Cuvânt și iubire

 Dragii mei enoriași!

Scrisoare către Eminescu(II)

    Bădie Mihai!

    S-a scurs mai mult de o jumătate de veac de când trăgeai clopotele de alarmă prin versul Domniei-Tale și făceai cunoscut lumii de-atunci pericolul mare și hăul spre care se îndreaptă atâția corupți ai vremii. Stâlpii de taverne, înțepeniți pe scaune, cu ochii buimăciți, cu minte-mprăștiată și gândul rătăcit, copiii națiunii lipsiți de orizonturi, bălăcărindu-și viața în glodul decăderii  te biciuiau pe suflet, te zgârâiau pe creier. Străbunele glorii le fluturai în versuri, nutrind speranța sfântă  că doar-doar o renaște în inimi înecate în tone de alcool dorința de-ndreptare și pofta de-a fi OM.

 Eroii de-altădată luptând din greu să apere un hotar, sihaștrii vlăguiți de post și rugăciune, atâția prometei înlănțuiți de propriile lor idealuri, țărani săraci nădăjduind culesul erau doar câteva modele de viață, ce le propuneai prin scrierile tale tinerilor fără tinerețe. Rămâneai dezamăgit, bădie, căci prea adesea vorbeai la niște stârvuri, uneori putregaiuri fără speranță de odrăslire. Cu mintea ta isteață vedeai în viciul acesta al beției pericolul ce paște o generație, o națiune chiar!

S-a scurs mai bine de un veac, bădie, și piesa este aceeași! Eroii s-au schimbat. Tavernele se înmulțesc, bețivii de asemenea: În fumul gros de mahoarcă se îngrămădesc mulți, tot mai mulți, și tineri și vârstnici. Idealurile sunt firave, realizări deloc, pungile tot mai goale, copiii tot mai triști. Femeile-s bătute și alungate la ore târzii, pâinea lipsește de pe masă, hăinuțele sunt rupte, de cărți nu mai sunt bani.

Prin șanțuri ne zac junii, alcoolul duhnește de departe. Înjurături le sunt vorbele alese din gura împuțită, din sufletul lor sterp. Flăcăi vânjoși ca bradul se ofilesc degrabă, când Bachus îi adoptă ca fiii săi pe veci. Dușmană le e lumea, părinții, copiii și frații, iubirea lor e sticla, și halba, și paharul. Se-nchină doar lui Bachus, în cârciumă-și pierd vremea și toată agonisita o duc la cârciumar!

De te-ai face astăzi și-ai încerca să numeri cârciumile răsărite pe pământ românesc, ai înnebuni. Guri de iad, bădie, guri de iad, prin care șerpii gheenei ne înghit vlaga națiunii, ne tulbură orizontul, ne îngreunează zborul!

Se repetă istoria, bădie, și, din păcate, se repetă mai întâi prin tot ce are mai murdar, mai josnic și mai morbid!

Cu bine, bădie, pe curând!

Popa Alexandru de la Bârda-Mehedinți.”

*

  Sfaturi părintești. Din cartea Trăiri ale dumnezeiescului har a Sfântului Nectarie de Eghina selectăm câteva rânduri privind puterea rugăciunii. Să vă fie de folos!

,,Puterea întregului suflet stă în rugăciune. Şi după cum trupul se împuterniceşte prin mâncăruri şi prin diferitele îngrijiri pe care i le dăm, tot astfel şi sufletul vrea mai întâi de toate rugăciune, citire, cuvânt duhovnicesc, pildă duhovnicească să vadă, şi astfel, încetul cu încetul se deşteaptă. Pentru că dacă îl vei lăsa să doarmă, atunci îl va stăpâni uitarea şi nesimţirea.

După cum atunci când facem focul, suflăm în el ca să-l aprindem, tot aşa are nevoie şi sufletul. Pildele sunt suflările de aer care alungă cenuşa, care este uitarea, şi aceste suflări aprind cărbunii care nasc căldura. Astfel, pleacă nesimţirea care naşte rătăcirea, încât omul crede că este bine, fără să fie însă aşa.

Aşadar tu, micul meu copilaş, acum că ai vreme, plânge, ca să te umpli de bucurie, străpunge-te, strigă, îmbrăţişează icoana Preasfintei, ca şi cum ai îmbrăţişa-o pe însăşi mămica ta, şi strig-o ca un micuţ copilaş pe maica noastră: „Măicuţa mea, ajută-mă, dă-mi ceea ce-mi este de folos sufletului, precum ştii!” Spune-i multe alte cuvinte şi vei atrage harul mângâietor asupra ta de fiecare dată când o vei chema în rugăciune. Vei dobândi astfel iubirea.

