Gheorghe Constantin NISTOROIU: Artur Gabriel Silvestri – Tăcerea și grăirea Cuvântului
Sub cerul ţării, cătrănit sinistru, s-a răstignit Hristos ca la-nceput, cu palma stângă sângerând pe Nistru, cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”
(ANDREI CIURUNGA)
Tăcerea şi grăirea Cuvântului, fie în Cer, fie pe Pământ fiinţează ca o paradigmă a Gândirii, a Libertăţii, a Adevărului, a Iubirii, a Frumosului în Viaţa harică asumată ca smerenie, tăcere, răstignire, prin Crucea şi Învierea Omului întrupat întru Hristos.
Tăcerea pare a fi un atribut al Divinităţii, de aceea ea este însuşită mai mult de Oamenii lui Dumnezeu, cei care-L iubesc cel mai mult: Sihaştrii şi marii Mistici.
Tăcerea este natura gândirii alese, o însuşire sacră, dar şi o artă a desăvârşirii.
Tăcerea este un simţământ sfânt care te apropie de Dumnezeu și prin Cuvântul frumos grăit te îmbrăţişează călduros şi părintesc Atotcreatorul-LOGOS.
Tăcerea Sihaştrilor este divina miere dacică a Pustiei roditoare de asceţi şi mistici.
În închinarea smerită, lăuntrică, emoţională, noetică fiinţa lor rămâne trează, iar persoana li se transfigurează, se umple de reverenţă, îmbrăţişând o gratitudine suavă şi o serafică cutremurare, ce umple totul de splendoare şi inefabil.
Tăcerea este Nufărul Alb al smereniei ortodoxe creştine ce creşte din apa limpede, liniştită, neclintită, sfinţită, fără nici o undă din inima isihastului verde carpatin.
Cei care se încumetă să păşească pe Calea Teologică, Duhovnicească, a meditaţiei Filosofice, a Poeziei sublime vor fi mereu însetaţi de această sacră Tăcere.
Cel ales de Mântuitorul nostru Hristos după Chipul Său, va urma menirea Trandafirului care, în bobocul său, Rosa mistica, subt veşmântul regal al jertfei adună toată mireasma divină, deschizându-şi petalele înlăuntru şi în afară, precum Floarea Sufletului ce primeşte miraculoasa culoare, primeneşte expresia angelică şi parfumează tot ce trăieşte diafan în inima sa, înflorind tăcerea în grăirea divină.
Simfonia Tăcerii din inima cutezătorului smerit urcă în arpegiile celeste ale Munţilor Carpaţi de sub poalele Cerului dacic, planând peste oglinda marilor Fluvii valahe spre o apoteotică întâlnire cu Miracolul, cu Inefabilul.
Gânditorul dacoromân poartă în sânul său marea sa tăcere a grăirii Cosmosului.
În istoria Creaţiei, două Fiinţe supreme străbune traco-dace au avut cultul Tăcerii: Fecioara MARIA şi Zeiţa egiptenilor MERET-SEGER-„cea care iubeşte tăcerea.”
Două mari fenomene îl prefac pe Om într-un stălp al tăcerii: Minunea şi Femeia.
Există şi o distincţie a Tăcerii: a tăcea, ca tăcere voită ori impusă precum în regimul concentraţionar ateo-comunist din România şi tăcerea-grăire a sinelui, minunea sublimă prin a fi îmbrăţişat de tăcere.
Tăcerea este Matca Cuvântului !
Duhul Sfânt crează prin energia Sa necreată Gândul, această Mireasă a Tăcerii în care se întrupează Cuvântul, Mirele ce se naşte ca o supremă Grăire, ca o angelică Libertate, ca o Frumuseţe macrocosmică.
În Tăcerea Imaculatei Necreaţii grăieşte Dumnezeu ca Logos al sublimei Creaţii.
Cuvântul în Om se naşte ca un Dor al cunoaşterii, dar şi al întâlnirii cu Dumnezeu.
Cuvântul în Era Creştină a Ortodoxiei lui Iisus Hristos devine Creaţie şi Revelaţie.
