânga  Dunării, în ultimele trei secole ale mileniului I, s-a desfăşurat într-un context politic şi etno-demografic fluctuant. Prăbuşirea stăpânirii bizantine în regiune şi spargerea romanităţii dunărene, sub aspect religios, al creştinismului, s-au soldat cu dispariţia organizării bisericeşti pe linia Dunării şi încetarea legăturilor dintre creştinătatea nordică şi cea sudică. Urmările au fost negative, în planul istoriei conjuncturale, dar ele au probat profunzimea creştinismului nord-dunărean şi rolul său în menţinerea identităţii etno-lingvistice şi spirituale ale autohtonilor. Mai întâi, credinţele, ideile şi practicile religioase ale populaţiilor care au pătruns în nordul Dunării. Crişana, Banat şi valea Mureşului mijlociu erau controlate, în secolele VII-VIII, de avari, influenţa lor asupra creştinilor romanici este nesemnificativă. Apoi, pe lângă avari, în secolele VII-X, în arealul românesc, au pătruns şi alte populaţii nomade răsăritene, anţii, etnie de origine alanică, mai ales în Basarabia, iar urmele bulgare sunt insignifiante.

Influenţa acestor nomazi euro-asiatici asupra spiritualităţii creştine autohtone se pare că a fost redusă, la fel ca şi a altor migratori: pecenegi, uzi, cumani. În spaţiul românesc, la începutul secolului al VII-lea, au pătruns şi au convieţuit cu autohtonii, slavii, populaţie indo-europeană cu credinţe, idei, practici, mituri, rituri proprii, ataşaţi de religia lor păgână. Ei adorau mai multe divinităţi, cinsteau elementele naturale (arborii, apele), practicau sacrificii animale şi umane, iar în domeniul funerar, slavii distingeau sufletul de trup şi practicau incineraţia. Studiul comparativ al spiritualităţii slave şi al celei arhaice româneşti i-a condus  pe etnologi la concluzia că cea slavă a îmbogăţit pe cea autohtonă. Convieţuirea româno-slavă, a fost o realitate, care s-a accentuat din a doua jumătate a secolului al VIII-lea, aşa cum indică descoperirile din aşezări şi necropole, şi s-a prelungit până în secolele X-XI, cu slavii care vieţuiau în interiorul voievodatelor din vestul ţării. Lingviştii susţin că, în secolele IX-XI, se înregistrează împrumuturi masive slave în limba română, precum credinţe, cutume.

Pe fondul diferenţelor structurale romanici-slavi, inclusiv pe plan religios, influenţa spiritualităţii slavilor asupra celei a autohtonilor trebuie să fi fost tardivă, după ce creştinismul a cuprins masa autohtonilor. Dar Petre Năsturel a arătat că deosebirea între credinţa creştină a populaţiei autohtone şi politeismul păgân al slavilor se reflectă în conservarea, în limba română, a termenului boz (pl. bozi)-„idol”, care derivă din slavul vechi bozi (pl. bogu)- în momentul în care slavii păgâni au venit în contact cu strămoşii românilor, ei erau politeişti. Pentru românii creştini, divinităţile noilor veniţi erau idoli vulgari. Ca urmare, aşa-zisul adstrat slav al culturii populare româneşti, mai ales cel mitologic şi religios, trebuie înţeles drept nişte calcuri pe un fond străvechi, care în anumite condiţii social-politice (dominaţii străine), demografice (convieţuiri, asimilări) şi spirituale (moşteniri indo-europene) a putut îmbrăca o nuanţă de factură slavă. Dar bogata zestre romană şi thraco-dacă (a se vedea bazele creştinismului) a constituit adevăratul fundament al universului spiritual românesc.

