Cuvânt și iubire

Creştinismul românesc poartă pecete latină, nu greacă, nu altă origine, şi aceasta a influenţat credinţa populaţiilor alogene  din zona Dunării. Ştim că după părăsirea Daciei (vezi mai sus), nordul Dunării a rămas sub influenţa politică, economică şi culturală a Imperiului, de aceea creştinismul latin de-aici este consecinţa firească a continuării prezenţei romane în zonă, în secolele IV-VI. În perioada aceasta, întreaga romanitate răsăriteană era creştină, sub aspect cultural şi religios, până la venirea slavilor, în 602. Pe de altă parte, în acest răstimp, se produce un exod continuu al populaţiei agricole din Imperiu spre părţile „barbare” din nordul Dunării, unde domnea o viaţă mai liberă. Asistăm la o trecere masivă de populaţie latină din sud în nordul Dunării, în câmpia Munteniei, în sudul Moldovei şi în podişul Transilvaniei, care s-a suprapus vechii populaţii daco-romane aflată aici între 106-275. Subliniem că originea creştinismului românesc nu se află în opera misionarilor veniţi din Imperiu, ci în unitatea economică şi cultural-religioasă între nordul şi sudul Dunării, cât şi în migraţia creştinilor din Illyricum în Dacia, în secolele IV-VI, ceea ce a consolidat creştinismul local.

Creştinismul autohton, cel anterior feudalismului adus de slavi după 602, este un creştinism popular, ţărănesc, de jos. Cele aproape 20 de episcopate latine, înfiinţate de la Constantin până la Justinian, îşi extindeau autoritatea de pe malul drept Dunării şi în nord, în Dacia, legăturile fiind neîntrerupte între cele două maluri până la 602. Originea creştinismului de factură latină în nordul Dunării este direct legată de prelungirea prezenţei Imperiului în Dacia, în secolele IV-VI. Creştinarea daco-romanilor este rezultatul prezenţei autohtonilor în circuitul istoriei universale, adică Imperiul roman. În ciuda migraţiunilor (invaziilor) populaţiilor nomade de stepă, cu care au intrat în atingere, românii au rămas ataşaţi de civilizaţia europeană şi latină-un fapt de mare însemnătate istorică.    

Dacă, aşa cum arătam mai sus, creştinii predominau în oraşe, la sate oamenii se închinau încă vechilor zeităţi păgâne, autohtone sau romane. Astfel, la Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum, ca şi la Drobeta, Sucidava, Romula, în secolul IV, se practica exclusiv înhumaţia, rit funerar creştin, iar în aşezările rurale, incineraţia. Coexistenţa celor două rituri funerare, înhumaţia şi incineraţia, indică faptul că răspândirea creştinismului a fost lentă şi treptată, şi că noua credinţă nu a înlăturat brusc toate formele religioase păgâne (necreştine). Evoluţia termenilor pagus (sat), paganus (locuitor al satului) şi păgân, în limba română, este semnificativă în acest sens. Orientarea economică şi cultural-religioasă a Daciei (nordului Dunării), după 275, este către sud-vest-primele elemente ale noii credinţe au pătruns în Dacia din sud şi sud-vest (Illyricum). Dar, la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, după aşezarea hunilor în Panonia şi în urma marilor incursiuni ale acestora spre apus  şi valea Dunării, situaţia politică şi economică în regiunea carpato-dunăreană a fost bulversată. Astfel, izolate de Imperiul de Apus, în plin declin, după 450, aceste regiuni au intrat în sfera de influenţă a Imperiului de Răsărit. Ca urmare a noii orientări a regiunilor carpato-dunărene, impusă de blocarea legăturilor cu vestul şi sud-vestul roman de către huni, apoi de gepizi şi avari, instalaţi în Pannonia, consecinţele au fost dramatice. Urme şi obiecte creştine, monumente (bazilici), descoperite în zonă, aparţin autohtonilor daco-romani, însă la populaţiile „barbare” din estul şi sud-estul Europei nu s-au găsit urme creştine, răspândirea spontană a creştinismului nu era posibilă în lumea „barbară”. Dacii liberi, în schimb, veniţi în fosta provincie romană, după 275, s-au romanizat şi creştinat după această dată, prin contactul şi amestecul cu populaţia daco-romană deja creştinată.

