Gheorghe Constantin NISTOROIU: Crucea Neamului Întru Învierea Domnului
„Crucea e simbolul suferinţelor, al îndatoririlor noastre faţă de Dumnezeu, faţă de societate, faţă de noi înşine.”
(Părintele IUSTIN PÂRVU)
„Cei care mărturisim Învierea lui Hristos mărturisim totodată şi învierea noastră, a fiecăruia dintre noi, la plinirea vremii.”
(BOGDAN MUNTEANU)
Crucea Neamului Daco-Român este purtătoarea Destiunului său, de la Facere până la Refacere, de la Zidire până la Întocmire, de la Naştere până la Înviere.
Neam binecuvântat împletit dintru început cu ruga şi cuvântul, cu arma şi adevărul, cu binele şi bejenia, cu credinţa şi curajul, cu dragostea şi dorul, cu tăcerea şi grăirea, cu doina şi legenda, cu apa şi focul, cu menirea şi împlinirea, cu năvălirile şi izbăvirile, cu frângeri şi înălţări, cu suspinări şi mărturisiri, cu răsărituri şi azururi, cu lanţuri şi libertăţi, cu suferinţă şi jertfă, cu cruce şi înviere.
Neamul Dacoromân şi-a pecetluit Destinul veşnic prin smerenia şi sacrificiul Mamei, prin mâna ziditoare a Dascălului, prin binecuvântarea Duhovnicului, prin harul creaţiei de Geniu, prin apoteoza bravului Erou, prin sângele mucenicesc al Martirului, prin înţelepciunea dreptului Conducător, prin suferinţa şi jertfa Ţăranului, prin dragostea nemărginită a Sfântului, prin splendoarea dumnezeiască a Limbii române, prin serafica vibraţie a divinei Liturghii cosmice.
Calea Crucii podidită cu adevăr şi asuprime, cu bucurie şi biciuire, cu credinţă şi cruzime, cu demnitate şi denigrare, cu sânge şi sudoare, cu suliţă şi piroane, cu trestie şi teroare, cu oţet şi fiere, cu trudă şi tortură, cu rugă şi ruguri, cu pălmuiri şi loviri, cu scuipări şi batjocoriri, cu cătuşe şi lanţuri, cu frângeri şi răstigniri a înrolat copii şi elevi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, călugări şi monahii, preoţi şi fecioare pe Drumul Calvarului Românesc al Creştinilor Ortodocşi din Golgota temniţelor comuniste care au străbătut “Mlaştina disperării”, “Pădurea cu fiare” şi “Muntele Suferinţei”, până sus de tot, la Aura Învierii întru ÎNVIEREA Mântuitorului HRISTOS.
Purtarea permanentă a Crucii înteţeşte izvorul dreptei credinţe, al apei celei vii, făcându-l mai adânc, mai curat, mai răcoritor, mai doritor, mai lămuritor, mai întăritor, îndemnându-ţi sufletul să ţâşnească mai năvalnic înspre cerul de lumină şi adevăr.
În bezna iadului temniţelor comuniste, unde totul încremena, doar CRUCEA lumina, făcând să înmugurească în roua lacrimilor suferinţei, trandafirul sufletului.
Iubirea de Patrie şi Dragostea de Dumnezeu deveniseră temeiurile fundamantele pentru Golgota Neamului, astfel că într-un timp destul de scurt, Ţara era un Penitenciar naţional: un sfert din popor: deţinuţi politici şi religioşi în lagăre şi puşcării, restul în Temniţa cea mare, mai puţin trădătorii, vânzătorii, iudele, anele şi caiafele.