Ea îţi va dărui şi rugăciunea, ea va aprinde flacăra şi iubirea pentru Hristos, pentru că mijloceşte către Fiul ei, şi toate cererile ei El le împlineşte, pentru că este Maica Lui, şi nu îi trece cu vederea nici o dorinţă. Aşadar, ceea ce vrei de la ea, să ceri ca un copilaş care cere de la mama lui ceea ce doreşte şi se agaţă de fusta mamei, îi sărută poalele, o îmbrăţişează, o umple de lacrimi.

Fă aşadar precum îţi scriu şi, în scurt timp, vei vedea câtă iubire vei afla de la dulcea noastră Măicuţă. Cu multă simplitate să mergi înaintea ei, ca să afli curăţia sufletului. Simplitatea este reuşita mare a sufletului.”

*

          Sinuciderea și sinucigașii. În paginile acestei publicații am mai scris despre sinucidere și sinucigași de multe ori. Din păcate, nu au citit cei care aveau nevoie de cele scrise acolo. Câteva cazuri de genul acesta petrecute de-a lungul a peste patruzeci de ani ne determină să revenim asupra acestei probleme. Drept urmare, vom reda mai jos cuvântul plin de înțelepciune al Părintelui Ierom. Serafim Rose din cartea sa Sufletul după moarte. Capitolul este numit sugestiv: Păcatul înfricoșător al sinuciderii. Sperăm să fie de folos multora:

         „Sărmani pătimitori, sinucigașilor!.. Voi n-ați primit răscumpărarea prin scurtele suferințe curățitoare de pe pământ, suferințe dulci pentru cel care le îmbrățișează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora ați murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a șoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea și să nu faceți asta. În puterea voastră stătea să știți că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptății mai presus de înțelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepții omenești. În puterea voastră stătea să înțelegeți că Dumnezeu nu poate să dea Cruce și să nu dea și puteri, că în puterea voastră stătea să vă întoarceți la Dumnezeu, să vă mântuiți prin chemarea Numelui Său…

         Înainte de sinucidere, sinucigașii nu știu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i silește să își ucidă trupul, să sfarme prețiosul „vas de lut”, care păzește sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Și sfătuiește acest duh, și îndeamnă, și stăruie, și silește, și-l înspăimântă cu toate spaimele, doar-doar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viață, de chinul său cel nesuferit… Omul nici nu gândește că „chinul nesuferit” nu este de la viață, ci de la cel de unde vin și toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate și ajunge la concluzia sinucigașă — dar nu cugeta el deloc, ci prin gândurile lui vorbește cel pe care Domnul l-a numit ucigaș de oameni dintru început…

          Omul nu face altceva decât să-și dea în mod inconștient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul și cu diavolul…Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăință, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, și o singură privire cu credința către ea — și păienjenișul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa… Doar o scânteie mică de credință vie și de credincioșie față de Dumnezeu – și omul e izbăvit!

           Dar nu toți oamenii care s-au izbăvit uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea sau poate că sta încă ori se apropie de el câteodată scârbosul duh rău, ființa pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească și luarea-aminte duhovnicească ascuțită! Nici pe departe nu-și dau seama toți oamenii (fie creștini) de lucrările și manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere și limpezime uimitoare vorbește cuvântul lui Dumnezeu. 90% din sinucigași fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigașe de oameni dintru început (Ioan, VIII, 44). Și, propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon cu mâinile omului însuși.

            Iată o întâmplare, care s-a petrecut în viața cuviosului Leonida de la Optina, care a murit în 1841. Tatăl unuia dintre ucenicii săi, Pavel Pambovisev, a murit de moarte năprasnică, prin sinucidere. Fiul iubitor, a fost profund mâhnit la aflarea acestei vești și și-a vărsat durerea duhovnicului: „Moartea nefericită a tatălui meu este pentru mine o cruce grea. Da, eu sunt acum răstignit și voi duce aceste chinuri cu mine în mormânt. Îmi închipui veșnicia ca fiind cumplită pentru păcătoși, în care nu mai există căință și sunt chinuit de caznele veșnice care îl așteaptă pe tatăl meu, care a murit fără pocăință. Spune-mi, Părinte, cum îmi pot alina această durere?”

             Părintele a răspuns: „Ai încredere atât în tine, cât și în soarta tatălui tău, care se află în voia lui Dumnezeu, Care este Atotînțelept și Atotmilostiv. Să nu fii curios și nu încerca să afli tainele Celui Prea Înalt. Străduiește-te cu umilință și înțelepciune să te întărești într-o suferință pe care să o poți răbda. Roagă-te Atotbunului Ziditor și îndeplinește-ți datoria de iubire și obligația de fiu.”