Logosul-Dumnezeu a dat Fiinţă nefiinţei, iar prin Hristos a dăruit Fiinţei veşnicia Sa.
Logosul-Dumnezeu a creat Crucea Bisericii Sale ca Trup universal al lui Hristos.
Sufletul care a devenit Biserică a Duhului trăieşte pin Tăcerea şi Cuvântul Inimii.
Inima trebuie astfel mereu primenită pentru a-i grăi Dumnezeu, Învăţătorul, Conducătorul înţelept, Profetul, Poetul, Preotul, Teologul, Artistul, Filosoful, Sfântul.
Creştinul ortodox dacoromân trăieşte autentic plenitudinea întru Hristos, atâta timp cât el este Armonia dintre Tăcerea şi grăirea Cuvântului.
Această inefabilă Împărăţie a Tăcerii şi a grăirii Cuvântului este Moştenirea spiritual-religioasă, Testamentul veşnic al Străbunilor noştri Daci nemuritori.
Revenirea la Matcă, la Tradiţie, la Credinţa străbună-Ortodoxia, a fost preocuparea de mai târziu a Gânditorului Artur Gabriel Silvestri pentru o regenerare morală şi spiritual-religioasă a Elitei naţionalist-creştine atât din ţară, cât şi din diaspora.
Afinitatea surprinzătoare, fulgerătoare, covârşitoare cu spiritualitatea dacică devenită reper şi simbol l-a catapultat pe Artur Gabriel Silvestri spre redescoperirea Frumosului creat, cuprins ca o forţă vulcanică în Rugul Aprins al Scriitorilor Creştini Ortodocşi, ca un Far de lumină ce atrage depărtările-apropiate ale Omului culturii.
Provocările sale de spirit, invitaţiile la elocinţă au declanşat în scriitorii de factură eminamente creştină confruntarea Omului cu el însuşi, devenind un povestitor al sacrului, al imensei împărăţii a sinelui în care se leagănă sacralitatea infinitului dacic.
Din adâncurile înţelepciunii astrale ale Neamului protodac, Artur Gabriel Silvestri a ţâşnit ca un foc sacru al dăruirii de sine, confidentă a jertfirii întru Suferinţă şi Iubire pendulând între Chronos şi Kairos, între timpul ce se prelinge şi vremea sacră a apropierii de Dumnezeu, astfel ca timpul să-l slujească permanent pe Omul creaţiei în aşa fel ca meditaţia sa literară să devină o confesiune de credinţă, iar metafora un fel de amvon în care autorul sacerdot, cu recursul său generos la Străbuni, să confere evenimentului o Filocalie a Neamului prin renumiţii asceţi smeriţi ai gândirii ortodoxe.
Prin prodigioasa sa producţie literară de un înalt rafinament stilistic şi de o adâncime mistică întâlnită doar la marii Creatori, la cei puţin Aleşi, prin Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Artur Gabriel Silvestri face ca OPERA sa, un Testament de taină al unei Românii Tainice, de înviere spirituală, individuală de Elită naţionalist-creştină de la care se aşteaptă verdictul unei Românii Creştine Viitoare.
Chemarea expresă a discipolilor săi a fost aceea de a se regăsi în sine contemplat de har pentru a irupe în lumină un subconştient fantastic literar, împodobit într-o mistică a trăirii emblematice sub o cupolă estetică a unei bucurii plenare, unde destinul să se împlinească sub albastrul senin al misiunii, al vocaţiei coslujitoare.
O căutare a fervorii naţionalist existenţialiste în metafizica dacoromânului netejeşte amplitudinea creatorului în care se înteţeşte atitudinea unui fior naţional, creştin ortodox aşa cum o cântare dulce, suavă umple spaţiul sideral al conştiinţei, unde sufletul se umple de chemarea Străbunilor săi milenari cereşti.
Spiritualitatea creştină a gânditorului ortodox promulgă în dialectica trăirii ecumenice un aspect psihologic, terapeutic pentru armonia vieţii într-o mărturisire interdisciplinară a gândirii spre cultură, spre cult, ca un recurs la unitatea creştinilor.
