Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme
ochiul împarte cu tine privirea
mâinile ei frumoase
îmi strâng anotimpurile în pumni
și nu le lasă să plece
noaptea mă descîntă
de credința-n veșnicii
și adorm cu stelele-n brațe
să uit
când lumina se topește
în gândurile răstignite pe trupul
din pământul în care m-am născut
ochiul împarte cu tine privirea
și stă ascuns în unghiul de veghe
pînă la ivirea zorilor speranței
când se deschid porțile adevărului
și cineva mă strigă să vin repede;
,,iată raiul în care vrei să intri”
dacă voi nu m-ațí crezut niciunul
eu v- am crezut pe voi toți ai mei
în fiecare anotimp îndumnezeit
pe care l-am strâns î n pumni
și vi-l dăruiesc.
Sub un pseudonim local
Risipesc iluzii ascunse dincolo de realitate,
strâng în mâini frunze veştede,
toate culorile toamnei mă dor
cu nostalgiile uitate acasă
pe hârtii volante, scrise.
Mă botez în cuvinte
sub un pseudonim local.
Nu vreau să mă recunosc vinovat
în versurile din poeme
înainte de cununie.
Nu vreau să ştiu de moarte
c-un nume real
şi nici muzele n-o să le ştiu
în carne şi oase.
Vreau să-i scriu mamei
cu gesturile naive de copil
necuvintele păstrate-n amintiri.
Nu ştiu nimic despre umbre
Cineva mă strigă cu nume necunoscut
şi-n urechi curg sunete de flaut
pe care nu le percepe timpul
în care mă scald ca într-o mare
fără ţărmuri.
Noaptea mă înfăşoară şi ea cu in
mieliţat manual.
Nu ştiu nimic despre umbre
dar ştiu despre întunericul din lume
pe care nu-l vede nimeni din umbră
şi nu-l scoate la lumină.
Toţi cei care-l văd sunt orbi,
sunt îngheţaţi de nepăsare şi visează
prin vorbe.
Când o să se facă ceva
n-o să vă spun
mai bine scriu, să se păstreze.
Tot ce o să scriu
Deseori mă închid în sănătatea cuvintelor,
îmi plac tăcerile care se degaje
şi rămân în miezul înţelesului personal
în care inima pulsează pe note virtuale.
Sunetele vibrează cu aripile deschise,
cad în cântec,
le ştiu toate nuanţările
şi alunecările dese în emoţie.
Am pierdut ocazia să sar din vorbe,
să cuget la ce vor să spună
ca cel mai virtuos cititor
ce-şi pulverizează prin gânduri
aroma cărţilor cu poeme
recitate cu sufletul plutitor.
Aşteptarea curge precum apa
Tu locuieşti într-un ţinut
dintr-o lume imaginară
în care femeile zâmbesc rar
şi bărbaţii învaţă să le fure surâsul.
Eu rămân în acest univers cu decor,
un călător pe acelaşi drum
pe care trec pescarii la râu,
să-şi vindece tumultul pătimaş
şi peştii nu-l înţeleg.
Aşteptarea curge precum apa
şi clipocitul ei îmbracă tăcerea
c-un surâs închipuit
care vindecă răni.
Tu nu mai ai aripi
Îşi punea iubirile în cutii
şi le dădea drumul pe apă
Vroia să fie liberă lîngă mine
să nu mă mintă,
noaptea o dorea una de mireasă
cu braţele încolăcite după mijloc
şi ochii în tavanul gîndurilor,
le înghesuia flămînde între coapse.
S-a făcut dimineaţă
ca într-un turn fără clopote
din care zboară păsări de noapte
speriate de răsăritul soarelui.
Tu nu mai ai aripi
doar mângâieri pe nervura vorbelor
care-mi schimbă ziua,
o botează în sângele luminii.
Tu ai o iubire ascunsă
Noaptea a rămas în hăurile adânci,
la început sunt păduri de fagi,
dar mai jos locuieşte ecoul
care se trezeşte la orice strigăt şi răspunde.
Nu-mi spune cum pătrunde soarele,
eu recunosc sănătatea care alunecă pe muchii,
tot ce se întâmplă se rupe de casa unde dorm
fantomele de la sfârşitul prevestit.
Tu ştii cum alunecă vorbele mai repede decât faptele,
în tine se petrec plecări şi sosiri,
eşti o înserare în cuvinte, care prinde floare
scrisă pe hârtie parfumată,
respiri întunericul într-un aer închiriat,
pe care nu-l plăteşte nimeni
şi timpul se ondulează pe margini.
Tu ai o iubire ascunsă şi eu o viață rămuroasă,
plină de căutări,
cu frunzele fac acoperiş gândurilor
sub care păsările îşi pun cuiburile
şi clocesc viitorul.
Am vrut să şterg mulțimea de pete stropite,
cerul lasă roua să le învăluie
de nu le mai deosebeşti culoarea
şi totul se stinge.
Noaptea are zel de mireasă
N-am fost cum crezi
acum sunt
şi cresc între noapte şi zi cu câte un strop,
fierb într-o speranţă de fructificare
de teamă să nu rămân sterp
ca un suflet ars.
M-am socotit, am hotărât şi am plecat
fără nicio supărare ori ruptură,
vreau să câştig ce n-am avut
şi să împart înţelegerea cu inimă
într-un ritm cu care mă îndepărtez
de tinereţea iluziei.
Presat de fiecare clipă până la ultima
a rămas între mine şi tine un întreg,
măr ce nu cade.
Mă regăsesc în verbe de lumină,
să te ascult cântând la flaut
în toamnele vârstei.
Şi când mă priveşti pe ascuns
cu o mirare desenată subţire
ochii nu uită,
nu trădează,
noaptea are zel de mireasă.
În amiaza c-un cireş înflorit
Gândurile mele înspicate de rod
cu arome din ţinuturi străine
îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte
unde ademenită te grăbeşti să vii.
Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde
cu miros de mir proaspăt,
în lumina intinsă pe pieptul diafan
înmugureşte toţi arborii din mine.
În amiaza c-un cireş înflorit,
în boarea suavă scăpată din înveliş,
cuvintele se preling pe hârtie
din sufletul, călimară albastră.
Se risipeşte orice îndoială,
de pluteşti asemeni fluturelui alb
până-n unghiurile transparente ale fiinţei,
şi rămâi topită-n cristal de lumină
cu inima la locul ei în el
ca o regină dăruită poeziei
în regatul de miere al limbii române
mereu curată şi tânără.
—————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
28 decembrie, 2018