            La întrebarea: „În ce fel se poate ruga cineva pentru astfel de oameni?”, răspunsul a fost: „În duhul oamenilor virtuoși și înțelepți, roagă-te astfel: „Caută, o, Doamne, sufletul pierdut al tatălui meu. Dacă este cu putință, ai milă! De nepătruns sunt judecățile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat; ci facă-se voia Ta cea sfântă!” Roagă-te simplu, fără vreun model, punându-ți inima în mâna Celui Prea Înalt. De bună seamă că nu a fost voia lui Dumnezeu ca tatăl tău să aibă o moarte atât de năprasnică. Acum tatăl tău se află în voia Aceluia Care poate arunca atât sufletul cât și trupul lui în cuptorul de foc, care poate smeri sau înălța, încredința morții sau aduce la viață, a trimite în străfundurile iadului sau a ridica la ceruri. În același timp, El este milostiv, Atotputernic și plin de iubire, încât toate însușirile bune ale celor născuți din țărână, nu sunt nimic față de marea Sa bunătate. De aceea, nu ar trebui să suferi peste măsură. Vei spune: „Eu îmi iubesc tatăl și de aceea mă mâhnesc fără alinare”. Este adevărat. Dar Dumnezeu l-a iubit și îl iubește cu mult mai mult decât îl iubești tu. Și astfel, îți rămâne să lași soarta veșnică a tatălui tău în seama bunătății lui Dumnezeu, Care, dacă El vrea are milă, dar cine poate să se împotrivească Lui?”

          Și astfel, această rugăciune personală, care poate fi spusă acasă sau în chilie, așa cum a făcut-o Părintele Leonida pentru ucenicul său, având experiența duhovnicească, poate servi creștinului ortodox ca un exemplu de rugăciune pentru orice creștin neortodox, care îi este apropiat. De exemplu, creștinul se poate ruga astfel: Ai milă, o, Doamne, dacă este cu putință, de sufletul robului Tău (numele) care a plecat dintre noi în viața cea veșnică, rupt fiind de Sfânta Biserică Ortodoxă a Ta! De nepătruns sunt judecățile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat, ci facă-se sfânta voie a Ta!”

*

          File de jurnal – 14. Iun. 1982. ,,În această perioadă de două săptămâni am lucrat la arhiva I. A. S. – Dealul Viilor și a I. A. S. – Tr. Severin. Trebuie să scot zilele lucrate de tatăl meu ca zilier în perioada 1949-1979, în vederea întocmirii dosarului de pensionare. La I. A. S. – Dealul Viilor situația arhivei este deplorabilă. Responsabilă cu arhiva este Doamna Lungu, soția directorului. Situată în beciul casei mareșalului Averescu, arhiva a suferit serioase avarii. Pereții burdușiți de igrasie, pâraie de apă peste tot, umezeală și aer de cavou. Dosarele situate pe rafturile de lângă pereți sunt, în mare măsură, mucegăite. Am găsit în unele dosare cuibare de șoareci. În dosare e o dezordine îngrozitoare. Erau într-o vreme vreo 32 de ferme dependente de I. A. S. Dealul Viilor. Tot felul de hârtii venire de la aceste ferme erau puse la nimereală. Nu poți ști că unul e dosar de casă, altul de bancă, altul de corespondență etc. Pe fiecare lună sunt câte 10-15 dosare și pentru ca să găsești un biet ștat de plată, trebuie să cauți până amețești.

          La I. A. S. – Tr. Severin situația e mai bună. Arhiva e situată la etaj, actele frumos ordonate, dosarele legate. Se poate lucra bine acolo. Atât doamna Lungu, cât și domnul Pârvulescu, inspectori la serviciul personal al celor două unități, m-au băgat în arhivă și m-au lăsat acolo să lucrez. Eu caut prin dosare și, în momentul în care-l găsesc pe tăticu într-un ștat de plată, pun semn, iar la sfârșitul programului vin dumnealor și-și iau notițe în vederea întocmirii adeverinței pe care mi-o vor da la sfârșitul investigației.

