Cuvânt și iubire

Ahimsa Eliadeană

Ierusalim

A Pierde

Pasărea Brâncuși

Naufragiu Baudelaire

Anonimul lui Rembrandt

Depoziții

Ahimsa eliadeană

        Abia se înfiinţă nebunia-lacrimă. Thomas făcu cercul. Fiecare ceva, eu cântai, Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi. Toţi pe Dumnezeu, cu amen, cu namaste. Jesus, the greatest embodyment of the non-violence, L.S. Gandhi. O lacrimă de-a Platei, Elisa, ikebaneza, indoneziano-australianul Effendi. Cercul omenirii-Crăciun în auditoriumul Palatului Păcii Copiilor din Rajsamand pe deal mai înalt ca Golgota. Thomas făcuse rugăciunea. Subhash – om, shanti, om. Tamilezul, să-i scriu de Dragoş Pâslaru (facem mişcare, acum ori mai pe urmă). Ce biruitor creştinism, la o adică. Ce zile ne-or mai veni după naştere, în atât adânc. Educaţia yoga, Mirceo. Nici asta nu e de Diwali. De rugat ne rugarăm la lacrimă. Acum plictisul. Mă scăldasem şi pătura yoga numai praf, cenuşă în cap, Eliade, nu mahapranam.

        Mult m-a potrivit o soartă, mamă moartă, m-a născut creştin în artă. Culoarea e în orient, linia în vest. Ne culcă pe ureche. Mă tăvălesc în nisipul verde al deşertului. Mi se bulboacă sângele. (N-)am de murit. Crăciuniţe-ahimse. Îl salutaşi pe Hristos frăţeşte. Nu ne pare rău. De bine ce ne pare, o lacrimă. Vieţi zidite în ce alegere, tolerantă, purificatoare, ahimsa. Cu Mahavir cunoscându-mă, cu Isus născându-mă, crucea aşteptând-o.

        Acharya Tulsi a recomandat să nu se aplaude, că sunt microbi în aer şi pot fi ucişi. În schimb să se ridice mâinile, copaci răsfiraţi rotindu-se în aer.

        Mi-am serbat în gând – cum am spus şi Tatăl Nostru la masă -, 30 de ani de când am venit în India. Acum eram la Indore, cu Plata şi fata, ba ne întorsesem. Crăciun indian şi atunci, neamule. Cum să se fi întâmplat altfel acum. Măcar şi italiencele, evreii, jainii, ţările tot Bangladesh. Ce lumânare luminoasă. Apa din analiză. Masut Rana de Kazi Anwar Hussain, cu ţigani mistici din România. Cu măicile nu ştiu ce să mă fac, ba o ahimsa de crizanteme. Coroana labirintului pedeapsă pe ducă odată cu noi.

        Ahimsa jainilor mi s-a aninat de o poematizare. Bătrâni şi ne-am mai relaxa pe viaţă, nu deţinuţi ca sub sovietici. Islam înseamnă pace Vasile Lovinescu. N-avem cunoştinţe să ne convertim, precum Miguel şi uite Thomas, Nicu., trebuindu-ne creştini într-o gheţărie a arşiţei de peste iarnă.

        Gabriela, că-n India c’e tutto. A ne vedea indianitate din nesfârşitele indianităţi, poezii de dragoste jaine, rajsamandiene.

        Ahimsa-Memna/Mioriţa, Spaţiul mioritic, comparaţia cu Mahabharata. Colind de crăciun. Mama, maica Domnului. Deal-vale, troheu-anushtub. Violence of man against god. Hyperion. I belong to Jain sect.

        Mahapragya primeşte în camera 13, unde dormisem sub decibeli. Sadhus. Intraţi care n-aţi fost. Măturaţi desculţenia. După Thomas, cu policolor, îi ofer şi eu dar galben, Cenuşa lui Eliade. Primeşte. Alb? Îmi dă voie să-l traduc. Mă face ambasador ahimsa pentru România/Sud-Estul Europei.

        Manoj, din Hyderabad, vrea literatură română (ascultase Mioriţa-Ahimsa şi fusese la worksop-ul meu, primul, nu şi la al doilea).Să se intereseze de Prabhu Vydiasagar Dyal, să-mi spună şi mi de amintirea lui postumă, dacă se face ceva, semnez şi eu. I-am dat Cenuşa lui Eliade şi ultimul prosop. Musulmanul fundamentalist din Sri Lanka a vrut documentaţie Mioriţa, i-am recomandat Mircea Eliade, The Vanishing God. Fusese în Bulgaria şi Ungaria.

        Zalmoxe şi Isus, cu ahimsa, ne făcură pe daci/români prea ospitalieri cu invadatorii. De ajutor fir-ar India. La ieşirea de la Mahapragya, Thomas că face masă rotundă la Atena, să mă duc şi eu, că el e eretic, că n-am să-i dau o carte cu Eliade, o văzuse la Mahpragya, a fost ultima, i-am zis, adevărat.

        Muni Kumar Shrman fu benjaminul. Întrebase atât de senin unde e România. Are vecini Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina, Moldova. E lângă Rusia. Rusia e şi lângă India. În Rusia avem 25 campusuri, şi în Moldova. Ce ţări sunt în Europa de East? I le spun, România e a şaptea din Europa, până intră Ucraina. Bine, eşti ambasadorul lui Mahapragya în România. Se cucereşte lumea nu ştiind-o.

        Cred că îmi sunt încurcate şi orele. În orice caz, e nor. Sunt primul afară. O fi în 28. Fac revelionul de unul singur în camera 13.. Uliţa spre palat e abrubtă, cer scuteriştii de zece ori mai mult.. I-am zis în ’77 unui yogin de Eliade şi e l m-a întrebat, which swami. Aseară, dându-i lui His Holiness pe Eliade, nu l-a mai refuzat la culoare. Ce faci, iarno, nu mai arzi? Pe prânz, în yarzi cu barzi. Ultima yoga, cel puţin. Secret India, 1934, Paul Brunton citat la meditaţie.

        Blajinii sunt jainii de se ştiau yoginii pierdui cu versuri crinii. Am greul subiectului pe nebunia sectului. În tradiţia sud-indiană, dacă moare soţul unei femei tinere, primul bărbat cu care are voie să se căsătorească este fratele mamei, unchiul ei. Nu şi în nord. Apropo de diversitate şi relativitate. Tradiţia religioasă îţi arată calea spre fericire.

        Părăduim litere de nisip. Le laşi cu spatele la cămilă. În medina Rabatului, discul kuranic audiam. Să ne fi întristând acum despărţirea de jaini?

        Cine ne mai povesteşte secta, pas către mokşa? Secta prazului, obrazului. Vrei să controlezi pe altul şi-ţi pierzi propriul control. Trupul nu e al meu. Soldaţi la frontiere. Sunt prieten cu toate fiinţele. N-am viaţă-n mine dacă nu mor un pic nonviolent, restul ghilotină. Între atâtea limbaje scriu automat spre neînţelegerea niciunuia, cu dialectele misteriozităţii sectare. De unde punctuaţie, că să nu ne lăcomim, să nu ucidem incoerenţa. Mă vărs în întunericul auditoriumului, câte miliarde de Indii cu tot atâtea populaţii de raze. Romanul ahimsa nu se pricepe Rajsamand. Mai tari vor fi fiind bastoanele celor ce-l joacă pe Gandhi. N-am epică, dar coincidenţa hazului, acolo, o Indie cu teme de ţără nonviolentă, între mari. Plato, eşti jaină din dragoste de animale. Profesorul de sanscrită se declară între Gita şi ahimsa, alţii între Zalmoxe şi Hristos.

        Cu bătrânii, m-o lăsa inima. Cu fata, în tren. Am coborât într-o gară să merg aproape la o gazdă, nu ştiu ce să iau. Am uitat să mă întorc. Am pierdut trenul. N-aveam bani să plătesc gazda. I-am explicat, făcea feţe. A apărut fata şi s-a rezolvat. În Rajsamand am scris poeme pe apucate, improvizaţii printre meditaţii. Angela recomandă pe evreica din Ancona pentru tratamente de fertilitate. Cod liber în creierii Rajasthanului, cu Benazir moartă. Violenţă şi-n cea mai mică entitate.Contemplarea compasiunii. Intrăm în somn. Copii de 3-4 ani condamnaţi la yoga.

          Mă gândesc să te scriu de când nu te ştiam. Ce răsurar roz meditat Jaipur. În pace mai mult Benazir, ne-a ţinut tăcerii ei Rupini. Funeralii anticipate. Ahimsa eliadeană din swami în swami.

Ierusalim

*

          Depresie în jur, nici Shakespeare. Să-mi fi muiat mâinile în Dunăre, ca fata, în Nistru. Mergi pe vârfuri. Pulbere-Dunăre-Lautreamont. Nici lor nu le e limpede. Mi-a spus şi ăsta că nu se sinucide. De credincios. Ai chicotit la ciorile din tablou. Ieri am făcut o conferinţă metapoetică. Lume atenta. Gazda a zis – minunatul discurs. Nu mă împuşcară, vezi.

          Welcome to Elsinore. In so profound abysm. God, how mine eyes throw gazes to the east. Ce poezii nebunilor şi paji, femeile pe moarte, ca în Raj. M-ai ucis. Ei,da, ce-s eu, Shakespeare? Marea Moartă aşteaptă Sfântul Mormânt. Copii muriră de Purim, noi ne ducem la Ierusalim, la al doilea sabat în Ierusalim. Shalom, Jerusalem! Sarea înoată moartea. Cine vrea apă?

          Vă datorez o lumânare. Mi-a dat, de zece şekeli, ieri opt, azi nouă lumânări. Te duci de 11 ori la bere şi o dată la sfântul mormânt. Fire-am piele de căprioară de mai nainte rescrisă, recurşi cu apa lemnului pe rămasul intact al pietrei. Îmi placi, Mediterano. Turuiam tatăl nostru mai ca pe ram-ram. Semne de pace explozivă biblic. Speriaţi-vă. Două leagăne în nemişcare.

*

          De s-ar şti vreodată despre ce e vorba. Şi dacă războiul ne vrea în persoană. Desfacerea pomenii în autopsie. Descompusu-m-am în Ierusalim în semn de alte semne, cum vom fi lichidaţi sau lăsaţi de aceeaşi sămânţă. M-am retras.

          Drama se face cămaşă. Furia creşte unghiile. Edentata cerşeşte patru şekeli pe engleză. Bere Macabee. Ruşi furioşi-unghioşi. 180 de păcate-şekeli lipsă. Ochi deschişi în apă – sentimentul mamei. Lunecasem pe stânci proptindu-mi capul într-o văgăună, are you all right, yes, are your sure? Viaţa devine poveste de furturi în pielea goală.

          Soldaţii apărură în hotel ca asigurările de sănătate produse de Tomer în pustiu. Bătrân cu tichiuţă, în poarta casei Ben Gurion. Ne poartă marea pânzele albe. Parcul Spiegel, pămătuful Abesalom. Regress approach. L’illuminateur. Lupta cea mare, retradusă. Cât trăiesc, pierd bariu. Vis uitat. Milhama. Dacă începe cu 9, nu eşti din Tel Aviv. Am vrut să intru, n-aveam tichie. Am luat trei beri Macabee, rest 8 + 10 + 20 + 100, ajuns în cameră, caut să dau o datorie de 20, nimic, bine a zis Ben Gurion, când nu avem hoţii noştri nu putem fi ţară serioasă.

          Nu e sfântă până n-a venit încă Mesia. Eşti evreu, nu, l-am cunoscut pe Ilie Grinberg, prieten cu Ceauşescu. Am intrat în mare după ea, şi am făcut temperatură. Când m-am măritat eu la Moineşti, nu ştiam că trebuie să-mi fie teamă că sunt evreică, şi nemţii ziceau zigoineri despre români, că nu ştiau să facă ce ziceau ei, eu ştiam germană şi traduceam, nu mă mai lăsau, Frau, vino şi ajută-ne. Fata trebuie să tragă de băieţi, o fecioară e ipohondră, tu eşti în 22, Reveca în 23 şi Yaşar în 24 noiembrie. Dacă pune mâna pe tine, pune pe tinere, şi dacă pune, eşti invitatul meu, astea vorbesc de nu te mai spală Iordanul.

          Pe Jabotinski, motociclist întins pe spate, cu scuterul peste picioare, capul şi cămaşa în sânge. Îl ocolesc maşinile, doi îl feresc, lume puţină. Deodată mişcă. Nu e mort. Chiotul şuierător al salvării, fetele cu targa. Îi scot băieţii casca, au ridicat scuterul, genunchii în triunghiuri ţepene. Două perne ca de box, vârâte dedesubt, targă tare pe targa moale, glisat, suit, la vedere, anchilozat – exact cum eram eu când am venit prima oară în Israel. Eu trebuia să fiu în locul lui. Nu spune. În aceeaşi clipă erau sute, spun ce-am simţit. Şi eu am căzut cu bicicleta în Berkley.