La scurt timp după căderea de la guvernare a mişcării simiste a trădătorului de Neam şi de Dumnezeu, Horia Sima, din 23 Ianuarie 1941, Mişcarea naţionalistă creştin ortodoxă, codrenistă în mare parte a intrat în temniţele comuniste. Doar în câteva luni, Aiudul depăşea 2000 de deţinuţi creştini. Teroarea care se ridica deasupra terorilor era FRIGUL. “Dintre toate senzaţiile din închisoare: de foame, de sete, de bătaie, de umilinţă, cea de frig n-a scos-o nimeni din noi, ne-a pătruns în oase. Dac-aţi şti cât îţi scade rezistenţa frigul!… Noi am stat 10 ani de zile fără foc.” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)
În ciuda tuturor relelor, în pofida terorilor satanice, dincolo de orice închipuire peste care trona tentacolele infernului, pulsa credinţa, pulsa adevărul, se aprindea ruga, suspina dorul, dogorea iubirea, lumina erudiţia, înmugurea cântarea, înflorea creaţia.
“Tot ce a fost în Aiud a fost creaţie. Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte…” (Monahul Atanasie, op. cit.)
Crucea Suferinţei împlinită prin jertfa dragostei creştine capătă frumuseţea tainei divine care ia chipul fiinţării dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru.
Crucea Destinului Mântuitorului Iisus Hristos este Crucea sorţii creştinilor aleşi!
Patimile Domnului s-au săvârşit cu voia, dragostea şi dăruirea Sa, prin participarea Duhului Sfânt şi prin bunăvoinţa Tatălui ceresc întru Iubire.
Răstignirea pe Cruce a Domnului nostru este sensul renaşterii noastre spirituale, arvuna înfierii noastre întru Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa aleşilor întru Înviere.
Inspirată şi profetică a fost expresia poetei mistice Zorica Laţcu-Maica Teodosia, când a spus că pe Cruce n-a pătimit doar Fiul, ci şi Mama Sa, Fecioara Maria.
Fără Fecioara Maria, omenirea ar fi fost vitregită de Maica Domnului, iar fără Maica Domnului nu l-am fi avut pe Fiul întrupat, n-am fi avut Răstignirea, nici Învierea Domnului, nici învierea noastră cea spre fiinţă, nici Izvorul aleselor Mlădiţe.
Cu adâncă recunoştiinţă voi prezenta madalionul patrioatei Eroine Maria Puia.
Frumoasa, curajoasa şi demna fiică a Cetăţii Blajului era bucuria familiei cu 5 copii.
Maria a întrat în istorie la vârsta de 30 de ani, pe când era dactilografă a Mitropoliei Blajului, la biroul judiciar, în anul 1914, an în care Radu Cosmin a scris celebra poezie: VREM ARDEALUL. Poezia începe cu o mustrare lirică adusă regelui Carol I, care în loc să pregătească armata pentru eliberarea Ardealului, a scos-o în stradă pentru înlăturarea manifestanţilor care au aprins spiritul fraternităţii cu cei oprimaţi.
„…Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi/ I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!/ Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme/ Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme/ Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul/ Celor ce strigau în noapte: <<Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!>>…
Poezia fusese destinată să ajungă armă, scut, imn şi drapel, astfel că s-a transmis ardelenilor printr-un mecanic de locomotivă ce ajungea la frontiera din Predeal. Poezia a ajuns la Blaj şi trebuia multiplicată. Riscul era destul de mare, ca şi supravegherea maghiarilor. Maria Puia a îmbrăţişat poezia şi a multiplicat-o în sute de exemplare. Unul a ajuns la o iudă, Ioan Pop, care a şi denunţat-o. Eroina noastră a fost arestată şi închisă în penitenciarul Alba Iulia, unde a fost maltratată, torturată diabolic de rudele sălbaticului Attila. Avea 30 de ani şi destul timp să se bucure de Dacia reîntregită, de familie, de copii, de prieteni, de Biserică, de Ardeal. De teamă să nu scape vreun nume în timpul torturilor, să pătimească şi alţii, Maria a ales drumul cel mai scurt: şi-a pus capăt zilelor. Maria n-a avut tăria şi inspiraţia Elisabetei Rizea, marea Eroină argeşeană care a pătimit 12 ani, în două etape, rugându-se la Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, să nu mă laşi. Ţine-mă să nu scap vreun nume! Şi Maica Domnului a ascultat-o, a izbăvit-o, a învins duşmanii atei şi a îmbătrânit frumos.
