Ioan MICLĂU-GEPIANU: Misiunea Poeziei este infinită!
Motto:
”…Cartea este viața unui om, iar omul este o carte în continuă scriere”
(I.M.G)
Misiunea Poeziei este infinită!
”…Poezia a fost și va fi întotdeauna apostolul și propășitorul libertății cu care ea este așa de strâns rudită”, ne dezvăluia Andrei Mureșanu în elogiile sale aduse vieții.
”…Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă ciocârlia același cântec la răsăritul soarelui și lumea nu se satură să-l asculte”- ne asigura N.Iorga la vremea sa.
În cuvinte potrivite și înțelepte a mai creonat și Tudor Arghezi rosturile poeziei: ”Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și a bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință. Poezia e însăși viața”.
Iar legea fundamentală a poeziei și despre poezie ne-a precizat-o pentru totdeauna, poetul de geniu dar și poetul suferinței lui Hristos, Mihai Eminescu:
”E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale,
Ce din coadă au să sune”.
E ușor, așadar, a scrie versuri, când toți te mângâie, când, asemenea berbecuțului scărpinat între cornițe, fuge vesel și ghiduș printre flori de sânzâiene. Nu-i prea ușor însă când vrei să fii poetul adevărului. Când ”viclenia, lingușirea, binecunoscuta elasticitate a șirei spinării – tactul vieții, în înțelesul negustoresc al cuvântului – toate aceste daruri care scot din întuneric și asigură succesul atâtor mediocrtități”- ne spune Al. Vlahuță, bunul prieten al Luceafărului poeziei românești. Adevărul va da însă celui ce se vrea poet o cruce însângerată.
Și mie mi-a fost dat să am crucea mea, pe care o port prin lume, și pentru că o simțeam alături întotdeauna la piept, azi o găsesc încorporată ființei mele și sunt sigur că împreună ne vom mărturisi și Divinului ceresc.
Conștiința mea îmi spune că poetul adevărat este al Neamului său și al omenirii chiar, și nici decum al unei grupări restrânse sau unui partid între altele, care cu toate în istorie, răsar și apun precum stelele de pe cer.. Fiecare avem o cruce. Eu lupt să o port pe a mea cu multă îngrijire. Am împodobit-o cu dragoste, cu iubire de oamenii din jur, uneori cu lacrimi, cu muncă, dar n-am folosit-o niciodată lingușind-o pentru glorii deșarte. La o întrebare cine m-a făcut pe mine poet, răspund simplu: Dumnezeu și Eminescu, și cum spunea un Fiu-Cetățean de Onoare al comunei Gepiu, Pr. Gheorghe Nemeș: Ionică, pe tine te-a făcut poet pădurea satului nostru natal”.
Poezia, înțelepciunea, simplitatea, le socotesc întotdeauna o adevărată ”Sfântă Treime”, căreia mă închin cu multă credință.
Iubitului cititor doritor să pătrundă cât de cât taina poeziei, îi recomand să observe doar sinceritatea versului pentru receptarea adevărului rostit de un poet, pentru că poezia nu poate transmite minciuni. Fiindcă dacă se intră într-un labirint al falsificărilor de adevăr, va fi foarte greu să ne orientăm a găsi calea ieșirii spre adevăr, spre calea ce duce la organizarea unei vieți umane, de fericire și iubire între oameni, intre Neamurile trăitoare pe această Stea-Pământul.
Poezia adevărată, curată și frumoasă este o muzică a sufletului, ritmul și rima o face precum o sculptură vie, care are glas și inimă!
