Victor COBZAC: Dumnezeu în poezie
DUMNEZEU ÎN POEZIE
Cineva împinge geamul,
Timpul curge printre foi,
După pași, abia se-aude,
Eminescu-i printre noi.
El pătrunde în odaie,
El se simte ca acasă,
Peste Prut, la Chișinău,
Ca un frate, la o masă.
Obosit, cu părul nins,
Fața-i plină de tristețe,
Ochii… ard ca doi luceferi,
Un portret din tinerețe.
Gândurile-l duc departe,
Însă el buchet le-adună,
Și cu buzele… us-ca-te…
Văd că vrea ceva să spună.
Când ridică ochii, plânge,
Ca o floare… de pelin…
Plânge ca un prunc de fașă,
Ca un înger…, mai divin.
.
Uite-așa îl văd în pânze,
Parc-ar fi de vânt întinse,
Când pictez, paleta-i albă,
De culori din suflet ninse.
Iau o pensulă în mână
Și o las din zbor s-atingă,
Chipul scump al lui Mihai,
Cu argint în păr să-i ningă.
Îl așez cu drag în ramă,
Nimenea ca El nu scrie,
Și îl urc… lângă icoane,
Dumnezeu… în poezie!
——————————————
Victor COBZAC (VicCo)
Chișină, Basarabia
15 ianuarie 2019