*

          Îmi dă o zi noaptea. M-aş da vieţii ne de pe lumea asta. Pe alţii, duşmănia de noi îi propulsează. Vă cunoaşteţi după alegerea cobailor. Mă trage de mânecă manuscrisul în persoană, sculpturalizat, Eli Ino, dacă inox e culoare, neasemănare-n zenit, chip şi asemănare în persoană. Cine mai intră în rugăciune? Dumnezeu, străinul cel mai mare.

          Ai văzut soldaţii? Nu mă mai impresionează nimic. Măreţi faţă de civili. De la ONU. Does man progress in discarnate life? Nu poţi despărţi masa Ierusalimului de energie. Când eşti numai spirit, eşti toţi la un loc. Unde este Iisus acum? E acolo unde este Dumnezeu, peste tot şi nicăieri. Haiducii făceau o faptă rea şi una bună. Piaza rea nu văzuse soldaţii, eu da, i-am auzit vorbind nemţeşte, câte-o vorbă în engleză, ce mai, the Impending New Age of interplanetary exploration. Tabăra militară aproape goală, cu încăperi neumblate, de castru, dacă nu buzzattiene a la Masada.

          I-or fi închis botul câinelui, că nu se mai aude, a sosit frizeriţa să-l tundă. Când îmi rânjeau şi mie stâncile căzând, iar cel ce m-a întrebat are you all right, yes, are you sure? înotase înaintea mea şi eu tocmai nu-l lăsasem să ajungă pe dig tot înainte, o tăiasem peste stânci. Nu cumva tot el era dansatorul indigen, înalt, pus pe contra româno-ruşilor mişculanţi? Îi crescuse doar chelia, nu m-oi fi bunghit data trecută.

          Măcar şi cazarma goală adineauri, misiune sabbathică, eram în Ierusalim, săptămâna trecută. Ca şi acum aproape trei ani, ne-am plimbat pe corso-ul pustiu vinerei, spre 11 noaptea. Oraşul se popula cu tineri şi amintiri meridional-biblice. Voi acolo tundeţi. Ne întoarcem, încet-încet, la câinii noştri, chiar dacă povestirea asta, neaparţinându-mi, mă poate întoarce ea prin părţi contrapuse, între privelişti de pe plăci tectonice lunecânde, în de ele. Veniţi de pe Saturn, ziceai. Nadine, şi ea, că poate facem o bucată de drum împreună, până-n America, sau să rămân eu la Chicago, ea continuând, singură, până la L. A.

*

          Congeografii de predispoziţii. Cum mi-aş fi ţinut repiraţia, potopindu-mă când mantric în Tatăl nostru, când mării-mormânt-sfântului pe bătăile inimii cu mamă. Până şi ima ima strigau copiii pe plajă, şi ei. Eu, în apă, în aer de smirnă, de-l înnebunea, ca pe dracu’, pe palmier (Tomer), cât să ridiculizeze pe fălosul călugăr grec ori scara de la stau quo, mai simpatizant, altfel, cu kopţii şi chelarul musulman.

          Ambasadorul Tripathi mi-a trimis filmul Gandhi de Attenborrough, pe casetă, în ajunul căderii de la putere a Partidului Congresului – Janata zindabad, altfel, cum şi funcţionasem sub Morarji – plus revenirea Indirei, totuşi – da’ acum prea s-a pupat în piaţa Ti An Men Elţân cu Li Peng, seamănă a cauză efect. Regele părăsit, Ilaşcu părăsit, ţara părăsită. Ce le rămâne tinerilor, prin cine?

          Bogdan l-a spălat, pe bunicu-său, fără ca ăl bătrân să-şi dea seama, de ramolit. Acum asistă la tunsoare. Eu am misiunea să nu dau drumul motanului, că-l irită pe Bulă. Mâncasem o ceapă – atunci s-o fi pripăşit pe canapea, surd, empatizând vibratoriu cu fratele câine. Trena verde bate orice nuntă.

          Mai nicio glumă în literatura mea. Umor de nevoie, văicăreli contextuale, refuzul direcţiei. Nici raţiune, nici delir. Amalirism dolorist. Pretextualism fractal-clepsidric. Din Zarand, oi trece şi prin Fălticeni. Vară de păcate, visul frunzişurilor în floare. Când nu-ţi vine, n-ai timp să scrii, iar când, totuşi, îţi dai drumul, cum nu te mai interesează subiectul, nici pierderea labirintică nu te mai adie decât a la fie ce-o fi.

          Dublul era de grup, cu obsesia zecelui în unu, cu paralelul, 20. Câte combinaţii şi acoperire, pe psihoză rămasă, de filaj-turnătorie în foc continuu, destructivism. Revers înnobilat, pe-o panoplie de agată, tomuri de comptains, roire de ţânţari, Sfinţii Apostoli. Aţi tuns şi telejurnalul, fetelor – mai bine, ne-om uita în alte părţi, poate chiar pe la Popescu. M-am uitat cu religiozitate la frunze. Chiar iarna parcă înfrunzeam ramurile din ochi, ori găseam paralelul bătrâneţii în tării. Toată săptămâna n-am avut loc în pustiu, nici în mine. M-au purtat, săraţi, destui soldaţi.

*

          De ce trebuia să ajung a doua oară în ţara lui Israel? Jidanule, zice Liviu, şi, repede, o săptămână în Zarand. Cioara-n tei. Perechea ta de stăncuţe, în plop? Plaja Tela Aviv-ului cum aş mai uita-o? Spre neuitare şi dublajul esoteric. Scrisul frumos nu m-a găsit, dacă m-o fi căutat. De la contele Nelidov la Vâşinski.

          Cheia însoţirilor spre Ierusalim ţi-am povestit-o abia acum, cât că şi acum trei ani o văzusem: icoana naşterii, cu stea, în iesle, cu Maria şi Iosif, el şi cu baston, cu aure, cu pruncul cel mai de lumină, înfăşăţel. Era la urcarea din locul cu candelă al naşterii, prin altar, mare, rară. Eu n-o mai ştiu decât din casa părintească, de i-am spus zilnicele rugăciuni ale copilăriei. Ce premii, ce habotnicie, ce scrisuri din Mu să mă mai comute la relele tulburări rituale?

          Oi fi spus de zeci de ori Tatăl Nostru în Bethleem şi pe Golgota. Data trecută eram schilod şi m-am deznodat, acum ajunsesem întreg şi mi-era să nu mă frâng. L-am comparat pe Iov cu Arjuna. Icoana ne aduce Ierusalimului. M-am născut în lumina naşterii din icoană. Am trăit cum a dat icoana. Frică ne-a fost până la gândul lui Dumnezeu.

          Ia-mi abulia. Pierde-mă în pierderea frunzelor. Piesele cele scrise n-au cum te împinge în scenă. Nemişcarea ta, şi la mine. Dezbară muzica în muţenie.

          Gyr. Blestem Vitleem Ierusalim Heruvim Troii strigoii. Piatra mă înfulecă. Ne aşteaptă-n luceafăr Iisus. Vedenii gardienii.

          Necomutat nadir. Ştampilă fără tuş. Blestem convertibil în naştere-moarte. Noduri atârnând de nadir nativ. Stând de vorbă mormânt la mormânt. Hanuman zboară cu un munte în apărarea lui Rama. În peşterile de la Marea Moartă, păstorul îşi face aripi de pergamente scrise mare vie. Masca deşertului, meditaţia la nimic, meditaţia măştii, nimicul deşertului.

*

          Ocult golit, kenotic. Nu sunt postmodernist? Ba da, Puşi (GB, 1980). Oprise în faţă la La Calu. Nu deschid sticla de vin de la el. Mâine. Secretul să stea în tine cum îţi stă sângele-n vine, Florentine. Eram jos, în ultimul orizont, la punctul cel mai adânc. Mitică, arde mina. A falsificat poeziile, nu respira. Norocul meu a fost cu Romică şi al lui Romică cu mine. S-o ucidem pe Latifa pentru a salva poporul. Da, răspunse cu glas stins naşul Ion. Scris mai vizibil, mai pline rândurile. Ceaţă neagră cu sclipiri verzi. Arde gheaţa, Hristo.

          Comunicare prin vise, uiţi ce scrii despre altcineva, cum ar fi citit. Nu ne mai auzirăm de ani. Retenţie psiho. Nicolaide s-a luat de Kusturiţa. Cine e Nicolaescu? Ch’io mi scordi di te. Realitatea e comică, da’ lumea se crispează. Cum ai merge pe gheaţă. Popor masochist, leprezentat, merry wives, deleni-văleni. Superstiţia macho de cuviinţă. Moartea tatălui, Dumnezeu-Hristos. Nimeni la busturi. Moartea cărţilor. Caietele, miile de pagini, cin’ să le scaneze, pe ce lectură, descifrare? Cazul să mai despart steno de asteno.

          Mantre onirice cosmosului cameral, în cer cu Shaun Davey, în iad cu Downey, hai dislexie. Bereta proprie, neitaliană, numai pe scenă şi-n localuri, nu la radio, un folclor. Şi castrat şi birjărea contele rus la şosea. Înscrisuri, telegraf, berbera Piaf. Ai lui Sică, diegeză mai aproape de lumea lui Caragiale, o singură femeie care contează, placa turnantă. În domeniul teatral sunt mai ai dracului ca în literatură. Lumea l-a plăcut că e frumos. Matilda nu-l pomenise în scris şi la telefon, cât că scrisul o fi al lui şi o semnase numai pe ea. Vine în baston, a-şi citi strigăte-mantre din puşcărie.

          Să nu mă refuzi, dau un şpriţ. Dă-mi amănunte, patru personaje se cănăstec, unul dintre ei e poet, restul, copie după natură. Scrisei 2,5 p., blocată tasta, terminate bateriile Duracell. Nu pot nici trimite. Îl sun. Mă duc după baterii. Mă întorc, adaug un final, cum femeile îl ucid numeric, amazoane. Răaspude că a râs, Bergson, să mai scriu două – făcusem corp 16 – cu amănunte de canastă. Plata, că absurd, bineînţeles. Partea a doua, cu sculptură, inventez administraţia canastei, repreyentată de Tanda, fără Prist.

*

          Peştii nu mă însetară, îi înecai în ceai. Manifesto necitit, cine l-o fi pastişat. Că l-am semnat în prefaţă, să scriu şi la piesă, în compensaţie, anonim, indent. A murit el Burebista şi nu am plâns. Mingiarii. Antigen australian. Leo Tenguma. Gabriel Cadis. I-au fost atribuite mai multe sedative.

          Corectură onirică de grup. Exerciţii gnomice pentru ochi. Nimeni să nu vadă, să n-audă, uit tot. Basilica plină, femei pe stânga, bărbaţi pe dreapta, clopote. Fragmentarea conduce la circulaţia transnaţională suboptimă. Profesionişti transfrontalieri. Fertilizarea încrucişată a ideilor. Lignina. Centenar Ilie Cleopa, Bram Stocker. Un rictus care nu e în regulă. Dacă n-ar fi suferinţa.

          Mantra minţii exilate în creanga de aur. Nedeia, aliteraţie a Indiei. Bebe înfăşurat într-un steag cu chipul lui Eminescu. Spirală negativă. Nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiul. Sunt băiatul căpitanului. De-aţi fi văzut Ozana. Să procedeze aşa ceva. Azi e cu bani, mâine e gratis. Ia cu lămâie, bea cu sifon. La ordinul bocancilor roşii. A murit că aşa au vrut ruşii. The global struggle. Moş Martin. Dar ce scriem pe bannere? Diaspora subterană. O ţară k afară. Salvează lumea cu un like. Nu este de controversat despre recursul la violenţă. Vizitaţi-ne mai repede.

          Când ne scăpaţi de ăştia. Cel puţin o jumătate de drum împreună. Bulevardul Lascăr Catargiu este blocat, bulevardul Ana Ipătescu este, la fel, blocat (nume nou, nume vechi). Fură prin rotaţie. Tom la Acenture, în China. Libertate pentru Swoboda. Tot mai multe petarde. Aceste zile minunate. Arme Albe. Orban se crede Voican. Soluţia Islanda. Jimenez, Marcos, Fujimori. Cu revolverele în ham. O feerie. Il treno dei desideri nei miei pensieri all incontrario va (Adriano). I traveled each and ev’ry highway (Frank). Hera I am in the land of the morning star (Scorpions).           Ascensiunea radicalilor. Toate mulţimile sunt iraţionale. Nu-şi poate permite să mai aştepte. Antisistemism la modă. Legea interesului de stat în Italia. Sânmărtean, politicos cu vilegiaturiştii, n-a fost cancer, a rămas alăptarea. Copiii lui Kaufmann. Pierdut bolnavul. M-a sunat din dubă. Mineri îmbrăcaţi în jandarmi. Soarele mineral. Pancarte nescrise. Iniţiere alawită, fraternitatea lui Hyperion. Tradus la o comandă blitz chiar de mine. Să nu mă mai sfădească baba că apar la televizor.