Etimologia slavă a multor vocabule ce vizează aspecte ale mitologiei şi religiei populare româneşti nu mai este satisfăcătoare-se găsesc soluţii în fondul autohton thraco-dacic, latin sau indo-european, întrucât fenomenul îşi are originea în realităţile spirituale specifice romanicilor la contactul cu slavii. Vocabularul românesc ce desemnează credinţe, superstiţii, cutume (obiceiuri) cuprinde numeroase dublete (triplete) lexicale (latino-slave, thraco-latino-slave), ce oferă o imagine specifică despre interferenţele şi convieţuirile spirituale dintre romanici şi slavi. De pildă, terminologia daimonologiei româneşti: alături de slavonismele duh, diavol, vârcolac, mor, moroi, zmeu, vrajă, vrăjelniţe se află lexemele traco-dace bală, balaur, dulf, zgripţor, zgripţuroaică, dar şi latinul drac (draco) alături de care stau „cohorte” întregi de genii, îngeri, existenţe divine supra- sau sub-mundane de origine greco-romană şi orientală ce au „populat” spaţiul Daciei şi Moesiei Inferior. Apoi, un alt termen, semidivinitatea Baba (pl. Babele), originar (lingvistic) din sl. baba, ca Baba Dochia, Baba Hârca, Baba Cloanţa, Ursitoarele, după S. Fl. Marian, dar acestea nu se explică doar prin mitologia slavă, ci mai curând prin suprapunerea lor peste universul mitic al gerontocraţiei şi gerontolatriei autohtone, existenţa termenilor thraco-daci moş, moşa, moaşa (pl. moaşele), poate fi un indiciu. Este posibil, apoi, ca românescul rusaliile, făpturi mitice malefice, care iau minţile oamenilor, să aibă corespondent în rusalce-le slave (din rusalka, pl. rusalki), divinităţi feminine din ape, câmpuri şi păduri, dar suportul (real) religios şi etnografic este cel autohton, divinizarea elementelor naturale (păduri, câmpuri, ape, lacuri) este prezentă în regiunile carpato-dunăreano-pontice, ocupate de romani, prin adorarea Sylvanelor, Geniilor, Nimfelor, la fel şi la geţi (daci), înainte şi după Zalmoxe. La fel ca şi semidivinităţile cu  nume slave drăgaicele (drag), milostivele (milostiv), sfintele (sfânt), ele se integrează marii „familii” de personificări originare din spaţiul religios autohton (precreştin), cunoscute în credinţele populare ale românilor, sub numele de „iele” (din thr.-dc. elle sau preindoeur. ellai), din care fac parte zânele (zână), din lat. Diana, sânzienele (sânziana), vântoasele (vânt), lat. ventus, frumoasele (frumos)-lat. formosus, măestrele (măestru) –lat. magister.

Bogăţia patrimoniului cultural romanic şi rezistenţa sa în faţa celui slav se observă şi din influenţa exercitată de latină asupra slavei, elementele de origine latină din limbile slave referitoare la credinţe, cutume, superstiţii sunt o consecinţă a bilingvismului şi convieţuirii spirituale. De pildă: luna (lat.)-luná (slv), lunaticus-lunátik, Rosalia-rusalja, Calendae-Koljada, Creatio-Creciune, Crăciune-Kračun (bg.), Troian-Trojanu. Singura populaţie creştină, dar eretică (ariană), care a trăit, la începutul secolului al VII-lea, alături de romanicii din Crişana, Banat şi Transilvania o reprezentau gepizii, dar pierderea poziţiei lor politice şi sociale dominante odată cu distrugerea regatului gepid de coaliţia avari-longobarzi, apoi dispariţia episcopiei ariene a „Gepidiei” şi integrarea în nucleele creştine ortodoxe romanice au dus la asimilarea lor de către autohtoni, spre sfârşitul secolului al VII-lea. Populaţia autohtonă, evoluţia sa religioasă (creştină), după ruperea graniţei dunărene a Imperiului (614) până la creştinarea bulgarilor (864) şi revenirea bizantinilor (970), este dificil de surprins istoric, lipsesc informaţiile (scrise), iar cele arheologice sunt extrem de puţine. Cauzele sunt multiple: încetarea organizării bisericeşti şi a reţelei urbane din regiune, interpunerea (năvălirea) păgânilor, slavi şi bulgari, între Dunăre şi Haemus, reducerea teritorială a Imperiului şi întreruperea legăturilor cu centrele bisericeşti din Bizanţ, constituirea khaganatului (statului) avar în Panonia şi încetarea legăturilor cu comunităţile creştine din Europa centrală şi Italia, criza iconoclastă la Bizanţ, infiltrarea unor alogeni în arealul locuit de romanici.

