Paul LEIBOVICI: Bistrița
Ce frumos sună! Gâlgâitul literelor ca cele ale râului .Fiecare pietroi peste care treceau apele cristaline care coborau repede din înălțimea dealurilor și se îndreptau spre șes. Fiecare gâlgâit își avea sunetul lui aparte, culoarea valurilor erau de un vernil albăstrui în lumina care despărțea noaptea de zi. Cu trecerea minutelor, cerul se deschidea și strălucirea lor părea uneori ca a unor dungi aurite, lansate de undeva din îndepărtări, pentru a îndruma pe cei care la orele începutului de zi cârmuiau plutele cu încărcătură. Când soarele își arunca razele peste valurile Bistriței, fie încă la izvoare sau pe parcurs, ni se părea că ceva din fundul apelor se ridică, plutește și scoate din când în când sunete muzicale.
Privind-o de pe înălțimea dealurilor, de acolo unde buștenii erau împinși spre vale, Bistrița își avea personalitatea ei. Pornind din m-ții Rodnei, de sub Gargalău se remarca prin vioiciunea tinereții și murmurul unei melodii ondulate. O văd călătorind nestingherită până ce-și găsea odihna împreună cu surata ei mai potolită ,,Siretul,,. Nouă, ni se părea un strigăt, o chemare…! Așteptam cu nerăbdare să treacă iarna, să se desghețe apele, să-i ascultăm colbăitul care adesea se transforma într-o melodie când melancolică,când veselă .
Dacă mai adăugăm, că pe întinsul apelor, de-a lungul drumului Bistrița era vizitată de păsările care-și găseau uneori odihna pe un pietroi-bolovan ascuțit spre vîrf, dar înconjurat de un guler pământiu pe care puteau să se odihnească scurtă vreme. Bistrița e o gazdă primitoare și care, pe alocuri oferea câteva boabe de grânar adunate și păstrate cu deosebită grijă.
Pe unde râul era mai potolit, aproape de unele maluri lăsa să se întrevadă ca într-o oglindă broscuțe și viermișori, carapace colorate din care urechiușele unei vietăți țâșneau și se retrăgeau ,probabil pentru a nu divulga ,,secretul,, pe care-l păstrau până la venirea ploilor. Atunci aceste mici vietăți,melcii se târau spre maluri, uitându-și căsuțele, în căutare de hrană și de ce nu! A unei odihne sub protecția razelor solare care le încălzeau corpurile pe cît de fragede, pe atât de sensibile.
Bistrița, s-a dovedit a fii un partener credincios și de mare folos. Doamne, câți pământeni de pildă ca vechiul și prea-credinciosul Chiriac cu feciorii săi Florin, Ștefan, Valentin și la nevoie chiar Lina o mândrie de vreo 14 ani se încăpățâna să plece cu ei la drum. Au mâncat o bucată de pâine de pe urma râului! Vorba vine ,,pâine,, că în sacul cu merinde ,mama Cristina le punea pe lângă făina gălbuie de porumb ,măcinat din toamnă la moara lui Petre din Holpuri, o bucată de brânză păstrată între foi de viță de vie, vreo zece ouă strânse de cu noapte din găitan, și dacă ieșirea în larg era în zorii zilei, de pildă marțea, mai avea păstrate în ascunzătoarea din bufetul bucătăriei câteva plăcinte cu vișine sau alt fruct pe care-l cultiva în livada din fața cerdacului. Și fiindcă, mă luase gura pe dinainte, c-am pomenit de merindele pentru călătorie, vă mai dau pe față ,,secretul lui Florin,,. Nu știu cât îi plăcea sau nu, dar cum ,,bălanul cu ochi albaștrii,, era nu numai cel mai iute la minte dintre frați, și cel mai îndrăgit de părintele său. Florin ascundea în ranița lui o sticlă cu pălincă, care o așeza la vremea mesei, lângă tat-său.
– O înghițitură…drumul e lung și mai avem de tras greu în valea Roznovului, ….și dacă mai dă Doamne o ploicică, apoi…
Dacă plutele cu încărcătură treceau cu bine apele pârâului Cojoci, unde aveau de făcut un cot pe lângă satul Lunga atunci își ștergeau sudoarea cu cotul mâneci și se lăsau purtați până ce intrau în albia din zona păduricei. Aici mai totdeauna erau întâmpinați de gospodarii satului,care stăteau la umbra fagilor bătrâni și se cinsteau cu o cană de vin de-a crâșmașului Volodea.