          Ou roşu. O schinare de lovele. Legalizaţi iarba. Poporul vă cunoaşte mai bine. Suflă-mi în cimpoi. Vocile sunt groase. Marchează banul gros. Treponema palladium. Toate alegerile sunt anticipate, şi cele spontane. Doar şerpii s-au apropiat. Nimic nou în lupta cu poporul. Rămâi la subiect, nu divaga. Mănânc seminţe, că e plictiseală. Nimic legitim. Cocălarul legumă. Ce naiba se întâmplă? Nu are zvâc. Oul zburător. Ţară, nu coafor.

          Pluteam în fum, alkyon stone, până mă văzurăţi. Se lăţi vestea. Hai prin nori şi stânci, la o platformă de oracol. Terenul meditaţiei alergat interior, lansarea levitanţilor în mers decolant. Bravo, retardule. Tu eşti prototipul turnătorului comunist de pe vremea comunismului. Totalitarismul este evident în media. Butthead. Am făcut o grămadă de greşeli ortografice când am văzut ce tupeu are tipa. A dat gata juma de Bucureşti. Piatra beţivă. Guzganii eunuci. Dacă nu aveai nume de maşină nu te lua.

Peştii nu mă însetară, îi înecai în ceai. Manifesto necitit, cine l-o fi pastişat. Că l-am semnat în prefaţă, să scriu şi la piesă, în compensaţie, anonim, indent. A murit el Burebista şi nu am plâns. Mingiarii. Antigen australian. Leo Tenguma. Gabriel Cadis. I-au fost atribuite mai multe sedative.

          Corectură onirică de grup. Exerciţii gnomice pentru ochi. Nimeni să nu vadă, să n-audă, uit tot. Basilica plină, femei pe stânga, bărbaţi pe dreapta, clopote. Fragmentarea conduce la circulaţia transnaţională suboptimă. Profesionişti transfrontalieri. Fertilizarea încrucişată a ideilor. Lignina. Centenar Ilie Cleopa, Bram Stocker. Un rictus care nu e în regulă. Dacă n-ar fi suferinţa.

          Mantra minţii exilate în creanga de aur. Nedeia, aliteraţie a Indiei. Bebe înfăşurat într-un steag cu chipul lui Eminescu. Spirală negativă. Nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiul. Sunt băiatul căpitanului. De-aţi fi văzut Ozana. Să procedeze aşa ceva. Azi e cu bani, mâine e gratis. Ia cu lămâie, bea cu sifon. La ordinul bocancilor roşii. A murit că aşa au vrut ruşii. The global struggle. Moş Martin. Dar ce scriem pe bannere? Diaspora subterană. O ţară k afară. Salvează lumea cu un like. Nu este de controversat despre recursul la violenţă. Vizitaţi-ne mai repede.

          Când ne scăpaţi de ăştia. Cel puţin o jumătate de drum împreună. Bulevardul Lascăr Catargiu este blocat, bulevardul Ana Ipătescu este, la fel, blocat (nume nou, nume vechi). Fură prin rotaţie. Tom la Acenture, în China. Libertate pentru Swoboda. Tot mai multe petarde. Aceste zile minunate. Arme Albe. Orban se crede Voican. Soluţia Islanda. Jimenez, Marcos, Fujimori. Cu revolverele în ham. O feerie. Il treno dei desideri nei miei pensieri all incontrario va (Adriano). I traveled each and ev’ry highway (Frank). Hera I am in the land of the morning star (Scorpions).           Ascensiunea radicalilor. Toate mulţimile sunt iraţionale. Nu-şi poate permite să mai aştepte. Antisistemism la modă. Legea interesului de stat în Italia. Sânmărtean, politicos cu vilegiaturiştii, n-a fost cancer, a rămas alăptarea. Copiii lui Kaufmann.

A pierde

*

          (Intonaţie) Bună ziua (în 30 intonaţii). Paşte, calule, iarbă verde. A venit tramvaiul. Blindleistung. Ce-am avut (nimic) şi ce-am pierdut (tot).

          Din pierdere, pe zăpadă: Mefisto, la Muntele Nebun. Fugi, Argillan! Zgomotul îl trezi pe Tripitaka. Infern, 1954, p 222 – Parpanghel sbură pe urma lui. Beowulf cu-a sa viaţă a plătit. Abdiel contra Satan. Ora Aurora.

          Andromaha, Hecuba, Elena bocesc pe Hector şi oasele nescrumite încap în aur. Down-under, erosul supravieţuirii permutat în iniţiere. Rik omeric cu Budai, nobil austru. Târgovişte-Troia(Isarâk)-Kurukshetra. Satyrikon gitan, operă bufă. Nu şi-au dat seama că e taică-meu. Skanda. Yuddha-kanda. Ulis cu Diomed în tabăra traţienilor. Olimpischer Fruhling.

          Morţii zăpezii, aumbră. Indiliada. Sunase regina cealaltă, de la potop. Şagă genocidară. Iohosemprevoglia. Mihai Gramatopol: „un plat Petru Creţia, un absolut inacceptabil Florea Fugaru care confunda pe Homer cu Budai-Deleanu”. Puşi l-a văzut de mai multe ori mâncând la scriitori. Ţeapă Catavolinos. Bar Abbas. Zăpada-rasă-albă. Hora pe scut. Nu venişi de mladă verde?

          În filmul îngheţului, se pune în vedetă scrisul Paradise Lost. În Anatolida, Abel încercând să-şi trezească fratele, Cain, din somn: ‘Mai bine jos despoţii! De jos, din rădăcină / Să moară tirania!’ răcneşte, se răpede, / Ia furios măciuca şi capul drept în două / Lui Abel îi despică. Tot Heliade: O, Milton, treci la rându-ţi! John Milton, scăpat de puşcărie, dar orbit, şi-a dictat, la 60 de ani, Paradise Lost (1667) şi totuşi a fost acuzat de plagiat. Din Rai pierduţi, pân’ om mai ortoman / Ne-ntoarce-n locul binecuvântat. Cine să mai aibă ochi pentru Paradise Regained? I who ere while the happy Garden sung, / By one Man’s disobedience lost, now sing / Recovever’d Paradise to all mankind.

*

          (Mache) Toarasi, pai nu vedeti ca astia nen vatza sa facem ca iei ! Pai da, ca noi ie la ordinu lor ! Cine ia adus pa malagambisti la putere, nu americanii ? Siacum nen vatza sa fim cuminti, casa nu sa sparie aia de la FMiu si sa nu le mai dea bani la malagambisti !
Toarasi, americanii astia nea pacalit de doo ori, odatan 44 si odatan 89 !
Daca vreti sa ne mai pacaleasca, odata , naveti decat, da sa stiti ca chinejii nu nea pacalit niciodata Iei ie singurii care ne mai puate scuate dinca catun care nea bagat malagambistii ! Sa stiti ! Ca daca vine 2 milioane da chineji la noi, ca sa copenseze peia dea plecat in Spania si Italia, pai noi in doi ani ne revenimim ! Sa vedeti dumneavoastra de no fi asa! Traiasca poporu chinez frate cu poporu roman !Asa sa nea jute Hu Jintao ! Semneaza: Mache Psderie Abasador Estraordinar si Plindapotential al Republicii Populare Chineze la ziare.com

          Toarasi, sane fie rusine, finca ungurii sa strans 100000 da unguri ! Si noi nu ien stare nici sa ne strangem, ca sa nu mai spun ca si aia care sa strans, sa luat la bataie n3iei ! Pai iaz vazut voi peia la unguri ca sa batut intre iei ? Nu ! Pai sia tunci, ce vreti sa spuneti can Bucuresti nu ie unguri ? Ba sa stiti ca ie ! Da aia isi vede da treaba lor, ca nu cred i,o cai plateste aia de la Budapesta casa fie cuminti ! Asa ca cel mai bine ie tot cu chinejii ! ii punem sa aduca pestisoru ala da aur care indeplineste 3 dorinte, face zidu sil umple cu apa ! Si cu asta, am scapat da tuate grijile ! Sa traiti !Asa sa nea jute Hu Jintao !

*

          (Îngheţ) A vărsat pe piept şi a îngheţat. Caldă baliga viţeilor. Carne congelată în cârlige. Ciorapii se deslipesc de talpă. Renunţ la oameni îngheţaţi, la arbori şi societăţi, pentru pojghiţele prinse pe tot ce întâlnesc. Nimic viu şi uscat, în spatele uşii înţepenite a grajdului. Porcul orb l-aş fi făcut să se culce în noroi îngheţat, la gâdilăturile mele.

          Pe casă, şiţele se lipiseră sub zăpadă. Tata-mare s-a mai uitat o dată în grajd. Fără să spună ceva, a mărit pasul după ce a ieşit pe poartă. Nu-şi aminteşte cine a trecut pe lângă el, dacă a trecut cineva. Eu credeam că s-a petrecut vara, ar fi mai sigur, că oile nu fug iarna la poalele pădurii, şi nici lupii nu se aud cu foşnet şi jaf, bănuiesc. N-au cum să se împartă pe dreapta şi pe stânga drumului, unii – spre fosta podină a bătrânului, căci nu se mai cunoaşte nimic în marginile adevărate pe îngheţ. Şi când i s-a ridicat părul, văd asta tot pe vară, decât sub căciulă, care i-ar fi diminuat poate chiar teama. Nu ştiu nici de ce vorbea despre lumină a serii sau a lunii. Seara, sau a doua zi seara, precis că n-a gustat din carnea de oaie salvată. Nu ştiu dacă era iarnă, dar drumu-l cunosc.

          Privesc şiţele strânse, gata să se sfărâme sub un deget. Îmi închipui că plec pe zi, altfel m-aş poticni în coasta cu bolovani imobilizaţi de huma încleiată. Aş dezveli, virtual sau cu vârful bocancului, pământul, să-l simt galben. Pe deal, am în faţă vreo doi kilometri netezi, cu un contur etern, pe care şi-l aminteşte poate şi un copil de trei ani, de când l-am adus de mână pe drumul câmpului. Atunci se dezgheţaseră multe bălţi şi el se muia prin toate, inconştient, faţă cu limpezimea prin care iarba putredă renăştea. Să fi fost mai furios pentru bălăcirea lui, gândindu-mă cum erau cu un timp în urmă, trăgându-l de mâini aş fi crezut că aud pârâitul din care-l smulgeam inutil.

*

          (Scena) Copacii îmi sunt fericirile. În foşnetul snopilor, pe Calea Robilor. Sunt o umbră de porumbel. O iarbă-nfiptă-n vânt. Goleam dovleacul de seminţe, îi făceam două găuri pentru ochi, un nas, o gură, apoi mişeleşte aprindeam un foc în el, cineva să se sperie. Am mai vărsat din palmă un chip de argint viu, şi câţi înecaţi în Olt, temelii argilei, păsări, flăcări în vatră. Soarele a răsărit pentru ciocârlie. Puteai trece din camera rece în globul soarelui, să îţi topeşti durerile naşterii. Tristeţe fiecărui în fredonare stărui. Cumpără-mi pomul de la faţa cu semn de cuţit, nu cea mai frumoasă din hainele vechi, nu zările vânzătorului de minuni.

          Capra-Dionysos, Berbecul-Apollo, Calul-Chiron. Atmosfera imperiului turc de odinioară. Dame, văluret. Băieţii îşi îngroaşă vocea. Strigături inocent pornografice, negare (a mioritismului?), nu că baciul ar fi Zamolxe, iar ucigaşii Titanii. Zamolxe se joacă pe Gugu/Cogaion, cu Prometeu spectator pe alt munte. Drumul de la dramaturg la piesa lui are formă de cerc, de zero, şi numai într-un miraj această aureolă luminează prologul în proscenium. Succes la public, celălalt autor. Tăcere înainte de trecerea la fapte. Compară-te cu pleava alchimiştilor. Ruda creatoare făptuieşte un paradis pentru nerude. Stradă-bodegă, stradă-grajd, stradă-casă, în Şacote, păi asemenea Turn-stradă-palat în Richard al III-lea.Ce face taică-meu, i-a putrezit şi părul? Peste fata din barcă se surpă malul. Teatrul lecuieşte incoerenţa.

          Scena, cum vezi, e foarte largă. Masele corale şi figuraţia pot, prin urmare, circula în culise cu înlesnire. Această imensă lărgime a scenei se motivează prin faptul că podeala ei (platoul) e, în realitate, compusă din cinci podele identice, culisând una după alta, pe şine îngropate în parchetul de sub ele pot fi înlocuite una prin alta, rulând pe bile. Pe toate podelele (afară de una, al cărei loc gol va fi totdeauna la dreapta podelei pe care joacă actorii) se montează decorurile cerute de piesa care se prezintă. Pe când, pe o podea, joacă actorii în decorul actului în curs de reprezentare, maşinişti, în culise, demontează decorul utilizat şi montează alt decor, dacă mai e nevoie. Cu modul acesta se pot face iute schimbările de decoruri şi se pot reprezenta capodopere nejucate pentru că spectacolul ar fi prea lung. Astfel scăpăm şi de exigenţele scenei turnante (maşinării complicate, decoruri greu de montat etc.), o vechitură nepractică.