          Alaltăieri am avut un parastas la Dumitru Ploștinaru din Bârda. A venit și fiul său cel mare, care a fost detașat câțiva ani ca profesor de matematică în Mexic. Printre altele,  i-am reținut câteva afirmații, care m-au ajutat să-mi pun ordine în gândurile-mi destul de răvășite: ,,Când ți se oferă un prilej de a pleca în străinătate, nu-l rata! Nu se știe dacă te mai întâlnești vreodată cu el!”   ,,La plecarea din țară, vameșii percheziționează cu atenție, ca nu cumva să ai asupra ta vreun manuscris; la venirea în țară, aceiași vameși te urmăresc dacă nu cumva ai adus cu tine biblii și literatură pornografică!” Grozavă alăturare! ,,Preoții sunt niște indivizi suspecți și periculoși. Experiența cu Calciu-Dumitreasa ne-a dovedit-o. Asemenea și situația din Polonia!” ,,E bine să râzi, căci râsul ne-a rămas!” ,,N-are rost să-ți faci complexe, totul trebuie considerat ca ordine firească a lucrurilor; orice împotrivire, încercare de declanșare sau altele asemenea sunt frunze în vânt”. ,,Un medic a ajuns la saturație sub aspect material. El primește de la pacient tradiționalul plic, cu convingerea că acesta-i un antidot. Pacientul crede că astfel va fi mai bine tratat, mai bine îngrijit. Pe de altă parte, medicul își spune în sinea sa că plicul reprezintă diferența dintre ceea ce-i dă societatea și ceea ce ar merita în realitate”. ,,Se înregistrează la noi un flux tot mai mare de materie cenușie spre Occident. Am pierdut oameni de mare valoare, dar nu ne sinchisim, căci s-au găsit imediat destule nulități ca să le ia locul!”

*

           Uite mortul, nu e mortul! Un eveniment nefericit a marcat bucuria Sfintelor Sărbători de anul acesta. În seara zilei de 14 dec. 2018, la ieșirea din Malovăț, în marginea șoselei județene, a fost găsit un om mort. Era un om în vârstă, cu îmbrăcăminte asemănătoare cu a celor din satele de munte. Poștașul l-a găsit și a dat imediat telefon la 112. Până la sosirea poliției și a salvării, s-au adunat la fața locului primarul și  15-20 de consăteni. O asistentă medicală ivită ca din minune i-a făcut resuscitare mai bine de o jumătate de oră, dar degeaba. Nimeni dintre cei prezenți nu l-au cunoscut. Echipajul de la salvare și cel de la poliție au luat mortul și duși au fost. Peste vreo săptămână, Tărăbâc Vasilică din Malovăț a anunțat poliția că unchiul său, Tărăbâc Traian, nu a mai venit acasă. Autoritățile au făcut imediat legătura între mort și dispărut. Au venit la casa dispărutului și au luat amprente de pe obiecte. În urma investigațiilor, serviciul criminalistic a stabilit că amprentele mortului ar fi identice cu cele recoltate de la casa dispărutului.

        Vineri, 25 ianuarie, am fost sunat de către poliție. Am fost solicitat să ridic eu, în numele parohiei, trupul mortului de la morgă și să-i  facem o înmormântare creștinească, cu slujbă, pomană și toate cele cuvenite. M-au asigurat că cercetările sunt încheiate, identitatea stabilită, dar fiindcă familia n-are posibilități să-l îngroape, cade în seama comunității. Mi-au spus, de asemenea, că primarul nu are timp să se ocupe de această problemă, iar dacă îl va lua, îl va duce direct la cimitir. ,,E și el creștin, părinte, e fratele nostru!” Am trecut pe la poliție. Mi-au dat buletinul lui Tărăbâc Traian, pe care-l găsiseră acasă și mi-au spus care sunt pașii pe care trebuie să-i urmez pentru a definitiva formalitățile. Am mers în oraș, am cumpărat lenjerie, costum, încălțăminte. Am găsit coșciug și am stabilit cu  proprietarul magazinului să-l ducă a doua zi, sâmbătă, la morgă, și apoi să ducă mortul la Malovăț. Am luat legătură cu medicul legist și m-a asigurat că, deși e liber sâmbăta, va veni special, la ora 11 și-mi va elibera certificatul medico-legal și cadavrul. Am luat legătura cu o firmă de catering, am stabilit meniul, prețul și numărul de porții pentru pomană. Am venit în Malovăț și am găsit oameni care s-au angajat să facă groapa. Pe Vasilică Tărăbâc l-am convins să meargă cu mine a doua zi. Aveam de gând să-l las la morgă ca să-l îmbrace pe unchiu-său, în timp ce eu să merg la parchet ca să iau viza. Vream să facem înmormântarea duminică, după slujbă. Când am luat legătura cu primarul ca să-l rog să-mi permită să aranjez pomana în incinta căminului cultural, fiindcă era vreme rea, am aflat o realitate de care nu știam. Primarul a spus că nu recunoaște că mortul este Tărăbâc Traian din Malovăț. A trăit cu el în sat mai bine de 50 de ani, la fel și ceilalți consăteni care au fost la fața locului, și nu pot să accepte altceva decât ceea ce au văzut cu ochii lor. Mortul nu era maloviceanul nostru. A cerut să se facă analiză cu ADN(acid dezoxiribonucleic), dar nu s-a admis. Până nu se fac aceste analize, dânsul nu eliberează certificatul de deces. E de acord să suporte dumnealui taxa, numai să se descopere adevărul.