Până în secolul al IX-lea, materialele (obiectele) creştine sunt foarte rare, cele mai multe sunt produse locale, în secolele VII-VIII, obiectele creştine scad dramatic în Transilvania, Banat, Oltenia, teritoriile provinciei Dacia, în Crişana şi Maramureş, ele sunt complet absente ca şi înainte. Explicaţia acestei situaţii: schimbările de structură în civilizaţia Transilvaniei, odată cu sfârşitul secolului al VII-lea (bulversările politice şi demografice în urma pătrunderii unor grupuri numeroase de slavi dinspre nord-vest şi infiltrarea avarilor târzii pe valea Mureşului). În Banat, la Sânnicolau Mare (jud. Timiş), s-a aflat un tezaur cu vase de aur cu cruci şi inscripţii, de provenienţă bizantină. La sud de Carpaţi, obiectele creştine sunt puţine, situaţie explicabilă prin impactul foarte puternic pe care migraţia slavilor şi apoi a bulgarilor l-a avut asupra populaţiei autohtone şi a organizării sale bisericeşti. Între Carpaţi şi Nistru s-au descoperit mai multe materiale creştine sau „creştinate”, realitate datorată calmului „politic” instalat de „pax Chazarica”, ceea ce a dus la încetarea migraţiei neamurilor de stepă în zonă. Ele s-au aflat la: Costeşti (jud. Iaşi), Lozna-Străteni (jud. Botoşani), Stoicani (jud. Galaţi), datate în secolele VII-VIII. Numărul redus de materiale creştine nu înseamnă abandonarea credinţei, atât de răspândită anterior, care să justifice o „reevanghelizare”, în contextul convertirii slavo-bulgarilor, ale Bizanţului.

Dar, ca şi în alte provincii romane, în aceste secole, se ajunge la o viaţă bisericească simplificată, la slăbirea disciplinei, la practici locale străine de practica Bisericii universale, această realitate explică acele aspecte particulare ale creştinismului românesc în secolele următoare. Însă, începând cu secolul al IX-lea, contextul politic şi religios al Europei de sud-est s-a schimbat radical, ceea ce a dus la revitalizarea creştinismului din nordul Dunării. Astfel, misiunile bizantine în regiunea dunăreană şi panonică au dus, în cele din urmă, la creştinarea bulgarilor, moravilor, sârbilor şi ruşilor, s-au constituit structuri politice şi bisericeşti ale popoarelor convertite, a fost restabilită stăpânirea bizantină între Dunăre şi Haemus, între 970-1018. Apoi, au fost restabilite legăturile economice şi religioase cu regiunile învecinate, au fost restaurate episcopiile în regiunea Dunării-centre religioase şi culturale, cristalizarea, în secolele IX-X, a unor formaţiuni statale ce au contribuit la evoluţia vieţii religioase (creştine), în nordul Dunării, la sfârşitul mileniului I. Dar procesul de normalizare n-a fost uniform, instabilitatea politică în sudul Moldovei, vestul Munteniei, Crişana şi Maramureş. Un indiciu al normalizării, în secolele IX-X-numărul mare al obiectelor creştine la est şi sud de Carpaţi, construirea de biserici, ierarhia bisericească. Creştinarea bulgarilor, în secolul IX (864-865), a creat un nou centru de autoritate bisericească între Dunăre şi Haemus, o reţea episcopală în sud Dunării, prin deciziile sinodului de la Constantinopol, din 869-870.

Biserica bulgară îşi extindea autoritatea şi în nordul Dunării, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, sub ţarul Simeon (893-927), astfel, în această perioadă, biserica ortodoxă bulgară a exercitat o puternică influenţă asupra comunităţilor neoromanice (româneşti). Aceasta influenţă s-a reflectat în terminologia creştină românească, în organizarea şi ierarhia bisericească, care sunt sud-slave (bulgare). În acelaşi timp, în secolele X-XII, Episcopia de Halici şi Biserica ortodoxă rusă exercita o anumită autoritate asupra Moldovei, a ţinutului est-carpatic şi în Rusovlahia. În general, după secolul al X-lea, odată cu revenirea Imperiului la Dunăre, comunităţile creştine româneşti ţineau de ritul oriental-răsăritean, de Biserica bizantină, prin patriarhia de Constantinopol, apogeul a fost atins în secolele XIII-XIV, prin mitropolia de Vicina. Ruptura din 1054 a găsit comunităţile creştine din ţinuturile româneşti în sfera de influenţă a Constantinopolului, a ortodoxiei.

La sfârşitul secolului al X-lea şi începutul celui următor, teritoriile româneşti s-au aflat sub jurisdicţie bisericească papală, bizantină, bulgară, moraviană, rusă, suprapuse sau paralele cu cele autohtone. Împreună cu moştenirea secolelor anterioare de viaţă creştină, lipsa bisericilor şi obiectelor de cult, organizarea bisericească incompletă, absenţa ierarhiei bisericeşti superioare, neîntrunirea unui conciliu local, inexistenţa, mult timp, a unei autorităţi politice care să impună respectarea normelor stabilite de biserică, ignoranţa (necunoaşterea) dogmei de către preoţi, influenţele eretice eventuale au făcut ca liturghia, riturile, practicile bisericeşti locale să nu fie mereu acelea ale Bisericii universale.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

12 iunie 2019