*

          (Străin) Seara avem să aud, pe motiv că vorbisem despre străinătate, cum eu n-aş vorbi româneşte pe înţeles. L-am repezit pe cel atât de scrupulos fără a fi român. Dar nici românii nu aveau întotdeauna chef să mă asculte. M-am gândit că pot însă irita limbajul şi să-l accept doar eu în devenirea lui spre inexpresivitate sau logică sau ce s-o cere – poate coruptibilitate.

          Ce se întâmplase cu străinul din grupul nostru românesc nici n-avea nevoie de vreo exprimare în genul: nu pot să-mi închipui cum este când ai mâncat, dormi, nu te trezeşte nimeni… Şi tot astfel. Nici n-o să povestesc sau să vorbesc despre întâmplarea aceasta. Doar încăpăţânarea străinului susţinând într-o românească perfectă: o să-i scoată ochiul – atâta merită să spun.

          Când ne împărţisem în două, iar cei care plecaseră se despărţiseră şi ei, în grupul care trebuia să fie urmărit se afla şi alt străin, care nu voia s-o recunoască, din cine ştie ce mentalitate familială. Se hotărâse să-l lege, iar noi să râdem. Străinul nostru a spus într-o doară şi n-a fost luat în seamă: o să-i scoată ochiul.

          De sus, zăpada strălucea prea tare şi dădea culorii închise a siluetelor din vale ceva orbitor. Se distingea, deşi violent, că ultimul era cel urmărit. Toţi se înghesuiseră pe marginea dinspre vale. În urmă, străinul părea să se conformeze silit.

          Au tăbărât unii asupra altora, în vale.

          Numai pe unul, care se culcase singur nebănuind nimic, l-au legat cu sfoară subţire, i-au pus în gură un şervet, iar când îl urcau pe coastă a căzut docil şi poate că-şi scosese ochiul în vreo cută de pământ îngheţat.

*

          (Pedepse) S-au bătut, am auzit şi parcă am şi văzut, fraţii între ei, dar şi surorile au stricat ce aveau fraţii. Cred că şi merii de la soră se înghesuiau la un timp cu ai fraţilor şi celorlalte surori.

          La partea opusă, a treia, nu a doua, a fost unul care a trăit cu fiica lui, pe o uliţă de care uitasem, adică ocolisem fără voie tot satul care începea cu casa incestuoasă. Tot acolo se mai şi tăiaseră cu toporul câţiva pentru avere şi poate nu era chiar aşa, dar satului străin nu-i ştiam decât crimele, când eram copil, satului meu doar miracolele, când eram copil. Acum, să se fi schimbat?

          Să stau doar la scena de sub cireşul amar, cu bărbatul gol şi cu femeia goală, plus alte femei îmbrăcate. Altădată, hăt în pădure, doi alegând – eu unul – îngroziţi de urletul lupilor (uite că nu împuşcau vânătorii niciunul când îmi spărgeam şi eu capul ca să-i sperii şi să-i hăitui pe lupi). Rătăcit pe drumuri şi cu mintea.

          Îmi vine în minte înecatul, îl cunosc cel mai bine. O femeie fericită nu-mi vine-n minte, deci n-o s-o cunosc niciodată. Parcă aş muri. Mort de tânăr şi incapabil de naraţie. Venindu-ţi în minte, parcă fiecare cerşeşte o pedeapsă, iar eu caut una pentru fiecare, începând cu morţii.

*

  

         (Simache) Mă plec respectului pentru trimiţătorul bucuriei, dăruitor şi părintesc.

          O ceramică de Rouen, mi-a dat-o mie. N-a furat-o nimeni, e un ciob. Cobiliţar în bronz, factura Hegel. Dodia, a patra dimensiune, din Tracia a venit. Dodona, Eleusis, Pithia. Iniţiere. Foşnetul frunzelor. Toată opera lui Joyce este o transpunere a inspiraţiilor lui Brâncuşi pe care le-a produs prin forme. Nu trebuie să ne grăbim să le pierdem, să doborâm mitul filologic că ar fi aiurare.

          Pe bani să nu ne certăm. Să nu ne mâncăm pe femei. Toate neprieteniile pleacă de la bani şi de la femei. Bani mei sunt ai tăi, ai tăi sunt ai mei. Familiei mele îi era ruşine cu mine – du-te unde vrei, să n-ajungi în puşcărie, să nu ne faci numele de râs.

          Suntem fiii procesului lui Brâncuşi. Datul la cap hidrei. Forma vieţii întâi a fost vgetativă, toţi am fost pomi, conştiinţă geologică. Am devenit oameni când inteligenţa a luat locul instinctului. Mi-a trăznit în cap piramida, coloana. Suntem în mâna funcţionarilor. Am descoperit a treia versiune a acuarelei Constituţia, de Costache Petrescu, faptele nu se petrec la Bucureşti, ci la Craiova, peisajul urban coincide cu cel al lui Theodor Amann.

          M-am dus la foaia mea de varză. Vă dau un text, a doua versiune. Aristarhi, milogi ca mine. Am identificat cine sunt revoluţionarii, în vârf cu stegarul Barbu Iscovescu. Că stegarul e un evreu. Să mă facă escroc. Au stricat clişeul. Nu e lucru curat. Să ne-o arate. Toată oficialitatea s-a uitat strâmb la mine. Trebuie eliminat. Mă arătau cu degetul. Mai daţi-vă dracu’. M-am dus în căutarea ei. Asta vine de la unul Simache.

          M-am dus la Ploieşti. Aflu că a murit de şase luni. Fotografia mea e doar o reproducere, unde e originalul: la el la ţară. Două babe. Unde-s hârtiile lui Simache? Tovarăşe, le-a luat partidul. Nu mai avem jurnale. Să întrebăm la transpoarte. Toate-s la muzeul de istorie. Da’ hârtiile lui Simache? Vine o babă lângă mine, dumneata ai fost cine ai fost. Mă cunoştea după barbă. Ai avut mult pământ. Cât să mă îngrijesc, 300, n-am fost bestie moşierească. Sunt femeie de serviciu aici, ce cauţi? Nişte hârtii. Ce hârtii, 17 ani l-am servit şi-i făceam şi câte-o cafea. O ştiu, era pusă pe dulap. Comitetul revoluţionar, preşedinte Ioan Maiorescu. Stegar, Levaditti. Ţambalagiu cu fes, doi copii (ce nu-s în celelalte versiuni).

          Cine a comandat acuarela: Neofit al Munteniei (a făcut parte din guvernul provizoriu). Costache Petrescu este arestat pentru arderea Regulamentului organic. Craiovenii au organizat parodia unei îngropăciuni, un clăcaş simbolic, pe carul de boi şase bocitoare, a murit bietul organ, nu lăcrămau, scuipau pe el, precedat de Comitet, pornit spre Târgul de afară, lumea râzând, hohot unanim şi urban. Spânzurătoarea. Toată ţărănimea venea. Un popă cu jumate de barbă şi tuns ca popii de azi, sac în loc de patrafir şi doi ciocli care săpau la repezeală o groapă. Au pus lădiţa jos, catran, feştilă. A ars Regulamentul Organic. Toată lumea voioasă. Când a fost Craiova ocupată, au fost arestaţi mulţi popi şi toate căpeteniile au fugit în Franţa, fraţii Romaneşti, Ion Maiorescu. Au rămas Levaditti şi Costache Petrescu, duşi la Bucureşti. 9 luni a zăcut în închisoare. Alţii, deportaţi la Brusa, au murit.

*

          (Dao) Dodie nu este delir. Mai de grabă înseamnă a vorbi în gol, în zăpăceala golului (dorului?). Brahma-logos, Vishnu-cuvânt, Shiva-dodie. Fizic-astral-strigoi. Iarăşi gol, cercuri, ape. Unde aţi rămas, morţii mei? Respiraţie reîncepută în avatar. Drumul continuu de alaltăieri, odihna morţii de ieri, înflorirea de azi. Lucifer în yoga.

          Fiinţa este şi nu este, n-a fost şi este, nu este şi va fi. Rămân în locul de unde nu pot pleca. Vană deplasare, plin lin, umor. Bananier în meditaţie, frunze întinse, mai întinse. Generează înăuntrul fiinţei neantul formei sale de răsărire fără rădăcină şi înflorire fără tulpină. Fiinţa zeului întru zeiţă face semn.

          Ea este aici, respiră lumină, este lumină, are lumina în faţă, aproape, un soare. Lumină aproape, aici, în sine şi pretutindeni, mai departe decât a mers vreodată, până într-a doua lumină, alta. Din nou. Respiră lumină, este lumină, împrejur la nesfârşit lumină, totul e lumină. Ea este deodată întunecoasă. Totul în jur lumină. Respiră. Se vede în padma, întuneric. Totul întuneric în jur, se luminează. Respiră.

          Respiri (ca ieri) lumină (respiri ieri), ai în faţă soarele, eşti în lotus, eşti lumină dinaintea altei lumini. Este întuneric în juru-ţi cât lumina tuturor sorilor şi cât altă lumină. Respiră, eşti înconjurată de o lumină mare, eşti respiraţia tuturor copiilor. Sunt în lumină, respir, lotus, lunec, apă, aer, padma, respir, rod, mă ridic, lunec. Lumină. Ochi drept. Ochi stâng. Ooomm.

          E cald. Mi-e sete. Merg către apa ţâşnind. N-o găsesc. Privesc iar într-acolo. Îmi torn fiinţa privirii, cad în fântână, se rup izvoarele, mă scufund până în fundul pământului. Sorbirea în adâncul absolut lansase aripi părăsite în crânguri, cu care nici pasăre nici înger nu zburară. Pe cer se zărea un munte, când alb, când albastru. Miri străluciră. Nuntă să fi fost? Mama ar şti să reînvie toate nunţile, numai pe a ei nu.

          Străinul nu te înţelege, te face să te simţi străin. Te priveşte de sus, te tentează gândirea lui. Încetezi dedublarea într-o decadenţă schimbată pe contemplarea mirilor din izvoare. Pierderea mi-o măsor în cântec de temelie irosită, funia clopotului, pielea morţilor, flăcările comorilor. Naiba o fi violând mormintele să se nască oameni nebuni.

          Recită tirada, rogu-te, cum ţi-am rostit-o eu, uşor curgător; ci dacă o răcneşti, aşa cum fac mulţi dintre actorii ăştia, mai bine îl pun pe crainicul oraşului să-mi recite versurile… Nu fi nici prea moale, ci lasă-te călăuzit de bunul simţ pe care-l ai: potriveşte-ţi gestul după cuvânt, cuvântul după gest… Iar cei ce fac pe paiaţele, să nu spună un cuvânt mai mult peste ce este scris; căci sunt unii care se apucă să râdă, ca să facă o liotă de spectatori nerozi să râdă şi ei, deşi tocmai atunci se joacă o scenă importantă la care lumea ar trebui să ia aminte: asta-i o ticăloşie şi dovedeşte o ambiţie vrednică de milă la neisprăvitul care se dedă ei…

*

          (Durere) Nimeni să nu-şi toarne vinul nou în burdufuri vechi, căci vinul nou va sparge burdufurile vechi şi vinul se va împrăştia şi burdufurile se vor pierde, ci vinul nou trebuie turnat în burdufuri noi (Ulfila). A dat la lumină unul dintre cele mai necesarie opuri pentru buna crescere în cercul familiei sub titlul Icoana crescerei din care a împărţit gratis la ambele regimente de români câte o sută exemplare. Parte pierdută, parte distrusă, nevânzându-se, spre înnebunirea traducătorului editor Andrei Mureşanu.

          Temniţa se perpetuează, în viaţa şi cultura indo-europenilor, cu uşile deschise spre stradă (Kalidasa), panopticon (Bentham), gulag (Soljeniţân). Celălalt poet al durererii puşcăriilor comuniste din România, Ştefan Vlădoianu: Aprins de goana-n haturi şi coclauri / cu Orion – grea cucură – la şold / înghimpe-l pururi otrăvitul bold / pe-acela care săgeta centauri.

          Mircea Eliade se va fi lăsat incinerat spre a evita profanarea cadavrului său. Eminescu şi indianistul, în continuitate empatică mai ales cu Buddha şi Odin-Wodan, confirmă că Prajapathi e sacrificiul, că totul e durere, dukkha. Dukkha nu se traduce numai prin durere şi suferinţă, dar şi ca euforie a meditaţiei, după cum, în cazul geţilor nemuritori, Eliade revede traducerea lui athanatizein drept a se face nemuritor.

          Boală naturală, personală, emoţională, de nu provocată de vrăjitori sau strigoi. Durerea este de introdus în curriculum-ul şcolar. Vide Kirkegaard. Doctorul nebun, bestia atomică, monstrul interplanetar sunt cele trei categorii majore ale filmelor horror. Jur pe Apollon, medic, pe Esculap, pe Hygeia şi pe Panaceu. În teoriile kashmirene ale recunoaşterii, poeţii orbi din naştere sunt capabili să descrie ceea ce nu au văzut niciodată.