          I-am dat dreptate primarului. În locul lui dacă aș fi fost, și eu aș fi făcut la fel. Am luat legătura cu poliția. Au spus că nu pot cere aceste analize, pentru că nu au motive întemeiate, din moment ce analizele cu amprente au dat rezultat. Când le vine controlul și se stabilește că nu aveau motive întemeiate, le impută dumnealor cele 40 milioane, costul analizelor cu ADN. Am contramandat comenzile pentru sicriu, pomană și celelalte.

          Duminică am primit telefon de la Televiziunea Digi24 din București. M-au rugat să le relatez cazul și m-au întrebat dacă sunt de acord să dau un interviu luni, când va veni un echipaj al dumnealor în Malovăț. Am acceptat, cu condiția ca și primarul să fie intervievat, fiindcă are și dânsul ce să spună. A doua zi au venit reporteri de la trei televiziuni. Au luat interviuri de la mai multe persoane din Malovăț, de la poliție, de la procuratură și spital. Seara au dat reportajul pe posturile de televiziune, dar am constatat cu amărăciune că de fapt au urmărit senzaționalul și mai puțin adevărul.

           Până la încheierea acestei ediții, mortul n-a mai fost îngropat. Spitalul a făcut demersuri oficiale către primărie, ca-n termen de 15 zile să-l ridice și să-l înmormânteze, conform legii. Domnul primar a mers între timp în audiență la prefect și la comandantul poliției județene și a obținut aprobarea pentru a se face testele ADN asupra cadavrului. Nu știm deocamdată care va fi rezultatul. Cert este că undeva s-a strecurat o fisură. Cu siguranță că nimeni nu are interesul să denatureze adevărul. Nu a fost crimă sau accident de circulație, care să motiveze o astfel de manevră. Am speranța că se va găsi cât mai repede  o soluție. Cred că mai mult decât oricine o așteaptă mortul!

*

            Balada morții. Sub impresia evenimentelor descrise mai sus, mi-am amintit de poezia cu acest titlu a poetului George Topârceanu. Și eroul poeziei era un om sărman, necăjit, plecat de acasă din cauza grijilor, nevoilor, necazurilor, durerilor, dar n-a mai ajuns la destinație. Nici acela nu avea acte asupra lui. Cel decedat în Malovăț avea în buzunare o bucățică de pâine de mărimea unei bucățele de anafură. Aceea era toată averea lui…!

    

,,Cobora pe Topolog

Dintre munţi, la vale…

Şi la umbra unui stog

A căzut din cale.

 

În ce vară? În ce an?

Anii trec ca apa…

El era drumeţ sărman,

Muncitor cu sapa.

 

Oamenii l-au îngropat

Într-un loc aiurea,

Unde drumul către sat

Taie-n lung pădurea.

 

Şi de-atunci, lângă mormânt,

Plopi cu frunză rară

S-au zbătut uşor în vânt,

Zile lungi de vară.

 Soarele spre asfinţit

Și-a urmat cărarea.

Zi cu zi l-au troienit

Vremea şi uitarea.

Dimineaţa ca un fum

Urcă pe coline,

Zvon de glasuri dinspre 

                              drum

Până-n preajmă-i vine.

 

Peste vârfuri lunecând

În argint, condurii

Înfioară când şi când

Liniştea pădurii…

 

Numai colo-ntr-un frunzar

Galben în lumină,

Stă pe-o creangă de arţar

Pasăre străină.

 

Stă şi-aşteaptă fără glas

Parcă – să măsoare

Cum se mută, ceas cu ceas,

Umbra după soare…

 

Astfel, tot mai neştiut

Spre adânc îl fură

Şi-l îngroapă-n sânu-i mut

Veşnica Natură.

 

Vara trece; pe cărări

Frunza-n codru sună.

Trec cernite înserări,

Nopţi adânci cu lună.

 

Iar când norii-nvăluiesc

Alba nopţii Doamnă,

Peste groapa lui pornesc

Vânturi lungi de toamnă.”