Maria Puia, românca frumoasă, tânără şi curajoasă a lăsat o scrisoare de iertare mamei, fraţilor, prietenilor, Ardealului, României, motivându-şi gestul suprem astfel:
„Am socotit că e mai bine să mor eu singură decât alţii o sută.”
„Iubită mamă, fraţi şi surori!…
Un ultim adio vă zic…Mă doare inima, dar ce să fac, am căpătat de la Gruiţa poezia <<Vrem Ardealul>> şi acum trebue să mor pentru aceasta, fiincă am dat-o lui Pop Ioan şi el ne-a trădat. Eu sunt foarte liniştită şi împăcată cu această fericită moarte… Pe mine să mă îmbrăcaţi în costumul meu de Pădureancă, că sunt româncă, cu opinci, cu cârpa şi straiţa mea roşie.” (Dacoromânia, nr. 77, Alba Iulia-2015, p.50)
Curajul Mariei Puia ne aminteşte de cel al martirei oltence Ecaterina Teodoroiu.
Aşadar, prin Cruce, creştinul mărturisitor-jertfitor poartă iubirea de Neam prin adorarea adusă lui Dumnezeu şi supravenerarea Maicii Domnului, mare cinstire aşa cum a preţuit-o profetul Mihail Eminescu în Rugăciunea sa divină, implorare salvatoare pentru multe cohorte de creştini prigoniţi, persecutaţi şi întemniţaţi.
Rugăciunile înflăcărate cu sudori de lacrimi şi de sânge ale creştinilor din temniţele regale şi cele comuniste au devenit Rugul aprins al Maicii Domnului către Fiul ei cel iubit, salvând miile, zecile şi sutele de mii de cete ale pătimitorilor ortodocşi din iadul gulagului românesc concentraţionar.
Faţă de stupizenia şi mârşăvia lui Roman Horia Patapievici, denigratorul consacrat al lui Eminescu şi implicit al Neamului, marea mărturisitoare şi eseistă mistică creştină Aspazia Oţel Petrescu a luat atitudine printr-un articol de mare rafinament, privind creştinismul Profetului: „Şi am demonstrat nu numai că este un om religios, ci că a fost apostol. Am explicat cum prin rugăciunea lui închinată Maicii Domnului, a absolvit o mulţime de puşcăriaşi. Şi m-am dat ca exemplu care m-a salvat din deznădejde prin: Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”. E rugăciunea care mi-a arătat exact unde mă aflu, că eram într-un val care mă bântuia, că trebuia să mă mântui de el, şi i-am cerut Maicii Domnului care era indicată ca salvatoare de Eminescu, să mă mântuie, ceea ce s-a şi întâmplat.” (Aspazia Oţel Petrescu-Interviuri, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, p. 165)
Crucea reface viaţa, comuniunea, dragostea întru Dumnezeu, semenii noştri şi continuu trebuie să o preamărim, asemeni Apostolului Andrei: „Mărită fii, o cruce, sfinţită de trupul lui Hristos şi împodobită cu mădularele Sale, mai scumpe decât nestematele!” (Vieţile Sfinţilor Apostoli, Trad. Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti-2002, p. 71)
Crucea trebuie să o venerăm ca marele duhovnic părintele rus Ioan de Kronstadt:
„O, Cruce a lui Hristos, o, dorite şi prea dulci merite ale pătimirilor lui Hristos, Dumnezeul nostru, pe Cruce ! O, Miel al lui Dumnezeu, Care ai împlinit pentru noi toată dreptatea şi ai luat asupra Ta toate nedreptăţile noastre ! Slavă şi mulţumită Ţie în veci ! Slavă Crucii Tale şi atotmântuitoarelor şi de viaţă purtătoarelor Tale patimi, pe care le-ai suferit pentru noi, Hristoase!” (Sf. Ioan de Kronstadt, Hristianskaia filosofiia, Sankt-Peterburg, 1902, p. 86)
Crucea pecetluieşte Patimile şi Moartea lui Iisus consfiinţindu-le în Lumina Învierii.