          Scârba mă-nvaţă-a cânta / şi necazu-a şuiera (Bucovina). Gange / falange. Durere / plăcere. Dolore / amore / dottore…

Per me si va ne la citta dolente,

per me si va ne l’eterno dolore,

per me si va tra la perduta gente.

                                                     (Dante)

Pasărea Brâncuși

*

          (Nonagenar) Ce ţi-e ţie, pasăre, cu pene de lasere? Crăun zărcii bărcile ărcii, carena slăvii mie corăbii. Moarta albă înfloreşte salbă. Romb chiomb. Satul se întemeiază mâine la amiază. Arde scutecul cu descântecul.

          Trecând pe sub Poartă, pe inima goală, spre Masă. Tăcerea dodiei în cuvânt şi în hrană, în vecinătatea rugăciunii, departe de cel rugat. Doisprezece flămânzi contradictorii, din câte două jumătăţi opuse, ou pe ou, formă-antiformă. Carnea mesei, interirorizată peisajului, sub păsări, între ape, încolţită de scaune, n-ar încăpea printre ele, împinsă de piciorul sufocat, de n-a cunoscut decât umbra tăbliei. Iuda, cu spatele la masă. Nu diferă unul din doisprezece, cât unul din doi, prin cel de-al treisprezecelea. Comeseni străini în uniune pe calea Mesei.

          Zăriş zărişi, Brâncuşi. Pythia, Poarta. Destin provocat din viitor, izvor tras de pierderea în unde, epigonism al genezei, pietre rotunde înhăitate de acum 250 milioane de ani. Masa fusese autoportret. Decorul Porţii e iubirea, Zburătorul. Feminitatea Porţii vine după masculinitatea Mesei. Matriarhat aură îmbrăţişărilor cărnii de bărbat şi de femeie din aceeaşi piatră androginică. Ermetismul decoraţiei, cumpănit de neproblematizarea semnificaţiilor. Femeia constantiniană. Pantocratorul nu e absent la spovedania Magdalenei.

          I-am aprins lumânare în Biserica Sfinţii Apostoli. Cărându-ţi oasele nonagenare, în aşteptarea aprobării pentru azil. Gesturi exegetice. Cine a făcut-o, din ce e, cu ce seamănă? Măsurându-te cu ea, visând că se dărâmă, răsturnându-te în locul ei, dodind în fiecare secundă. Militari însoţiţi de subrete pariziene (nu vezi că înăuntru e piatră? cioc, cioc, e gol), experţii. Nu te duce, nonagenare, la azil. Nu fugi, copile, de după Coloană să te ascunzi între tufe.

          La anu’ are o sută de ani, dar a murit mai tânăr, şi nu cum ar fi dorit, în pământ cumpărat de aici, mai spre Dunăre. Iartă-mi amestecul şi îmi pare bine că m-ai întrerupt. Tot ce se spune despre el este cum o spui mata. Numărul întâlnirilor noastre este nesfârşit, vorbele se însoţesc cu apostrofe din documentul memoriei dumitale. Scaune în jurul mesei, singuri în abisul porţii, 16 ½. Hai şi stâlp, greul pământului, şi el întrerupt, ca orice scară la cer. S-a retezat, altcineva să continue. Piciorul mesei sufocat, vârful coloanei retezat, spre a se instala acolo un bec, cum ştia nonagenarul de 89 de ani.

*

          (Dodii) Te culege de dimineaţă, te înşiră pe aţă, al poamei pom în har de om. Om cu ochi de zale scăpăraţi la jale. Te mărită, mă termită. Dă-mi-l viu sau mort, să-l învăţ în cort. Da’ ce dodie ţi-e tragodie. Rumeguş de piatră în fumul din şatră, gălbenuş de mort ‘n al oului cort, lavă de fiertură năruită-n gură, stâlp de os bărbat ce m-a dodiat. Cine să-l alelui mut în noul felu-i, fără ocol duhul gol, direct erect, pe moale cu bale, în flori cu zori.

          Ei se cer de morţi, eu îi ţin în sorţi cu o pană fiartă în zeamă de moară. Tristul prunc de tristă păsări îl există. Bogată în rod recelui norod, o ling miere o vărs fiere, susure năduşeala gudure pricopseala, nemişcată de pradă retezată iscoadă. Cu aripi cu naut umerii mi-i caut. Lasă-te pe brânci groapa s-o adânci. Nimeni cu pedeapsa de pe lumea asta, mie cum mi-or da-o lor şi-o ar lua-o, mie de mi-o iau lor nu le-o mai dau, privind către cer pasăre mă-nşel, zburând în pământ pasăre mă zvânt, în apa opusă leşie de spuză.

          Tatăl mai râde şi mâine mama se frământă în pâine cu pâinea se frământă şi tatăl şi mama sfântă. Mai bun e frate-meu ca Bartolomeu. Nu te lăsa şi trage cu arcul în desage, unii vorbesc ingliş eu învârtesc igliţi, nu te duce să te spurce, de nu-i dai un sfanţ îţi arde-un găinaţ, dacă eşti gorilă dă foc la şindrilă, dacă dormi pe tine te dă la albine, bunicului pasărea să i-o dăm c-aşailea. Aţi văzut ceva mai frumos ca furtuna mai rotund ca luna, mai dulce ca zahărul e aurul, mai urât ca dracul este bărbatul.

          Mai urcată-n semn ramură de lemn lunecată-n bronz pentru vărul bonz, sumbră din oţel pentru Nansi Bel, suptă din colastră pasăre măiastră, trezită s-adormi şi să n-o mai torni. Somn de clopoţel îţi bat în oţel, vis de lamură sar balaură fierbinte de-a pururi te desfac din şnururi. Cu dolii orgolii cu bătrâneţe înţeleaptă o aripă în cer tot te aşteaptă, numai ea numai tu aţi oprit în loc sufletu aţi oprit zborul cu piciorul. Copil îmi dau start eu să vă despart, n-o mai fi pe vale flăcăul în zale, nu s-o mai dunga fecioarei frunza. În alt zbor mi-l ştiu părintele viu, niciun zbor nu ştiu de părinte viu.

*

          (Pasărea) Întors de la Târgu-Jiu, i-am întâlnit pe Velci. M-au întrebat de dodii. Poate iese bine povestea. La Târgovişte, am avut o criză de gastrită. Înapoi în Bucureşti, nici fata, nici nimeni n-a vrut să mă tulbure, sub cuvânt că aveam de scris la dodii. Am refuzat chiar puţinul alcool oferit de Nansi. Am plecat la Pasărea, la mănăstire. Nimeresc în Pasărea Frumuşani, fără mănăstire.

          Revin în Bucureşti, nu sun acasă şi, pe la trei, schimbând multe tramvaie şi autobuze, ajung în pădurea Pustnicului, fără să găsesc loc în căsuţe, traversând apoi lacul, pe lângă troiţă, condus de un tânăr măcelar, 23 de ani. ‘Ajută-mi doamne’, scrie pe pieptul lui, sub un desen reprezentând un leu care şi-a căscat botul asupra unei flori. Tatuajele înfloresc în toate periferiile oraşului. Ghidul meu nu tăiase o găină înainte de a găsi slujba, dar, în perioada ‘studiilor’, văzând în dreapta dacă se ferea să vadă în stânga şi fiindu-i nevoie de bani, ajunsese cel mai mare criminal.

          ‘Dacă merge treaba, diseară te vizitez. Femeii la care te duc i-a murit de trei săptămâni bărbatul. E, cum s-ar spune, o curvă. Are un copil cam damblagiu’. Îi spun că să vină la ea, eu voind să lucrez. Norocul meu că nu e acasă şi, ajutat de o familie, ajung la bătrânul Viciu, tatăl unui coleg. Mă primeşte, suspicios, îi mulţumesc, mai ales că aduce cu Brâncuşi. Blândeţii ochilor aceluia, lipsă la gazda mea, să-i fi asociat gesturile de la fântâna adâncă unde îşi ţinea mâncarea şi apa adusă de la altă fântână?

          Mama Pasărea, Tata Pasărea, poartă moartă în gând e gâde, mângâiere de tăcere, braţele pasăre, munţii muţii, popa cu graiul mutul cu vătraiul de jude aude se sinucide în auzite.

          Conflictul dodiei, mişcarea zodiei, că s-o ating nu pot. Nici metaforă la anafură, rima nu e prima, omul nu e domnul, pasărea nu toarcerea, voi de apoi, cu mine de bine, nu suntem fără blestem, de balaur mă mai tem. Renunţ idee dodiei cheie, dodist exist (autor mor) templier pier. Căruţa e-n genunchi, pasărea în unghi, nu în triunghi. Cuvântul spală gândul, apa spală groapa, aşteptaţi a teatru din cinci pân’ la patru acte două sau un pact e, acte şi cu pacte, lapte cataracte, nu vă bălăciţi să nu vremuiţi. Poate ne mântuie ce ne bântuie şi ne paşte ce ne naşte şi Eva cu seva şi mama cu zeama şi pasărea cu stoarcerea. Să nu vă uitaţi în lume că nu are nume. Lăsaţi-vă ascunşi între peştii unşi, vă va prinde acu pescarului dracu.

          Bocitoare, îngropătoare de născătoare. Rătăcitu-te-ai mai tânăr cât pot eu să te răscumpăr, fiule, copilule, născut dintr-o pasăre, pasăre de marmore săpată de maştere dintr-un mut din peştere. Astfel singur pe pământ meşterul are cuvânt, fără-ntâie bocitoare cu moşneagul la picioare, fără mutul în dureri, fără fiu şi mângâieri. Dar a lumii despărţire el o schimbă pe iubire cu fire şi fără fire, pasăre ademenire – cum i-o bate clopotul îi răsare bobotul, cum s-o opri toaca învie săraca (măiastră), cum se înserează se ia după rază, vântul o înfoaie aripa se moaie. Meşter, pasăre şi fiu numai mutul mai e viu, n-a vorbit, v-a dumirit încâlcit în labirint, dodie e meştera şi mutul e peştera, meştera e pasărea şi mutul cu maştera, moşi strămoşi cu bocitoare să ne facă de mâncare, blând copil ce te-am iubit şi tu nu m-ai auzit, am pus muma de-a bocit, un munte de te-a moşit, pasărea când s-a ivit meşterul l-am desluşit fără grai şi fără rai călător din vai în vai. Fericită zodie că m-am făcut dodie să se nască ea (el) din mască şi să crească păsărească.

*

          (Zoriastra) Râca pe olteni n-are decât, să mă joace la Iaşi ai lui Ciolca, dacă nu m-ar fi prins la Matache Măcelaru Velcescu şi Marina lui.Voi scrie lui Mircea Eliade. Vin verde pe lacul Pasărea.       Bătrânul se încuie, îngrijeşte florile şi pomii, simpatizează cu nemţii. A văzut muzeul satului din Munchen, nu şi pe cel din Herăstrău. La 73 de ani, vrea să meargă la Moscova, pe două permise.

          Dodii, monografii euclidiene, romanul vieţii. Aş medita la cercuri, mi-aş cumpăra bicicletă, şi maşină Nanei. Aş aşeza picturile lu’ Nansi pe pereţi înainte de a le risipi pe toate în dar. Şi m-aş ocupa de părinţi.

          Trec la partea penultimă (finalul e scris). Sinuciderea măiastrei îmi stă în gât de la început, dar cât de ibsenian. Trebuie să merg la Capri. După ce trec pe la Eduardo. Gata transcrierea, improvizaţie nerimată – m-a tentat tot mai puţin marea rimă, oltenească, aproape belgă: dodie jigodie.

          Mugetul umbrei de taur. Vitejii pământului sufletul vântului. În scorbură barba-şi învolbură. Jelesc la izvoare înecatul din mare. Copil din flori de nufăr. Care e a mea din dodiile altora. Călirea calului măluirea malului. În pământ cu trupul în zbor cu sufletul. În loc de seară s-a lăsat pământul. Aripi zburătoare viaţă nemuritoare. Taică-meu vrea să-mi transcrie manuscrisele (vreau să te ajut). Prevalează atenţia artă. Îngropaţi-mă cu groparii. Bătaia vântului umple cerul cu icoane. A murit nebunul am rămas noi. Plânge fiindcă nu a murit. Soare veşnic în sfeşnic. La poale de codru verde balaur sfâşie Gheorghe.

          Am ales dintre tablourile lui Bubă Corali. Nana l-a plăcut şi ea când l-am dus acasă (apoi am plecat la permanenţă, unde-s ţânţari, dar am citit şi însemnări de la inundaţii). Ghinionul dodiei de a fi cuvânt din expresie. Parole che non sono e che sono impossibili (da Vinci). Fantezia moarte e viaţa, ceea ce se numeşte viaţă e moarte. Cu cât înaintăm în timp, adevărata viaţă e tot mai puţină, cu cât ne întoarcem este mai adevărată. Prima este a noastră fără să vină de la noi, fără să fim ea, îi zicem gând şi nu e nici asta, căci dacă cineva îţi dă o tâmpenie pe cap, primul gând e : pizda mă-sii, al doilea: e o tâmpenie, al treilea: cum aş face s-o ia altul? Descrierea dă poem, amintirea – nuvelă, vederea – roman. Dar să lăsăm chefirele şi să luăm iar dodiile.