2
Cei cinci plutași și cu Lina –șase- până ce ajungeau la Poiana Borcii –o așezare forestieră, trăgeau greul. Cum erau bine cunoscuți de gospodarii din Holda, ca să nu mai vă povestesc cei din comuna Fracasa. Aici a avut odată o mare surpriză Lina.
Cum pluta a tras la mal, că cei cinci erau obosiți de atâta sucit și învârtit, ca nu cumva să nu se proptească dihania pe care erau încărcate tonele de butuci care, fără greș erau așteptate la Bacău, au tras la mal. În traistă mai erau alimente așa că au hotărât să se înfrupte, nu de alta dar le suna cam gol pe dinăuntru.
Lina, cum era șugubeață și chiar zvăpăiată se urcă pe o movilă și-și îndreptă privirea spre sat.
– Ia uitați-vă la bisericuța aia!!! Nici nu au apucat frații să-și întoarcă privirile, când zvăpăiata o luă la fugă spre…
– Lino!..Lino…
Lina observase biserica de lemn, s-a apropiat de portița lucrată din împletituri și apoi dăduse deoparte ușa Sfintei biserici. Rămase, un timp cu privirea spre zugrăveala cu fel de fel de Sfinți. Apoi, își înălță privirea spre candelabrul care străjuia plafonul proaspăt văruit.
Fracasa, nu era un sat ca oricare, căci în afara bisericuței-monument, mai deținea și o istorioară în care numele lui David Creangă, bunicul lui Ion Creangă, era cinstit așa precum se cuvenea.
Cât o fi stat și privit, admirat fiecare colțișor! Lina se pierduse printre icoanele și zugrăvelile pline sfinți. La numai o alergătură, era crîșma lui Ion Voievod. O încăpere construită din lemn, văruită proaspăt în cinstea nunții norei primarului cu locotenentul Cîrlig,un tânăr din comuna Poiana Teiului. Șopronul, pe care de abia încăpeau cele câteva scaune în jurul unei mese cu picioarele în formă de X. Patronul, de îndată ce veneau câțiva oaspeți, punea mai întâi într-un coș de nuiele câteva felii de pâine proaspătă și pahare. Dar cine din oaspeții care poposeau, ținea cont de spațiul limitat al crâșmei!? Mai toți oaspeții pălăvrăgeau, politică, sau probleme de familie. Odată, povesti patronul a oprit o mașină din care au coborăt cîteva persoane care mai întîi vizitaseră ,,Bisericuța,, Unul din aceste fețe necunoscute, după ce le amintise colegilor, de răposatul Creangă, scoase o cărțulie din care a dat citire:
Pe Bistrița, cântând/ O tânără fecioară /În vînt având vestmântul /Și-n păr vuindu-i vântul. / Cu pluta ei ușoară /Trecea-n amurgul zilei / Pe Bistrița cântănd.(George Coșbuc)
Printre ciocnirile paharelor cu vin, se puteau auzi comentariile oaspeților. Aburii ciorbei, le-au acoperit obrajii, dar între două sorbituri continuau comentariile.
Ion Voievot-crâșmarul, își făcuse numele cunoscut departe de satul său. Mămăliga cu brânza de burduf, sau în toamnă-Cașul proaspăt și urda pe care o aducea de la stâna a cărui stăpîn era după ce primise drept zestre de la Podeanu Gabriel-socrul, fost chiar primar al comunei. …și țuica-produs unic, cunoscută în toată Moldova, i-a adus faimă.! Până și propietarii fabricei de hârtie de la Bacău, dumineca, sau de sărbători Doroșănenii, opreau docarul tras de doi cai vânjoși, se așezau în fața crâșmei și înfulecau cu poftă.
3
Acum, celor cinci plutași, le mai rămaseră puțină vreme. Lina veni într-o fugă și cu respirația tăiată le povesti fraților despre cele văzute la bisericuța ,,Creangă,, De certat,nu o certau căci era ,,draga familiei,, așa că au pornit-o la vale spre pluta încărcată cu butuci. De cum au desprins-o s-au îndepărtat pe apa lină a Bistriței. Se putea auzi doar șuierul lung al vântului…razele serii se lăsau peste valurile ca niște baloane care la lumina apusului de soare, păreau mai mult mângâiate de pasările care însoțeau călătorii plecați din zorii zilei.
Privind în urma ei,
Vedeam cum dînsa trece
Răzînd pe lîngă stîncă-
De nu venea adîncă
Din ceruri noaptea rece…..
—————————–
Paul LEIBOVICI
10 iunie 2018