Mântuitorul S-a substituit cu voia Sa, a Duhului Sfânt şi a Tatălui, doar o singură dată omenirii, fiind adevăratul reprezentant al ei în faţa lui Dumnezeu, apoi ne vine rândul fiecăruia la Judecata de Apoi, în Rândul cetei sale, întru sine şi neam.
Biruitorul Iisus Hristos-Nika nu este numai Judecata Crucii Răstignirii pentru întreaga omenire, ci şi Împărat al Vieţii, care odrăsleşte Crucea dătătoare de viaţă a creştinilor ortodocşi:doritori,mărturisitori, dăruitori, iertători, jertfitori, iubitori, pătimitori.
Lumina Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos uneşte cerurile cu pământul, celula şi chilia, temniţa şi troiţa, zorii libertăţii şi amurgul însângerat al pătimirii, înflorind întru frumuseţe, Frumosul neasemuitei bucurii hristice, a creştinului dacoromân adevărat, lămurit prin apă şi foc, prin jertfă şi iubire, oriunde şi oricând.
Unul dintre marii noştri pătimitori creştini, fiu al Bacăului şi al Ţării creştine, Petru Baciu îşi amintea de un astfel de moment, Monument al Învierii, întâlnit graţie jertfei camaradului oltean Alexandru Ştefănescu la Canalul morţii:
„Momentul cel mai deosebit şi cel mai frumos, care mi-a mângâiat sufletul şi mi-a dat nădejdi, l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954, moment ce m-a legat sufleteşte pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ştefănescu, ajutat şi de alţi camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărtăşanie, vin şi anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei şi Împărtăşaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un şantier la casa sitelor. Camarazii erau aduşi la spovedanie de Alexandru la distanţă de timp pentru a nu se cunoaşte şi erau coborâţi în catacomba unde erau aşteptaţi de părintele Niki Lascăr. Acolo, în acel întuneric tainic şi înfricoşetor, îngerii milostivi culegeau spovedania celor ce se ascundeau de ochii prigonitorului în adâncul pământului şi urcau la ceruri rugăciunea lor fierbinte, aşezând-o la picioarele tronului divin pentru iertare.” (Petru Baciu, Răstigniri ascunse, vol. II, Ed. Fundaţia Culturală Buna Vestire, Bucureşti-2009, p. 213)
“Hristos a înviat prin temniţi şi galere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va creşte marea Înviere/ ce va cuprinde-mâine toată ţara.// Hristos a înviat peste lopeţi/ abia mişcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăţi/ să ne sărute frunţile plecate.// Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea ţări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară.// Hristos a înviat şi pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume.// Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creşte mâine muşchiul amintirii.// Hristos a înviat, dumnezeiască vrere/ să-şi dăruie mulţimii trupul-Pâine,/ şi să vestească marea Înviere/ ce va cuprinde toată ţara, mâine!” (Andrei Ciurunga, Hristos a înviat!).
Peste giulgiul aprins de lumină, Dorul Cerului albastru şi-al Pământului verde şi-au pus dea pururea Pecetea purpurie a Iubirii lor.
Suferinţa şi tristeţea trăitorilor şi mărturisitorilor se contopesc divin lăcrimând sublim în splendoarea Slavei, Dragostei şi Învierii Mântuitorului Hristos.
Întreaga Creaţie a lui Dumnezeu (cea mai rămas din ea), alături de creaţia mistică ortodoxă creştină îmbracă frumuseţea regală a Imperialei şi dumnezeeştii Învieri.
Totul se înfrumuseţează în Neam, iar Crucea răsună de Imnul Bucuriei tuturor!
– HRISTOS A ÎNVIAT !
+ Vinerea Mare – Sf.Manastire Vladimiresti