          Sângelui plânge-lui. Plânsul păsărilor bucuria grăunţelor. Ceapă de măşti, coasă de clopote, fulgere ugere, râsul potopului.

*

          (Marcus). Marcus il Buono, dieci crimini sulla pagina. Mandalo a noi, ufficio fondo corte, condotto di uno piccolo vecchio senza una mano e zoppo. Quella donna mi sentiva tutto che dicevo, adesso e morta. Anche la morte del polziotto non e la mia opera. Ucido altre bestie, piu familiari, stranni, stranieri.

          Mi dispiace il morto. L’oddio piu che vivo. Cerco appena una penna. Non la trovo. Vedo la stessa casa con granda, sinuosa corte. Nuove forme di halucinazioni. Cerco la mia stessa morte, nel uno monde senza cadaveri reali. La mia ragione di nonessere. Parlo con te, morto.

          Vedo il diavolo, lo capisco. Uomini senza diavolo, morite, mi dica. Amico mio, non credi che c’e tragico il tuo destino, anche se ti lo dico io? Sono il tuo diavolo nuovo, Marco il Buono, si, buono per l’inferno.

          Le forme sono morte. Adio alle arte. Non le cerca. Hai rasso la verita del mistero suprastorico. Omicidio per amore c’e piu forte che il suicido. Eccolo cosi interdetto a me, ancora, sempre.

          Perche desideravi parlare delle torture riservate a te? Credi che la sapevo? Hai uciso tutte le sfumature della gelosia. Oggi ho uciso uno piu socratico di te. Mi e piaciuta la sua sagezza quando ti liquido. Vorrei negare anche il pessimismo onesto degli morti per la patria.

          Il mio crimine c’e tua felicita. Ciao, turco.

*

          (Întâlniri)Vremuri demne de ultimul dispreţ. Ochi terifiaţi a ne numi că am rezistat. După naştere, se sinucid senza zucchero, cu mintea în dodii. A mânat măgăriţa să ajungă acasă neştiind că o să plece iar pe la Georgică şi mai ales că o s-o facă cu plăcere după ce va mai fi plâns o dată că tot nu se îmbrăca. Se mai iartă din soartă, se mai dă câte-o raită de ruşine sau de necaz însă mai pe la amiaz ca în somn fără vise calea sfârşindu-mi-se.

          Am retranscris dodiile ascultând Bucureşti IV. Să le las cum sunt, pe unde se află, să le despart şi să le adun totalitarist, să-le părăsesc pentru totdeauna (adică să mor şi nimeni să le editeze?) Nu avem secrete, suntem oameni morţi. Ni se cunoaşte totul, ştim dictatura, ne consolăm cu autodistrugerea şi sfărâmarea valorilor – necesară. Toate gândurile au replici în coşmar. N-am văzut icoana adevărată asupra căreia am plâns. Detestăm creierul ca pe orice comandament ultracentral şi dăm mâinii, ochiului, picioarelor, sexului, urechilor autonomie.

          Era odată nasul Vandei. Şi într-o zi s-a răsmirosit să mai fie al Vandei şi a vrut să fie al Dianei. Diana, mică, avea un nas uite atâtica. Nasul Dianei îi spune nasului mamei ei, care odată se strâmbă. Nasurile mamelor vecine îi sar în ajutor. Vanda, nemaisimţindu-şi nasul, se repede încoace plângând, ca şi Diana. E al meu, şi l-a luat, l-a pus la locul lui, dar scăzuse, nu chiar cât al Dianei.

          Asud când pun la cale chiar o fantezie. Dictând mă transform în manuscris, Creangă mi-l concurează pe Ezra Pound în dodia cibernetică. Bucureşti IV îl declarase ultimul năist şi cartea îi şi fusese retrasă din editură.

          Îl văzusem pe Şora, mă sunaseră azi Cândea şi Ghelmez, avusesem de a face cu doi miniştri şi un viceprimministru, repezisem un secretar general de redacţie de la TV, refuzasem contacte şi telefoane, mă bălăbănisem printre directori şi inspectori, printre propriile mele priviri deodată întortocheate – că dacă visezi că nu poţi alerga şi vrei şi nu mai poţi şi nu alergi înseamnă că inima în curând te va lăsa. Pornisem după zahăr şi ulei, când l-am întâlnit pe George Alboiu şi am stat câteva ore de m-a durut capul. Primesc telefon de la Paul Tutungiu să scriu ce doresc în stagiunea viitoare şi încerc să bat la maşină o variantă a brâncuşiadei noastre – Velceştii şi cu mine. La kefir, Al. G.şi Damian N. se văicăreau că le-au picat cărţile.

          Semne de altă întâlnire, la ieşire din aprozar. Mă întreabă, nu ştiu cine e, vorbim de Brâncuşi. Ne despărţim. Altcineva, vorbim despre surori, accidente de menisc, soră-mea vitregă nu e frigidă, foarte bine, avusese de gând şi să se mărite. Dar cum îţi mai spune, te ştiu numai de Gigi. La zoo împreună cu Nana şi maica Veta. Fata s-a jucat cu veveriţele, apoi cu cerbul lopătar şi cămilele. Doi flamingi s-au luat la ceartă, duelându-se cu şerpii gâturilor şi ciocnindu-şi ciocurile. Mama se mira cât de urâte erau maimuţele, şi se mai zice că omul e făcut din maimuţă. Leul a atras-o cel mai mult, mai ales urlând.

          Lectură R. Vulcănescu, „Praxitele” – Marina, Puiu, Paul T. şi eu. Ahoe, azi: ştii,Anca, şi tu ai făcut puţin rugby. Capul îmi spune vinde ce ai mai de preţ dar pe mine nu mă vinde, părăseşte tot ce te ţine îmi spune mâna şi pe mine nu mă lăsa, şi piciorul calcă-mă dar nu mă abate gropii. Am zis aşa, ca în teatru, nu m-a vrut Ciucu, m-a primit Eugenia Popovici. Predată iar cartea. De ce mă publică Astra?

*

          (Cheleş): Dumnezeu e omul bun, omul rău e (Dumnezeu). Să reprezinţi puterea supremă, nu un moşneag. Brâncuşi nu era vobăreţ, de departe, ziceai că e mut, că nu are ton de vorbă. Dar în sufletul vieţii lui se ascundeau taine care nu se văd pe faţă. Am fost licenţiat la liceul de sculptură, la Iaşi; la modelaj în pământ am avut un italian, Celeste Fabio, la modelaj în lemn, un slovac – Firfibocek.

          M-am întâlnit cu Brâncuşi la Liga naţională a femeilor române. Îl adusese soţia lui Tătărăscu. Păi uite cine m-a adus încoace, deşi aveam multe treburi, mi-a spus Brâncuşi. Ea făcuse liceul la Paris – bărbatul ei fusese sărac – şi avea cunoştinţele ei acolo. Doamnele i-au spus despre Brâncuşi. Deşi e scund, are calităţi.

          Atelierul unde am lucrat, unde se făceau expoziţiile, se afla în locul Teatrului Naţional de astăzi, peste drum de Universitate. L-am cunoscut în 1936, când a venit, a stat în 1937, până în 1938 când a lichidat lucrările. Discuţiile cu el erau în privinţa artei. Era foarte gânditor, părea că vede ceva în faţă şi deseori se întrerupea, îşi cerea şi scuze. Pe lângă că citise, avea ceva şi în sufletul lui, în sângele lui. Parcă era sculptor născut, şi născut era, natural. Era ţăran. Era un bun modelor. Făcea un modelaj şi apoi căuta să-i dea nişte linii mai drepte sau mai strâmbe.

          Nu avea vicii, nu fuma, nu bea alcool, dormea puţin, de citit citea foarte mult. Reviste (şi străine), cărţi diferite. Se interesa de diferite epoci, de domnitori, ce fel de viaţă petreceau. Era foarte curios în felul lui.

          Vorbea cu oamenii, era foarte popular, dar nu vorbea mult, numai dacă găsea pe cineva să stea de vorbă, altfel nu. Nu vorbea mult cu fiecare. Cu anumiţi oameni cu care putea să se înţeleagă. Dodii, îmi dau seama, ceva parcă din Ion Creangă, avea el ceva din felul lui. În anturajul lui se afla un lucrător venit de la Paris. Şi era şi o femeie. Da’ vorbea franţuzeşte, vobea bine franţuzeşte. Începuse bietul de el puţin de tot să îmbătrânească. În ’38 a lichidat lucrările începute aici, că la Paris avea lucrări. Tot lucrări care vorbesc mult. Într-o lucrare de-a lui se ascund multe taine.

          Geniu, l-am cunoscut şi chiar m-am şi convins. De două ori m-a invitat să mă duc cu dânsul la Paris. Discuţiile le cam aveam pe viaţa asta românească şi că poporul românesc, lumea de jos cum trăieşte, lumea de sus. Avea felul lui de a deplânge mult sărăcimea. Cheleş, am făcut asta din modestie, din sărăcie, tăietura asta. Nu mă lăsa sufletul, aşa trebuia să fac, fiindcă natura asta ne stăpâneşte pe toţi. Viaţa e un bun al omului cuminte şi cinstit (e vorba lui). Aşa mă prindea (peste umeri): îmi rup din suflet când îţi spun că trebuie să mergi cu mine. Îţi voi arăta drumul tău. Din adâncul sufletului am rupt.

          Mi-a scris nu numai o scrisoare, vreo zece, la Iaşi, la Bucureşti. Şi când i-am scris că predau la liceul industrial, mi-a spus, în răspuns, regreţi că n-ai mers cu mine, acum e prea târziu, nu poţi să iei calea pe care o luai atunci. Nu mai am scrisorile, pentru că m-am strămutat de la Iaşi la Bucureşti, m-am retras la Neamţ şi apoi la Argeş. Mi-am risipit tot. Sculpturi, un pat, nişte figurine.

          Am 80 de ani fără câteva luni. În 1916, la 25 decembrie, m-am dat voluntar. Ce patriot eram eu, dacă credeam că dau cu nemţii afară? Într-o săptămână, am fost puşcaş mitralior. Atunci nu se murea prea mult de gloanţe, mai mult de mizerie. După ce a trecut iarna ne-a dat cojoace şi pâslari ruseşti. Administraţie proastă. Tatăl meu se afla la garnizoană. Fusese sărac, mama avusese puţin pământ. Am plecat de acasă sărac. Mă duceam la Paris, dar am avut o soră infirmă.

          Până acum am avut elevi la Bellearte. Corcescu era cu mine la Târgu-Jiu, un băieţel bun. E sculptor monumental şi eu l-am ţinut la aşa ceva, îl ocroteam, îl ajutam (că directorul nu-l lăsa, îi lua figurinele şi i le arunca). Şi Ene – în stil românesc era bun. Huţanu – o bucăţică de român cu mult suflet în el, foarte mult. Are lucrări frumoase. Cu dânsul am vorbit şi port corespondenţă. Mă, s-avem şi noi un album cum avea Austro-Ungaria pe timpul gloriei – făcuse o enciclopedie, o aveam eu, am dat-o directorului de la Urziceni şi n-o mai scot, de doi ani, de la el, dar la Huţanu a stat 15 ani, o aveam de la tata.

          Oamenii spuneau despre Brâncuşi, fiindcă era retras, că e un dement, dar nu-i aşa. Eu vă spun, sunt om de 80 de ani, eram tânăr când l-am văzut şi l-am cunoscut, un om destul de întreg şi cuvintele lui nu le pot uita până mor. (Transcrierea e a patra împărtăşire, aproximativă faţă de cea dintâi, de la bătrânul Păvălucă – nu mă putea auzi din cauza răguşelii mele şi a vetei lui din urechi, şi atunci vorbea tare el, în compensaţie. În drum spre tramvai, a mai afirmat încă o dată:) Cred că era Dumnezeu. Spunea: Dumnezeu e omul bun, omul rău e dracul. (L-am invitat să-mi scrie el, dar mai bine i-aş scrie tot eu, orientându-i, măcar şi greşit, cheful de moldovenizare sublimă a lui Brâncuşi).

*

          Nu mai sunt poliţişti pentru romane poliţiste, emigranţi pentru exterior. Ţi-ai luat adio de la cuvânt. Cuvântul e ironie, tăcerea nu. Cu cine vorbesc? Cui mă naşti? Hai acasă, bătrâne.

          Nebună pentru că eram copil, şi ce copil nu se ascunde-n bălării? Adu-ţi însă aminte că eu nu m-am ascuns şi am atacat pe faţă strigând pe drumul mare eu mă mărti cu Marin. Pienjenii o luară în sus. Se lasă două seri deodată. Clopotul din a doua viziune.

