Corina JUNGHIATU: Poesis
Cununie astrală
Miez de ou,
absolutul la apus
garoafă roșie însuflețind
îngeri de lumină
din pulberea de stele,
ca picurii de cristal
pe cerul de cobalt.
Chip de măr incandescent,
copt în cuptoarele
de spumă paradisiacă
a norilor de mătase
hrănind foamea de viață
din pântecul universului.
Soare, coral înflorit,
îndrăgostit de luna,
gravitând dimpreună
în cerc de verighetă
Progres – regres?
Un cui în matca vieții, e progresul
Iar omul insignifiant segment
Dar scump se va plăti excesul
Lăsa-mă-va pământul repetent
O întrebare îmi tot sapă-n gând
De ce-i petrolul lumii în butoaie?
De ce e omul ăsta prea flămând?
De ce ne mor copiii în războaie?
Eternul foc al febrei de argint
Și-al lucrurilor efemere ce robesc
Iar în final o placă de granit
E tot ce-avem nevoie din lumesc
De s-ar vărsa harul în gloate
S-ar stăvili și goana desfrânată
Emoții și simțiri cristalizate
Le-am daltui pe inima de piatră
Ne-am bucura atunci de tot ce-i viu
Ne-am împăca cu tot absentul
Din jugul trudei și al gândului pustiu
Să prețuim Pământul și Prezentul
Ce sunt eu fără voi?
Ce ar fi bucuria fără tristețe?
Ce ar fi zborul fără prăpăstii?
Ce ar fi lacrima fără obraz?
Ce ar fi cântul fără vers?
Ce ar fi tinerețea fără entuziasm?
Ce ar fi amintirea fără regret?
Ce ar fi Sfântul fără decăzut?
Ce ar fi speranța fără deznădejdii?
Ce ar fi solemnitatea fără dezlănțuire?
Ce ar fi timpul fără prezent?
Ce ar fi artistul fără aplauze?
Ce ar fi iubirea fără oameni?
Ce sunt eu fără voi?
Dacă din trunchi se naște o icoană
Copacule, simțindu-ți speranța
Explică-mi tu ce este viața
Arta ta de a trăi în libertate
N-am regăsit-o în tratate
Cum verdele sălășluiește în pom
N-o să mă învețe nici un om
În lumea mea, printre popoare
Doar pentru o virgulă se moare
Convenții, doctrine și filozofii
În școli ne învață meșteșugul urii
Dintr-un război se face artă
Nici o greșeală nu se iartă
Copilă, în al vieții noastre ciclu
Avem doar singurul principiu
Pădurea are legea ei firească
Copacul e lăsat ca să rodească
N-avem condiții, nici doctrine
Iar rodul ține, doar de mine
Orice copac are un drept la rană
Dacă din trunchi se naște o icoană
Cu mâinile legate
Ce bucurie ar fi pentru un orb
Doar un fascicol de lumină
Prin ape negre, ca de corb
Înoată orbul făr’ de vină
Ce bucurie ar fi pentru picioare
Să facă lungi călătorii în lume
Dar pentru cine nu le are
Doar visul poate să-l îndrume
Pe ciunt, ce bucurie ar fi
În brațe să cuprindă o floare
O ultimă transfuzie ar jertfi
Cu brațele în vânt, să zboare
Iar noi, ca niște sălcii adormite
Cu rădăcini în humă și asfalt
Gândim că nu ne vom permite
Ca să zburăm cât mai înalt
Din cărămizi, clădim palate
Iar la ferestre, avem zăbrele
Cu scări înalte spiralate
Să ne zidim urcușu’ în ele
Lumină, flori, călătorii
Pe noi, ce le avem pe toate
Ne fac mai morți și nu mai vii
Un dar primit, cu mâinile legate
Tăceri
Feeriile sorții mă înconjoară,
ca o zguduire de cercuri concentrice,
curcubeul de iubire se reflectă
în marea de după furtună,
ce fericire să constat,
ca nu mi s-au înecat corăbiile,
speranță se leagă
de stâncile cuvintelor de dragoste nerostite,
și Doamne, câte tăceri am strâns!
———————————
Corina JUNGHIATU
31 ianuarie 2019
***
Corina JUNGHIATU, poetă de o sensibilitate aparte având un bogat palmares cultural. Este Director al PLATFORMEI de LITERATURĂ și ARTĂ, Word Literary Union; Redactor al revistei GRAI ROMÂNESC; Finalistă al CAMPIONATULU EUROPEAN de POEZIE; Membră al WORLD POETS ASSOCIATION; Redactor de carte Editura Liric Graph Romania