Şi în cadrul naturii spirituale a Mărturisirii de Credinţă Literară, privind raportul de creaţie întru Tradiţia străbună moştenită dintre pământ şi cer, libertate şi har, responsabilitate şi credinţă, adevăr şi jertfă, iubire şi cruce, rugă şi înviere, are loc cuminecarea cuvântului omului creştin-ortodox întru Cuvântul lui Dumnezeu-Hristos, astfel încât grăirea inspirată a gânditorului responsabil pentru fiecare cuvânt gândit, rostit, scris, ca reflectare sublimă a Logosului, să recreeze lumea cu întreaga ei spiritualitate ortodoxă, nu ca doctrină, ci ca dogmă de viaţă înnoită întru Frumos.
Omul creştin ortodox dacoromân, fie gânditor, fie poet, fie scriitor, fie teolog, fie artist, fie sacerdot, fie naţionalist trebuie să redevină fiinţă rugătoare, Homo religiosus, cum inspirat l-a definit profetul Mircea Eliade, purtătorul Rugăciunii Inimii Hristice, cu ceasurile ei de foc şi cu timpurile astrale unde se pogoară şi bate; tic, tac simultaneitatea: întrebarea Omului ce se închină răspunsului lui Dumnezeu.
Numai spiritualitatea-liturgic Hristică ne umple clipa trăirii ortodoxe de eternitatea mărturisitorului, a trăitorului mistic, prin rugă permanentă, omologând realul în ideal, înălţându-se sacru, muritor, jertfitor, crucial spre îndumnezeire.
„Ora scriitorului” nu este „ceasul marilor singurătăţi”, ci orologiul clipelor de har pogorâte de Duhul Sfânt în sufletul curat al creatorului, căruia-i conferă nemurirea.
Cronicarul de la „Luceafărul” s-a aureolat de nimbul Demiurgului Profet Mihail Eminescu, a iniţiat o arheologie literară proto-română, devenind promotor de seamă al unor proiecte de elită spirituală, cultural-sociale, fondatorul unei „noi geografii literare”, într-un areal spiritual-religios, ctitorind astfel Asociaţia Scriitorilor Creştini din România şi al editurilor de referinţă: Carpathia Press, Intermundus, Kogaion.
Cu o formă de relief metafizico-mistică ce se răsfrânge în apele filocalico-sofianice din vasta Culturii Ortodoxă, Artur Gabriel Silvestri, intuind voinţa lui Dumnezeu, dragostea mea pentru El şi Iubirea de Neam, m-a dăltuit „noii geografii literare”, în care mi-am definit, redefinit vocaţia, misiunea, slujirea întru frumuseţea Cuvântului.
La „ora scriitorului”, către Zorii surâzători ai dimineţii, cu graba unei ninsori celeste, Gânditorului i se revelează ca o frescă celebră bizantină, ca un cântec angelic, lucrarea mirifică „Mărturisirea de Credinţă Literară”, aşa cum la ceasul rugăciunii de dimineaţă marele mistic Ieroschimonahul Daniil/ Sandu Tudor a auzit cântecul păsării unice.
Lucrarea, ca o mărturisire, ca o comuniune în care Omul creativ se naşte în lumină, se renaşte în mireasmă de har, se cuminecă în Dumnezeu, se cuminecă în ceilalţi ce cu adevărat îl slujesc pe Mântuitorul Hristos, se cuminecă în sine ca o împărtăşire de Fecioara Maria şi de Neamul dacoromân preaales.
Imboldul Proniatorului i-a grăit Filosofului culturii Artur Gabriel Silvestri titlul Mărturisirii…, la care a adăugat heraldic hieroglifa Cuvinte pentru Urmaşi, ctitorindu-şi sinele în Sinele naţional, universal al spiritualităţii religioase ortodoxe, unde se decantează sublimul ca esenţă a Frumosului revelat în slujitorii Cuvântului.
