Monah IUSTIN T.: Curiozităţi dumnezeieşti
O şopârlă stă pe o piatră caldă. Soarele bate. Căldura zăboveşte. Vântul aşteaptă. Totul aşteaptă… Căci iată, un „fruct” s-a pregătit. Şi totul, tot restul, ne aşteaptă pe noi ca să-l culegem.
Şi ce este acest fruct?
Şopârliţa din faţa noastră este unul din sensurile nesfârşite scoase din noi şi puse în lume. O tipăritură „în afară” a unui rost pus de Dumnezeu în noi. Un fel de carte de lectură a Creaţiei întoarsă pe dinafară. Căci omul este făcut să fie, prin ceea ce l-a făcut Dumnezeu, Cosmos, atlasul „tâlcuit” de botanică şi zoologie al Creaţiei.
Şi cum credeam noi vreodată că nu avem nicio înrudire cu aceste mici făpturi furişate prin iarbă, peste pietre, prin vreun fir aurit de apă? Cum credeam că sunt doar miraje estetice? Nimic mai departe de aşa ceva. Ele ne impresionează. Dar ne impresionează pentru că ne impresionează lumea noastră interioară, bogăţia de sensuri şi de figuri de stil ascunsă de Dumnezeu în noi, scoasă în afară în felurite forme de viaţă. Nu e mândrie sau narcisism. Este o revelare a universului poetic al naturii umane, din care Dumnezeu scoate la nesfârşit făpturi, vietăţi, curiozităţi şi diversităţi minunate ale firii. Omul e poezia lui Dumnezeu. Pentru că El, înainte să-l facă pe om, pe Adam, a pregătit înainte o grădină a Edenului plină de varietăţi şi „aperitive” din ingredientul principal al Creaţiei. Din om însuşi. Pentru ca atunci când se va trezi la viaţă, nimic să nu i se pară străin, nimic să-l sperie, nimic să nu fie nefiresc, ci să zică cu glas de laudă: „Doamne, şi pe aceasta ai scos-o din mine!”.
Căci cum să nu fie omul poet, dacă toate înţelesurile şi frumuseţile Creaţiei sunt scoase din el însuşi? Din vastul lui univers. Toate mările şi oceanele, frunzele şi ramurile, păsările şi şopârlele, le-a scos Dumnezeu dintr-o matrice. Matricea este omul. Pentru că Dumnezeu îl iubeşte, şi l-a pus cunună a Creaţiei. Şi da, avea dreptate Protagoras, cu cuvântul lui: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Dumnezeu a măsurat toate făpturile cu făptura omului. Nu ca să se mândrească, ci ca să laude. Să dea înapoi Creatorului.
Şi până şi această şopârliţă ieşită la soare, a făcut-o Dumnezeu după măsura omului.
Ce ciudat şi ce straniu, nu-i aşa.
Căci altfel cum am pricepe ceva din natură vreodată? Cum am pricepe fără să pricepem? Cum ar fi exclamat vreodată Nichita Stănescu: „Iarbă, pietre, arbori, păsări – voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva”. Cum am fi lecturat această mare carte a Creaţiei, dacă manualul – o, ce minune! – n-am fi însăşi noi.
Şi nu noi „facem parte” din natură. Nu suntem dizolvaţi în ea. Nu suntem o „piesă” din ea. Noi suntem însăşi natura naturii. Pentru că natura din afară este chiar povestea omului spusă altfel. Şi ce Povestitor minunat Cel Ce S-a gândit să ne pună o poveste care nu se termină:
– Hai să-ţi spun o poveste despre om. A făcut Dumnezeu un copac. A făcut Dumnezeu o adiere de vânt. A făcut Dumnezeu o piatră încălzită de soare. A făcut Dumnezeu o şopârlă. Şi – ce să-ţi spun? – abia am început să povestesc…
Lumea e prea frumoasă ca să pricepem ceva. Şi cine ştie dacă trebuie să pricepem… Doar am învăţat cum se deschide cartea!
Şi dacă totuşi, se întreabă cineva. Ce înseamnă o şopârliţă ieşită la soare?…
Dumnezeu are curiozităţi dumnezeieşti. El e foarte curios. Şi l-a molipsit pe om. Omul are şi el toate curiozităţile dumnezeieşti ale lui Dumnezeu.
Aşa că întrebaţi-l pe Dumnezeu:
– Doamne, ce e curiozitatea asta a Ta, pe care ai scos-o la soare?
Şi să nu ne mirăm dacă auzim:
– Păi, am vrut să fiu şi Eu curios. Ca tine. Eu de ce să vreau să înţeleg…?!
Un zâmbet mare şi curios de la Dumnezeu!
————————————————-
Monah IUSTIN T.,
7 aprilie 2019