Să învățăm generațiile tinere să scrie și să iubească Poezia românească, să citească cât mai multe cărți. Cartea are valoarea ei de neprețuit. Să nu se lase creierul si gândirea să se lenevească, să recităm versuri, să memorăm și tabla înmulțirii pe care să o înțeleagă copiii, fiindcă a lua orice răspuns din telefon mobil și internet, micșorează activitatea naturală a ființei umane. Și pentru că acel motto așezat de mine mai sus, se referă la valoarea cărții, desigur mă refer și la biblioteca privată a familiei mele botezată de mine cu numele Luceafărului Mihai Eminescu, o gândeam o împlinire faptică înspre poezie și literatură română,aici am crescut eu, aceasta va avea trăinicie, viitor, fiind ca o ființă în Limbă Românească. Mulți cititori au trecut pe la bibliotecă, azi mai puțini, cum zic, fiindcă tehnologiile noi le dă orice răspuns, și rapid. Multe dăruiri de cărți a primit această bibliotecă din partea românilor-australieni și nu numai. Și e știut din tradiția noastră creștină că darurile nu se vând pe bani, deci nici eu nu gândesc a o vinde, ci după vorba veche – ce e din dar, dar se face – și cum noi nu știm ceasul trecerii acelei linii de aur, la viața de dincolo, iar eu nu departe de pragul celor 80 de ani, voi respecta tradiția dăruirii, astfel asemenea unor flori vii, probabil cărțile bibliotecii vor supraviețui precum într-un altar de biserică în casele familiilor de români-australieni prin Dăruire.
I.M.G
*
Un vers a lui Eminescu
”…Un vers a lui Eminescu mi-a pătruns în ființa mea de copil. Acum pășesc în pragul celor 79 ani, și încă îmi amintesc cu emoție sentimentul pe care l-am încercat atunci.
Cite-am din poeziile lui Mihai Eminescu, de data asta poezia, ”Pe aceeași ulicioară”.
Și acum să o iau în ordine. Profesorul meu de Limba Română, dl. Parghel Constantin, Dumnezeu să-l odihnească fiindcă a trecut de mult în lumea Drepților, avea pretenția ca noi elevii clasei a 7-a, înaintea începerii orei, să scriem pe tablă cuvintele noi, pe care nu le înțelegeam din cărțile pe care le citeam în timpul liber. Domnia sa la întrarea în clasă, primul lucru pe care îl făcea era să ne explice deci sensul etimologic a fiecărui cuvânt notat de elevi cu creta pe tablă.
Eu am notat într-o zi cuvântul ”zaplaz”. Domnul Profesor după ce privi la tablă zise zâmbind: ”Cine a scris acest cuvânt cu siguranță a citit poezia lui Eminescu, ”Pe aceeași ulicioară”. Eu am rămas fascinat, uluit, cum poate profesorul nostru după un simplu cuvânt să recunoască și poezia și autorul? M-am ridicat sfios în picioare și am recunoscut că întradevăr citesc cartea de poezii a lui Mihai Eminescu, și am și început să recit din poezie! Și acum recit din memorie: ”Pe aceeași ulicioară / Bate luna în ferești / Numai tu de după gratii / Veșnic nu te mai ivești / Și aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz / Numai zilele trecute / Nu le faci să fie az /(…).
Mi-amintesc cum Domnul Profesor răspunse doar atât: ”Frumos”. Apoi explicația; zaplaz – gard. Și așa mai departe cu celelalte cuvinte. Mie însă mi-a rămas în minte pe veci plăcutul vers eminescian, ”Și aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz /, doar mai târziu am simțit eu frumusețea artistică ieșită din acest vers atât de simplu dar atât de real. A fost o mare scântee pentru mine și imaginația mea. Poate tot restul vieții, fiindcă zburasem cu acea navă a copilăriei în sfere arcadiene pe care încă nu le înțelegeam, nu mi le puteam explica; dar baza trainică a imaginației mele prinse o embrionare a simțului artistic, din care vremea și anii mi-au șlefuit o simplitate anume prin care izvora valoarea reală a versului meu autentic.
Așa încerc eu a crede a fi ajuns la poezie! Așa mi-am imaginat și acea poezie ”Mielul”. Și, de atunci, o viață întreagă alergai după muza mea și prin lume!
Dar, de sfântul pământ al Ardealului, cum îl numea Eminescu, am rămas întotdeauna legat,
și in aceeași măsură deci de acea perlă geografică naturală Crișana, de acel oraș istoric Oradea
unde mi s-au născut copiii și am avut căsuța noastră de pe Aleea Călinului.
Cu drag și mereu ales respect
—————–———————–
Ioan MICLĂU-GEPIANU
Australia
2 Decembrie, 2018