„Aproape fiecare cuvânt însemna ceva şi însemna şi mai mult atunci când potrivirile lor îşi reflectau semnificaţii subsidiare şi aluzii orânduite strat după strat, dezvăluindu-se în misterul lor constitutiv. Aşadar, era întâi de toate o metafizică a scrisului unde ar fi trebuit să încapă deopotrivă iniţierea prin cuvânt şi dezvăluirile prin creaţie, amândouă fiind noţiuni ce nu aparţin vieţii obişnuite şi, deci, contigentului. Apoi, apărea însăşi ideea de participare la enigmă şi prin aceasta o încifrare de înţelesuri ce sunt doar vehiculate de cel ce le însemnează, adică le transformă în urmă şi în simbol. De aici rezultă misiunea, adică „răspândirea gândului scris” în Neamul ce îl făcuse posibil, adică <<la Români>>.” (Mărturisirea de Credinţă Literară, vol.I, Carpathia Press-2006, p. 4)
Daimonul socratic, geniul spiritualităţii traco-scito-geto-dacice, care atât de profund s-a reflectat în Socrate, Eminescu, Ianolide, Virgil Maxim, Băncilă, Bernea, Ţuţea, sfătuitorul de taină, inspiratorul haric al gânditorului creştin ortodox amplifică imaginea armonioasă a spiritului religios creativ ce se răsfrânge ca o sinteză între miracol şi firesc, ca o frumuseţe estetică ce devine arhetip celest al eternităţii valahe.
Frumuseţea creaţiei spirituale crează emoţia estetic religioasă care umple sufletul.
Intuiţia este un fel de prezent continuu al prezentului haric, o chemare ontologică, o muzică astrală, o cântare sublimă, un chip angelic, o icoană sacră, o natură vie răsfrântă în toată splendoarea Creaţiei divine, o vibraţie a armoniei serafice, o emoţie celestă străfulgerată de o cultură cultică, superioară, cerească, a Duhului Sfânt.
Primirea darului ceresc al Ortodoxiei lui Hristos de către Neamul nemuritor al Fecioarei Maria a provocat o revoluţie, o revelaţie, o mutaţie cu caracter spiritual.
Vremea creaţiei în amvonul inimii coboară unda expresiei într-o unduire poetică, filosofică, teologică care atrage azurul heruvimic punându-ne într-o vorbire cu sinele, într-o convorbire misterioasă, într-o tăcere de taină, meditând, stând în braţele gândului alb, unde cuvântul grăieşte cu sine, pentru ca apoi să se aprindă ca spirit religios, astfel încât creatorul să devină un mare sacerdot al aurei Luminii Cuvântului.
În Altarul Luminii Cuvântului arde permanent Frumuseţea vieţii lui Hristos, Ortodoxia întru Hristos, aserţiune ce vizează Sublimul ca vocaţie a nemuririi dacice.
Viaţa lui Hristos întrupează, îmbrăţişează Viaţa celor ce şi-o închină întru Hristos, dăruind totul pentru a afla totul, dăruind libertatea pentru a întâlni Libertatea, oferind certitudinea pentru a primi Adevărul, dăruind curajul temerar pentru a primi dreapta Credinţă, dăruind viaţa pentru a primi Viaţă, dăruind Iubirea pentru a primi Dragostea.
„Viaţa lui Hristos cuprinde în sine o frumuseţe negrăită, greu accesibilă, însă atunci când este simţită, atât de profundă, încât unii s-au lipsit de toată averea lor pentru a o putea îmbrăţişa sau şi-au dat chiar viaţa, ca martiri şi mucenici.” (Valentin Bassarabescu, Vocaţia nemuririi, Ed. Expansion-Armonia 2000, p.152)
Vremea creaţiei este o Taină a Timpului Nemărginit, cum genial a subscris Filosoful Culturii Artur Gabriel Silvestri, cel care a făcut o emblemă conceptuală a spiritualităţii gândirii sale, cel care a „aşezat-în fiinţă”, în fiinţa timpului sacru dacic nemuritor, ca şi o pădure multiseculară, impunătoare prin tăcerea ei misterioasă, <<Mărturisirea de Credinţă Literară>> „Cuvinte pentru Urmaşi”, Modelul Omului Mare, Vremea seniorilor, Athanor, Arhetipul Călugărilor Sciţi, Semne şi peceţi, Memoria ca un concert baroc, coslujitor ca atâţia alţi Urmaşi ROMÂNI, al Profetului Mihail Eminescu în „eminescianitatea” dacoromână, creînd o metafizică a scrisului, o mistică a culturii, sanctificând „scrisul ca religie la Români.”
