Valenţiu Liviu MIHALCIA: Dragoste, multă dragoste
Cioc, cioc, cioc!
La uşa de la intrare.
Ridic ochii de pe cartea ce o citesc şi ascult.
Linişte.
Îmi continui lectura.
Cioc, cioc, cioc! Din nou.
Îmi ridic iarăşi privirea şi mă întreb în sinea mea: oare cine o fi? Nu aştept pe nimeni. Poate mi s-a părut.
Nici nu apuc să arunc din nou ochii pe carte şi iarăşi se aud clar trei ciocănituri la uşă.
Totuşi, e cineva. Insistă. Cine o fi? Şi cum a ajuns până la uşă? Cum a intrat în curte? Trebuia să fi auzit mai întâi interfonul de la poartă.
Mă ridic de pe fotoliu, ajung la uşă, pun mâna pe clanţă, apăs şi deschid. Nimeni şi nimic de cealaltă parte a uşii. Fac un pas înainte şi arunc o privire în stânga şi în dreapta. Nimeni, nicio mişcare.
Revin în casă şi trag uşa după mine, uşor contrariat. Mă îndrept către fotoliu şi după câţiva paşi rămân ţintuit.
Uimire?! Spaimă?!
Pe celălalt fotoliu, şade cineva şi răsfoieşte cartea pe care o citesc.
Derutat şi cu o anumită teamă în glas întreb: – Cine eşti şi cum ai intrat înăuntru?! Nu era nimeni când am deschis uşa.
Celălalt a închis cartea şi uşor a aşezat-o în locul în care o lăsasem eu. Apoi, fără grabă şi-a ridicat ochii şi m-a privit.
O privire adâncă, nebănuit de pătrunzătoare.
Parcă aruncase asupra mea o vrajă. O scanare din creştet până în tălpi.
Nu pare fiinţă omenească.
Un fior mă strabate pe de-a întregul. Spaimă, uluire! Sunt mut!
Totuşi mă smulg sau mai bine zis încerc să mă smulg din această stare de transă şi de-abia murmur:
– Cine eşti?!
O voce calmă, dar hotărâtă străbate aerul şi zice: – Eu nu am nevoie să mi se deschidă vreo uşă de pe Pământ. Nici nu trebuie să sun sau să ciocănesc. Intru pur şi simplu. Totuşi, acum am facut o excepţie. Pe jumătate, de fapt. Fiindcă nu m-ai găsit în faţa uşii aşteptând, ci şezând în fotoliu.
– Bine, dar cine eşti şi de ce eşti aici?
– Cine sunt? Toţi mă întreabă!
– Să mă prezint cum se cuvine: sunt Îngerul Morţii.
Inima mi se opreşte parcă, sângele refuză să mai circule, mintea este complet blocată. Totuşi reuşesc să încropesc un mormăit: – Îngerul Morţii?!
– Da! este răspunsul celuilalt.
– Şi de ce eşti aici, întreb eu.
– E simplu de altfel, vine răspunsul acestuia. E timpul. S-a terminat. Am venit să te iau. Am fost trimis să te iau.
– Unde să mă iei, revin eu cu întrebările?
– La EL. Te aşteaptă. Eşti binecuvântat. Mergi direct la EL.
– Să înţeleg că până aici mi-a fost?
– Da, este răspunsul.
Încerc să mă dezmeticesc şi să judec totul în mod logic.
– Şi plecăm pur şi simplu, întreb eu?
– Fără să-mi iau rămas bun de la soţie, de la cei dragi? Şi mai am atâtea lucruri de făcut pe Pământ!
– Cum ar fi, de exemplu vine replica Îngerului?
– Multe, nu pot exemplifica acum.
– Totuşi, măcar un exemplu poţi să îmi dai? este replica celuilalt.
Mintea e complet blocată, nu reuşesc absolut nimic să scot din ungherele creierului.
– Ce ai avut de făcut, ai făcut până acum. Gata, e momentul să plecăm.
– Totuşi, nu mai există şi o altă posibilitate, o amânare, încerc eu?