          O mutare te desparte de-al partidei noastre tron – cu nebunul într-o parte regele e campion. Cine mă taie a tăiat mai înainte pe cel ce-l tăiase ca să nu mă taie. Borges îndoindu-se de Montale, pentru Malraux. Montale a primit Nobel-ul fiindcă mă primise pe mine, mai înainte, în vizită, spre deosebire încă de Malraux şi Borges. Lui Malraux, e drept, îi dedicasem Perseu, dar mi s-a tăiat dedicaţia.

ando da Basarab a Târgovişte

con il treno che l’aspetto

nella stazione da poco tempo

lettera del mio occhio

guarda una parola-uomo

viaggio tutto nuovo

freddo tra gli treni

non pensando a Bacovia

beve amico dimentica il vagone

imperio vivo guardi les lettres

paese viva che non esiste

ti prego accettare essere mio padre

anche del mio personaggio

con chi sta saturatore in civita

che passe incoretto nella lingua

che fa il maestro da lontano

la sera a Madrid con torrero

si scende una colomba

in ambiento di tutti questi stranieri

giovanino facia dell’aqua

spettacolo di coraggio epoca nuda

guerriero sul cavallo a vale sua

inamorati cieci perduto linguagio

nessun’ scienza nell’ carrozza Montale

          Spionism la boi, marca trădării de nimicuri, a nu mai fi urlete pe la Urlaţi, poliţişti, transfugi. Escală în sculptură. Ca să dai înapoi, trebuie să ai cunoştinţe în iad, viitorul singuraticilor cu gânduri negre, salvat de cafea, înverşunat de cancer. Numai cauze peste tot. Da, tată, luna se joacă şi ea pe afară, toată noaptea, şi cine o lasă afară, Bau-bau.

          Te-am dus cuminte, cu tandreţe, dezvăluindu-ţi că nu mergem la control atât de dimineaţă, că ne vom întâlni cu un prieten al doctorului (s-a şi prezentat, formal – să fi înţeles de la el neputinţa noastră, a tuturor?) Dacă îmi iert că te-am lăsat acolo, în seama lui Mache şi a fişierului, înseamnă că îmi iert satrapii care mă fârşesc asemeni cobaltului pe tine. Dar întorcându-mă şi negăsindu-te, plecând cu fata şi repezindu-te la întâlnire (cu o tăgârţă de te cocoşa şi sănătoasă), la ce-ţi mai trebuia iar să plângi, să-ţi vină să pleci acasă la ţară, ori să te strângi de gât? M-ai născut cu teamă de cum se va petrece.

                                                

Naufragiu Baudelaire

         

          Pentru Alexandra

*

          Stăpânește-mă, limbă, nu mă muscăli, când ți-a fi mai greu de chin, să fii ca mine străin, să te văd umblând pribeag, în opincă și toiag, cerând milă de la prag.

          16 (28) mai 1812: Prutul, din locul unde acest râu pătrunde în Moldova până la întâlnirea sa cu Dunărea, apoi pornind din acest loc, țărmul stâng al acestui din urmă fluviu până la Chilia și până la vărsarea în Marea Neagră, vor face hotarul celor două împărății.

          (2002). Conferința plănuită pentru 15 ianuarie, cât n-ar putea fi tăcută, bine, oarecare inrostire / decomunicare. Zăpada lunecă de pe tabla foișorului. Să juri, n-ai cui, măcar și poruncile de sub alt cer. Rupt de India, rupt de Ierusalim, ce suflet m-o mai sufla. Deocheate și sursele antropologice, din noi în nenoi. Găsește imnul de la 1877, de-l cântară la Plevna, prin curcani, inventează-l. Cuvintele nici nu le scriu, le folosesc, cum și noi suntem folosiți. De n-aș glumi. Bine din Aldine, Moța și Marin, crimele de față. Inocenția Sturges, arheologul în ceață. Mithra – Christos în Kashmir-Ierusalim, prea persoană. Milton, că deodată cu tatăl, preluciferic. Gambinio, sacrificiu spre un avantaj. După 50 de ani, m-a recunoscut după mers.

          Prea multă lume (re)vine ca spre a ne ucide comic, la timp. Pe compliment-complement. Ce pierdere embolică s-o ascunde. Trimis al libertății de sine prin inițiere să-i zicem argheziană.

          Nici singur în Cărăstău, poate în Timiș mai la verde. (5 mart) Precum n-ar pleca și n-ar sosi niciun tren în gara ființei noatre, și aia, nemutată, ar fi perpetuu pe-un destin concomitent.

          India, dacă nu răspunde, Kashmir, cu fostul institut filosofic Indira-Margaret, poate umiditate, hai, Jane, într-o oră, să vezi și cartea, și să văd unde înghesui pe-ale mele. Se judecă fondul la curtea de apel, schimbare de procedură, din 2000. Nimeni n-ajută cu nimic. Cine știe nu spune, ori au rupt contactul cu realitatea. Ocuparea a fost în scop militar, nu era translativă de proprietate, nu e titlu, înseamnă că se întoarce ilegal naționalizată.

*

          Tokyo. Mai fiece concept, o sabie. Mă aflu într-o călătorie corporală. De unde și ochii, de nu înmormântarea tatei, când țara ta poate să respire în septembrie 2002. Norii ăștia m-or fi recunoascând. Nu ne rupsesem din pumnii struțului. Nu ne-am opri din marea aventură nici morți. Nu mai are nimeni nicio putere.

          Alura voastră pe mine mă deznădăjduiește, oricine-ați fi, izvorâte din vulpea soarelui. Îmi ești Sicilie până la moarte. Piesă de-aș scrie, mi-aș și juca-o, fata asta o știe pe-a lor. Din transă în transă cu pește în poala oceanelor. Dacă noi am fi cuvintele noastre.

          Miez de ispită a reacapara plaja plata de-a sufletul tinereții eternizarea vitalității proprii prin canibalizarea simbolic plagiatoare a celuilalt am pastișat și eu ucideri alter-ego fizicalitatea sunetului cosmic om

          Sandule, te citeam ieri ca pe-un japonez, reversible archetypes, mutilare regeneratoare prin retragere înainte de regenerare a entității paracorporale. Reîncarnarea n-ar fi a trupului prezent, mișcând, gândire în trup cu veleitatea patimii, timp acorporal, acreat. Barba mi se cațără după arsenic. Antropologia părului creț. Animale și plante, prelungiri ale trupului omenesc, întrucât dispariția omului ar salva celelalte specii. De nu l-or fi omorât ăilalți pe Satyavrat, așa și cu românii, vreo discreție, sunt ceva mai englezi ca japonezii.

          Mă voi mișca pe pământ, și încă al Japoniei, cu vulcani. Peștele îl privisem cu ochii lui Shiva. Trup tradițional, trup postmodern. Cât să nu ne mai fie frică de apă. Arăt carbonizat de becul-vulpe-lună. Mai ajunsesem noaptea în Mauritius. O încondeiem de lemn, s-o cumpere ăi din Seattle.

          Vine vorba de ritm, superstiții (ne)strângătoare de gât, luna ți-o apune ca orice halucinație. Soare pe dreapta, fostă lună, ca-n Eminescu, spre a nu-l actualiza japonez. Bizoni niponi, nizoni biponi. Sfârcul lui Fuji. Musashimaru bate.

          Săbii surâzătoare. Tehnologia râde. Expresia operatică dă în rictus-scumpete. Dirijorul chiar plânge. Așa și Tokyo, din cătun de pescari, citadelă stelară. Sabie no, no ho. Surâsul, o yoga-evantai. Prospectul Florența. Mi-a părut bine de ciori. Tot se plânse cu mine Chie Nakane de izolarea Japoniei. Obsedată sabie de altă sabie. Copacii imitând umanitatea grațioasă. Sine-le shinto, Hie și maimuțele asemănătoare.

          Ne strângem într-un pas al aerului din noi, ne-am tot apleca dinaintea dumitale, pe scară, Confucius, văd că sui la Hie, confuzie nedemnă de un cititor al lui Blaga. N-am întâlnit nicăieri atâția români ca în Japonia. Kanasawa, mai Gigel ca Otoro, la a cărui mână voi mai putea fi deseară, la banchet – fără loc, însă plătit – banul și gata, când cu Edo, un milion. Îl întrebasem ce zice de conceptul de rasă, că nu există, dacă e voie să expui țeste, că da. Japonie, iubește-mă și pe mine. Dragă mi-era lumina cireșelor din coastă.

          Ulrich fu condamnat la moarte în Pataya pentru bordeluri, de nu profanarea câinilor noștri, avem surplus de profanatori, înșine magnet de pe lume, o rezervație de profanare, maica leprozeria lui Lebedev și armata a 14-a a lui Lebed, tocmai înșiruită de Ilașcu. Nimeni să se recunoască bătut, atunci nici eu, samuraiule. Dacă aș damblagi acum, aș rămâne japonez. Arrigato gozaimasu.

*

          Nouă, nu veche, vouă, nu nouă. M-o pieptăna coada cocoșului ori creasta munților. If Rama will give me a comb I will never comb myself. Zburăm în limba dodo în dodii. Puțin ne-a mai rămas învierii tale întru a oricui și nondispariții. Făceam o indianistică diasporean-globală. Glob solar, comenzi cu bătaie de alt clopot, de vorbă reflectării globulare.

          Incia valorosului val valatholic. Dormitor ne era Mauritius. Voi ați început apelurile cadenței ens. La noapte, peste ecuator și mai jos, zburătăcindu-vă goelanzi. Cal avanti, Cavalcanti. Alinare pantagruelică Transvaal. Tu ești mai mult oase. Torment aulic. Curepipe. Mă culc șarpe. Cea mai necunoscută noapte, peregrinarea alternativă harapnic, curentate de Africa fețe incognito, ies din bidimensionalitate de-a bușilea.

          Îmi sunt crampa cărăușită la întâmplare între transe de mâna a doua prin peninsula măslinie. Recalculăm prestigiul, nemurire spre cealaltă emisferă, estetică de accident, autobumerang geto-celt, snobism sud-african după green. S-a oprit și fabrica amurgului. Majoritate albă în cursă africană. Clanța cât Franța. Stele întunecățele. Dunăre punere runere. Adusul haosului mai devreme., trecând ecuatorul peste Atlantic.

          Rugii dintre pădurile spre Măzăraru. Fantezii sexuale cu o leoaică. Pe când mai trăim şi nucului tăiat spre a-i plăti tronul mamei. Dansează şi tu să te dezmorţeşti. Oameni a iubire n-au fost mântuire, zbor de pocăire mai deşteptuire. Schimbaţi-vă, convoaie, vama, anestezie depărtarea pogorâtoare, ne potolim potopirea la o parolă. Şi ce să ne mai zicem pe ţări şi oceane cât nici într-o piuliţă pierduţi sub pisălogirea aceloraşi fiare? Secretul e mic şi să vezi drăcovenie carantină de sine în ferice obscurantism.

          Dacă nu sunteţi stele, atunci eu ce văd? Ne vorbisem prin copii, tu şi nepoţii. Fuga scrisului de orice realitate. Scrise mai puţin curate, nescrise preacurate. Scriseşi supărarea, murişi. Carte citită, întoarsă fâneaţă. Lună paramatma, trădează-mă, ca orice corp. În Gange minţi zeeşti mă aflară frază, astenia ecuatorului, inghinali Carpţi prin Kilimandjaro, Covurlui infinit. Blonda cară copilul negru de-a berbeleacul în balade scoţiene: mulţi copii blonzi căraţi de negrese, copii negri căraţi de albe. Fără pieptăn şi fără Johanesburg mă descurg. Ignorant aventurier la negru, ceilalţi ştiu tot, n-au decât să se distreze, să nu le fie frig, cald. Mă africanizez pe loc. Te poţi îndrăgosti de propria patrie, fără leoaice. Tot scrie pe caiet Natonal Library of Scotland.

          Nu mă tem de ore. Din Rilke, vreo rună. Mai ai 11 minute africane. Înoți strigoiul Baudelaire în Oceanul Indian. Se cheamă neprogramare, oarecare libertate de înec. De-or fi având și cartea căpitanului. Sunt un biet om din Mauritius. Prima oră în Africa, în aeroportul din Johanesburg, a mă întoarce la orele lui Rilke, trăite de Baudelaire cu nevasta doctorului. I am Mauritius. Numai diamante, pălării Malawi, safari. Pasărea secretar. Noir Peak, Ruisseau Creole. E frumoasă limba voastră, ca scoțiana, râsă, oameni de treabă, oți fi niștr intelectuali. Și ăle două muieri și bărbatul râd.

          Adorm în coș spre Mauritius. Hanuman e gata în Curepipe. Aș fi început stanța safari în necunoștință de sfâșiere. Această ordine mă neliniștește. Atâta lux pe puțini. Invading guawa. Ne-om afirma scoțienește. Las vouă sanskritikon. Șederea e accident al atingerii, eflorescență. Argument indian al românismului, caut în dodii dispăruta dodo, m-aș face ea, dodo și altă pasăre în fără-viza-noastră, printre tunuri vechi, nu telescoape Hubble. O relaxare neînsângerată din lipsă de timp.