Vremea creaţiei sale a excursului gândirii, a culturii sale şi-a trăit timpul sacru, trăindu-l încă limpede, luminos, continuu deasupra timpului, ca o Bucurie a timpului.
„Bucuria timpului, o binecuvântare a ierarhului Boier, Calinic Argatu-Argeş, această vreme dăruită nouă, bună de lucru grabnic, atât cât mai este ziuă, neuitând să răscumpărăm timpul, că zilele sunt puţine şi rele, cum spune de veacuri multe, cerescul Pavel Apostolul. Acum este vremea mântuirii noastre, acest acum este un prezent pe care să-l înveşnicim în lucrările şi purtările noastre de zi cu zi, pentru a nu plânge din cauza risipirii timpului dăruit nouă cu atâta bunătate dumnezeiască!” (Mărturisirea de Credinţă Literară, op., cit., p. 15)
Căutările şi împlinirile sale literare, filosofice, artistice, spirtituale, mistico-religioase legate de perihoreza arhetipală a Călugărilor Sciţi i-au netezit Calea spre teoză, spre jertfa supremă, nu ca o Vocaţie a Căii Singuratice, ci ca o Destinaţie a comuniunii, ca o cuminecare cu Potirul Crucii şi-al Învierii, împlinirii întru Dumnezeu şi Neamul său.
Artur Gabriel Silvestri-Filosoful culturii ortodoxe creştine naţional-universale a conştientizat permanent prezenţa continuă a lui Dumnezeu lângă el, întru Neamul nostru, gătindu-l pentru marea jertfă, pentru nemurirea profetică pe care i-a pregătit-o, pe care i-a făcut-o ca Testament dacic ceresc Mărturisirii sale de credinţă:
„Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea. Tu ai priceput gândurile de departe. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult. Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborâ în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.” (Psalmul 138, 1-10)
Binecuvântat este Bunul Dumnezeu întru Profeţii Neamului nostru nemuritor!
Binecuvântată este Maica Domnului întru Florile alese ale Alesei Sale Grădini!
Binecuvântat este Artur Gabriel Silvestri întru Aleşii Cerului serafic ai lui Hristos!
„Destul!… Opreşte, Doamne, căderea,/ Sau poate degeaba mă rog, că lumea/ Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine, să se-mplinească minunea!// La început ai spus să se facă lumină, şi s-a făcut;/ Azi lumea rătăceşte prin beznă/ Şi-aşteaptă de la Tine lumină,/ Şi lumina nu vine.// Odată ai poruncit să se retragă apele,/ Şi, la porunca Ta, apele s-au retras;/ Azi lumea se-neacă şi-aşteaptă de la Tine/ Cuvântul,/ Şi Cuvântul nu vine.//
Opreşte, Doamne, căderea,/ Porunceşte să se facă lumină,/ Să se retragă apele răului,/ Şi, dacă e nevoie, ia-Ţi crucea/ Şi urcă din nou pe Golgota,/ Căci se găsesc şi acum ucenici să Te vândă,/ Şi preoţi să-Ţi pună cunună de spini,/ Şi tâlhari să Te însoţească,/ Şi cine să Te împungă între coaste/ Ca să primească binecuvântare.// Sau, poate, degeaba mă rog,/ Căci lumea Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine, să se-mplinească minunea.” (DEMOSTENE ANDRONESCU, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare, Psalm IV. Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti-2014)
+ Ovedenia Praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului;
+ Sf. M. Mc. Ecaterina; Sf. M.Mc. Mercurie.
+ Sfinţirea Sf. Altar al Catedralei Naţionale a Mântuirii Neamului.
+ Un deceniu de la urcarea la Ceruri a Fiului României Tainice, Artur Gabriel Silvestri.
* Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.
——————————————–
Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU
25 noiembrie, 2018