 Goţii, aşezaţi în Transilvania, în fosta Dacie romană, în secolul al IV-lea, nu erau creştini. Ei se aflau aici, dar practicau vechea credinţă păgână, izvoarele literare vorbesc doar despre încercările de evanghelizare a goţilor din regiunile extra-carpatice ale Daciei. În fapt, convertirea generală a goţilor la creştinism s-a produs abia după stabilirea lor în Imperiu (sudul Dunării), în 376, acţiunea de evanghelizare a lui Wulfilas, în secolul IV, a avut rezultate nesemnificative. Creştinismul nord-dunărean de origine latină, ca şi cel primit de vizigoţi în masă, în sudul Dunării, de factură greco-orientală, au evoluat independent, fără influenţe reciproce, în împrejurări istorice diferite. Să reţinem că, în secolele IV-V, toate vestigiile creştine aparţineau autohtonilor, dintre triburile (populaţiile) alogene imigrate nici unul nu era creştin. Majoritatea obiectelor creştine din secolele V-VI provin din aşezări, foste castre şi oraşe romane, unde populaţia autohtonă continua să vieţuiască. În cimitirele şi aşezările gepizilor nu s-au descoperit obiecte creştine. Abia în secolul al VI-lea, gepizii au început să se creştineze, dar elemente păgâne au continuat să persiste, convertirea lor a fost treptată.

În sudul Daciei, Banatul de sud şi Oltenia dintre Dunăre şi „Brazda lui Novac”, creştinismul se leagă de populaţia latinofonă, locală ori venită din sudul Dunării, şi nu aparţinea grupurilor alogene. Prin urmare, având ca punct de plecare comunităţile creştine răzleţe din spaţiul şi timpul Daciei romane, impulsionat prin acţiunile concertate, statornice şi decisive provenite din sudul Dunării, în timpul lui Constantin cel Mare, creştinismul a cuprins treptat întreaga populaţie nord-danubiană, mai ales în intervalul 350-450. Învingând în timpul acesta rezistenţa păgânismului, el s-a generalizat treptat şi în lumea rurală, mai conservatoare, adeptă a vechilor credinţe. În a doua jumătate a secolului al VI-lea, se poate vorbi în fostele teritorii ale Daciei romane, despre o populaţie romanică, general latinofonă şi creştină. În secolul al VI-lea, creştinismul apare consolidat definitiv la populaţia din Dacia. Când slavii, păgâni, s-au aşezat în regiunile intra- şi extra-carpatice ale vechii Dacii, ei au găsit pretutindeni o populaţie romanică, deja creştinată, populaţia autohtonă cu care au intrat în contact, au conlocuit şi au convieţuit în strânse relaţii social-economice şi etno-culturale, rezultatul fiind creştinarea acestora.

 Generalizarea creştinismului

În secolul al IV-lea, lumea mediteraneană evolua sub semnul dualismului religios, dar în următoarele două secole, V şi VI, aceasta devine treptat monocoloră, adică creştină. Acum, păgânismul nu este stins cu desăvârşire, dar, social şi geografic,  poziţiile sale se restrâng tot mai mult sub povara măsurilor represive ale împăraţilor romani şi ale înaintării creştine.

În Scythia Minor, creştinismul este triumfător- inscripţiile din secolele V-VI, în provincia dintre Dunăre şi Mare, reflectă, prin conţinut şi simbolistică, o atmosferă spirituală specific creştină: ataşamentul locuitorilor provinciei faţă de Dumnezeul cel Bun, sub puterea căruia stătea destinul lor colectiv şi individual. Inscripţiile de la Tomis, Callatis, Histria, Ulmetum, Axiopolis, Dinogetia, Noviodunum reflectă un alt sentiment religios, o altă percepţie a raporturilor om-divinitate, un alt statut religios. Obiectele creştine descoperite prin cercetări arheologice arată cât de profund se înrădăcinase creştinismul, în secolele V-VI, în mentalitatea şi comportamentul oamenilor din Scythia Minor, o forma mentis de esenţă creştină, nota dominantă a vieţii spirituale din spaţiul pontic-dunărean. Ceea ce frapează la o privire atentă a realităţilor din Scythia Minor, înfăţişate de sursele istorice din secolele amintite, este biruinţa categorică a creştinismului. Spiritul noii religii  se regăseşte peste tot: în atitudinea civică, concepţia urbanistică, creaţiile artistice, viaţa cotidiană, cu excepţia domeniului funerar, unde se mai resimt atavismele vechii religii, păgânismul este complet obnubilat (învins). Ţinutul Dobrogei devenise un bastion al religiei creştine din Imperiul de Răsărit, cel mai avansat din spaţiul românesc.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

10 aprilie 2019