Răspunsul e sec şi hotărât.
– Să mergem, zice Îngerul.
Pentru moment, privirea mi se tulbură. Simt o ușurare şi o linişte în acelaşi timp. Frica, spaima, tulburarea au dispărut. Sunt uşor ca un fulg.
Sunt deasupra casei, mă îndepărtez de Pământ şi văd totul din jur din ce în ce mai mic.
Îngerul tace şi plutim împreună. Pământul nu se mai vede, a dispărut cu totul.
Acum observ că acesta are aripi. Aripi albe, nu negre. Alb strălucitor.
El are aripi. Dar eu cum reuşesc să zbor?! Cred că întrebarea aceasta nu îşi mai are rostul.
Deodată, mă cuprinde un dor imens de cei dragi. Sfâşietor.
– Doamne ai milă de mine! Nu mă lua acum, te rog mult, din tot sufletul! Mai am de dat…..
Scotocesc prin toate colţurile minţii, să găsesc răspunsul.
Deodată, strig cu disperare, din adâncul sufletului meu: – Dragoste, mai am de dat multă dragoste! Dragoste, este ceea ce mai am mult de dat!
Îngerul se opreşte. Parcă ascultă ceva sau pe cineva. Sclipire şi uimire se observă în privirea sa.
Închide ochii şi afirmativ dă din cap.
Apoi îi deschide, se uită la mine şi spune: – Bine! Te vei întoarce. EL a hotărât. Şi totul depinde de tine. Dar, nu uita ceea ce ai spus. Că mai ai multă, multă dragoste de dat.
Şi dispare.
O senzaţie de prăbuşire în gol mă cotropeşte cu totul. Au fost secunde, minute, ore? Nu ştiu. Poate nici nu există acolo noţiunea de timp, de spaţiu.
Tresar şi mă trezesc din aţipeală cu un nod în gât şi o senzaţie de gură uscată.
Sunt din nou pe fotoliul meu. Cartea stă să îmi alunece din mână.
Clipesc de câteva ori şi îmi scutur capul. Să mă dezmeticesc şi să înţeleg ce s-a întâmplat.
Bucuros, îi mulțumesc lui Dumnezeu că a fost doar un vis. Visasem că îmi venise sfârşitul.
Răsuflu uşurat şi bucuros. Parcă primisem o nouă viaţă.
Se aude cum se răsuceşte cheia în broasca uşii de la intrarea în casă.
E soţia, îmi dau singur răspunsul. Sar de pe fotoliu şi cu paşi grăbiţi mă duc să îi deschid uşa şi să o întâmpin.
Deschid uşa. În prag e soţia mea cu două sacoşe mari de cumpărături.
Păşesc către ea şi o cuprind cu totul în braţe, aproape să o sufoc de tot în această îmbrăţişare lungă.
– Mai bine m-ai ajuta şi să iei măcar o sacoşă, intervine ea. Îmbrăţişările pot să mai aştepte, completează.
Bucuros că pot fi de folos, îi iau sacoşele şi mă îndrept către bucătărie.
În tot acest timp, ea s-a descotorosit de încălţămintea şi îmbrăcămintea de oraş şi s-a aşezat pe celălalt fotoliu, exclamând: – Ce zi am mai avut şi astăzi! Şi traficul ăsta infernal.
Închide ochii, îşi trage sufletul pentru moment. O clipă de relaxare. Deschide ochii şi privirea îi este atrasă de ceva de pe pardoseala livingului. Se apleacă, ridică obiectul şi întreabă: – Asta ce mai este?
Între degetele mâinii ei a poposit o pană albă.
– Ce frumoasă este?! Şi ce albă este, strălucitor de albă!
Înlemnesc.
Totuşi, nu a fost vis.
A fost aievea.
Îngerul a fost aici.
EL mi-a mai dat o şansă.
Şi îmi aduc aminte ceea ce m-a salvat: dragoste, multă dragoste de dat.
Da, dragoste, multă dragoste!
——————————
Valenţiu Liviu MIHALCI
9 februarie 2019