          Mare primejdie pistolul tău cu aer. Furați de maternitatea timpurie a salvaților, nu-ți mai trebuie părinții lumii tale, naști prin partenogeneză libertatea, mai și crescu, a ți-o fura zmeii. Rar sănătos ca-n ochi cu marea astăzi, nu vă telefonez din ținta atinsă, ce glonț se mai întoarce gol pușcă? Oricum, n-am pieptăn. Oceanul mult mai vechi ca fulgurarea întrupării raphus cucullatus. Trepidează generații subânțelese paradisul sinuciderii atins tot pe naufragiu.

          Paul și Virginia, ea de aici. Creolă baudelaireană, avatar de țestoasă într-o piesă de-a apelor înotate în Malabar. Iubească-te necititorii ofițerilor regali și eu te cunun lângă banyan cu lemurienii. Și voi la munți împărtășindu-vă grația mai tânără decât familia îndrăgostită. Cu zece ani mai mult pețitorul Josef și tot pe acolo avocatul către ahimsa. Mai avem de bună-voie și naufragii pauliene, ne-or fi absorbind în insule. Furtuna s-o tot lăsa așteptată înger. Puterea vieții pe vapoare, pe avion într-o corespondență a vulcanilor de aici până la Edinburgh duce.

          Ieri am venit cu Charles în Mauritius. O sută șaizeci și unu plus 20 minus 58. Numai doctori, casă lângă casă. Nevasta hipnotistului plecată. Tu te duceai de unde ei veniseră în explozia trestiei dulci. Se întunecă devreme, cum apare Cythera ce ne-ar tonitrua aici, ori căpitanul moarte inițiindu-te prin oceanul rupt, opiat colonialistul de peste mânecă, așa numai aici pidgin pe femile iubite de voi în franțuzește, hai să preferăm chinezoaicele.

          Viața chiar e frumoasă, scrie la magazin, peste drum de pușcărie. Vă închipuiați apărare de strămoși în cântece de sclavie. Lumea schimbată se lasă de conștiință. Până și Marco il Buono al meu de pe aici își aducea crimele în creierii mei de la Carpați în Himalaia. Sosirăm un lot de naufragiați, dar lumea își dorește musafiri cu bani sau cruzi conchistadori a ne zidi morți.

*

          Îmi extrag insula din spaimă. Am furat lemne de la Yama, judecat a-l plăti de trei ori. Opiu sângele vulcanului închegat într-un naufragiu de fragi. Piesa de pe caietul de matematică, săracul muntelui, bogatul mării. Să nu-mi spui că n-am fost în tot locul, și la grajduri, arătara cailor tunși, rasă la rasă, cu oameni la serviciu, mai apropiindu-mi și munte-verzimea, nu pe poduri bour bonice peste fluturi de-un deget, arbori înfloriți ca-n ce (n-)a văzut Baudelaire. Cât ne e corabia, cât naufragiul. Când am venit în Port Louis eram român. Laudă norocului de a fi în viață în Mauritius.

          pe dealul islamului pe valea neneamului dodolita dodului la bourbonul podului indian chinezului mauritanezului pe la noapte Africa ne dezbracă sarica între arborii înfloriți creola o undă întunecându-se luminându-se respirație pe Oceanul indian grea cât un naufragiu caracatiță eșuată în formol sabia din înfloritele cimitire fulgeră închipuirea de pe ponton masivă scăpărarea surâsului pe față mi-aduse naufragiul a mă salva pe viață

          muzee în insulă fără eroi până își aduseră zeii goi Elisaveta fu mama noastră s-o atingă necredinciosul și s-o omoare and pray that your flight may not be in winter în ritmul generației fetei lăsați-mi dreptul la naufragiu în baroul lui Mahatma Gandhi lângă școala lui Fernando Pessoa pour porter le salut jusqu’aux extremites de la terre traducerea lui Christ în limba lui Baudelaire un exemplar din Mamma Trinidad primit de directoarea japoneză de la biblioteca municipală

          O mână se duc în Rodrigues la castel. Nevăzut deja văzut. Vin încoace ai lui Chazal și dușmanii. Adică atât a rămas din Lemuria. Va trebui să am grijă de nevastă ca ea de mine. Nu știu unde mă aflu. Credeam că ești tu, ce spaimă identitară în palmieri. Fluență maldororiană, albastru voronețian pe Oceanul Indian. Nu mi-e frică de Africa. Mă îmbraci, ne potrivim gulerele. N-a dat niciun semn dodo în ședința spiritistă în dodii.

          Aș pune motto-uri dese ca Walter Scott spre a-mi creoliza lira. Până una alta, ne vom numi tot dodo. Sub ecuator, muzică sega. Numai creolă o doamnă a la Edith Piaf, mai puțin ocultă, mai rituală. Insula repetase tardiv facerea lumii, frumos sufletul copiilor pe viață, Dumnezeu atât de aproape. Munți hieroglifici. Trestie de amvon îndulcind programatorii populațiilor de zahăr și noi atât de continentali și țintuiți când plăcerea s-o fi având numai în afară.

          Fost-am naufragiu creierului mic munților afina fir de borangic. Vezi-ți sufletul în Mauritius fără vorbă de nefericire. Cel mai potrivit ar fi să fiu împușcat. Stătui la Saint Georges cu Nataraja. Sălbăticia fireșă peste creator atâtul vânător ramayanor. Nici nu mai ai când schimba vedele. Om vedea o Ramlila africană. Acum la rând cazarma se văruie, instrucția peste cinci ore de pace, regia concrește contribuabilul. Puteam trimite și la radio ca summit paralel, că și noi fundamentaliștii tocmai am prins gustul preunicatului. Junglă și m-aș spânzura maimuțelor. Ce faceți, fetelor, tot fără al vostru? Ne mai detașăm, ne mai îngrășăm la înnegrire.

          Aș înota eu de rechini clasați cum cărai jersee și ciorapi groși de Baia Mare a lui Popescu. Atena ar fi mai sus mai cold rece. Gustul somnului de nemurire pumnalată. N-a fost să nu visez o prindere în capcană. Mauritius înapoi, Miorița înainte, orele, una pentru Rilke.

*

          World summit shame. Elias saluta polițiștii. Mandela ca Jesus s-a luptat pentru toți. Să-i vedem casa. Aici stau evrei. Acoperișe roșii. Doi gemeni. Reciproc în poză. Hotel cu prostituate. Centrul cultural. Gara centrală. Câte-o biserică. Viteză înapoi. China Town. Tinerețe bogată. Nici în slam, nici în Soweto. Greetings from Johannesburg. Mandela creștin.

          Durban, al zecelea best city in the world. Calea Laptelui aproape dispărută în emisfera nordică. Precum și Darwin Mauritiusul de pe Pouce. Ce vom face cu buddha pentru Ram, exact, vom merge în safari. Sunt tipic aryasamajiști. În Zululand nu e nevoie de bani. Girafa de-ar fi leu s-ar sfâșia. În Krugger nu se hrănesc animalele. Leul mănâncă un boa și nu-i mai trebuie trei zile. Hiena ucide. Struțul negru se aplecase cu aripile umbrar.

          Recepție la primarul Durabnului. Dl și dna Mittal din Singapore. Malaeziana m-a luat pe rusește. Svetlana înotase în ocean pe ploaia rece. Sanatanistul spusese că uite ce bine socializăm cu soft drink și mâncare vegetariană. Ca și cum carnea ar egala alcoolul. Vivekananda, insinuase Deva, ar fi mâncat în America și vacă, no comment. Altfel, la safari nu nimerise nimeni din India, grupul nostru numărând două surori din Thailanda, Ram Lal (America), Ohnu (Japonia) și eu. Nu eram, într-adevăr mama sau tatăl lui Ohno să-l chem pe numele mic. E supărat pe Japonia că a invadat alte țări, dar dacă ar fi fost în locul conducătorilor de atunci ar fi făcut la fel, ca să dezvolte țara.

          O ramayană e și safariul fără predatoare. Stăpânii lumii sunt carnivori. Marea asta îmi vine croită. Hotel pentru câini și pisici din Valea celor o mie de dealuri. C-a furat Bush alegerile. Iernatic timp, chiar Baia Mare, Mișule. Japonia are probleme cu băutura în ultima mie de ani. Brahma-Zalmoxis cu multe Gayatri. Vyas îi turuie în hindi lui Mittal din Singapore recitările mele din Hanuman Chalisa. Și tu vei înmâna premiu unei ființe umane ca pentru the great Ram himself. Un dumnezeu, o lume, un poet al lui Rama.

          Jai Shri Ram. Mandela accepts this award in absentia. The perfect recipient of his award. Sitaram citește citația. Mahatma Gandhi, Martin Luther King, Nelson Mandela. Om nama Shiva Ram. Rima îmbrățișată în Ramcharit Manas de Tulsidas. Vă certarăți pe sacrificii vedice. Karuna rasa. Arc săgeți Rama ahimsa Gandhi. Karma & grace. Grația lui Rama față de adversar. Ramayana kakavin indoneziană. Pratibha puterea creatoare. Hermeneutică ramayanic-filocalică. Arjuna, treci la luptă. Cei din sud nu-l văd rău pe Ravana. Se poate dansa nemurirea.

          Diasporele intensifică religiozitatea, pe secte. Mai civilizate, mai aculturate ca obârșiile. Bhumibol or Rama the 9^th. Eterna dharma. Creativitatea moralității. Ravana n-a atins-o pe Sita decât la răpire. Ohno o bagă-n corzi pe Noriah cu Mandadori. Japonezii, creștini de duminică, pe săptămână budhiști, convertiți după Pearl Harbour, să nu intre în pușcărie. Cu lansarea Sanskritikon-ului prind și plenara. Rama katha. Vorbești bine, faci bine. Sita nu ia decizii. Să-mi iau iar costumul mâine, să nu mai fiu recunoscut. I-a murit mama earlier age și el a zis India mi-e mamă și a găsit o mamă în Trinidad. Or fi diasporenii mai spălați dar și pe creieri, om fi noi spălați pe creieri dar și pe cai.

          Rama aryan, Ravana dravidian, teorie brit colonială. Sri Ram, not Indian, all world as Bharat. Ca avatar a fost human being, putea fi numai în Ayodhya. Dă-mi, Hanuman, o dragoste pentru acela ce viață ne dase, recitam chalisa. Bătrânețe de neîntinerit spânzurată de spiritualitate. Am vorbit românește Gayatri. Peter Maitzburg, the city of Mahatma Gandhi. Sculptor Phil Colby. Ești Hanuman, mă întrbase bătrâna, să mi se roage. Poreclă.

Anonimul lui Rembrandt

*

          Acum cinci ani, în 1960: Nu sunteţi dumneavoastră maestrul meu? Astă-seară: Avem aproape aceleaşi şanse şi de afirmare, şi de ratare. A primit o scrisoare de la Perpessicius în care-i recunoaşte calităţi de imagist. Repudia matein arta modernă, Coloana, Poarta. Avea 50.

          Analfabetă, a ascultat toate poeziile de dragoste ale lui Poe şi mi se părea că înţelegea mai mult ca mine. Povestea că fusese internată la Tismana, dar nu ea, ci călugărul de-l iubea, ea îl însoţea, el a murit. Plecaseră în primul război bărbaţii, femeile se strângeau, puneau pâine şi sare într-o parte, cărbuni şi pământ în alta. Învârteau fusul şi, dacă acesta se înclina spre pâine şi sare, bărbatul în numele căruia se ghicea trăia. La 60 de ani, virgină, încă aflase un peţitor.

          Noaptea nu făceaţi gheme, să nu căpieze oile. Nu erau şi-aşa căpiate? Veneau lupii, n-aveaţi închisoare bună şi le închideaţi în casă.

          Să credem astă-seară ocultismul. Bătrâna octogenară, fostă frumuseţe, mi-am amintit, pe Republicii, mă socotea şi pe mine frumos. Am aflat că murise înainte cu o zi. Spune drept, nu ţii la o fată de 17 ani şi jumătate?

          Fata lui Carol cel Mare se iubea cu secretarul împăratului. Acesta, strecurat în apartamentul ei, n-a mai putu fugi a doa zi, că ninsese şi i s-ar fi văzut urmele. Fata l-a cărat atunci în spinare, împăratul a văzut scena şi, fiind providenţială, a oficiat căsătoria.

          Mişcă-te altfel, din când în când, stă ea, tu ia-o la fugă, părul ei ţipă, dar tu să nu-l auzi, să nu o întrebi de ce nu mergi când nu mergi. Forme în fugă. Dă-i tâmpla la o parte, sărută-i ochii. Mişcându-ţi profilul, dă-i ochii la o parte.

          Te iau de mână, pe sus, te trec năduşelile. Pe pavaje e numai năduşeală. Citind (oribilă faptă) bărbatul şi două femei îşi amintesc moartea (Huis-clos), Emily se văicăreşte şi ea celor din morminte (Our town), dialogurile morţilor de Lucian, Don Ion cu statuia comandorului.

          Ai auzit cafeaua? Să nu mai fluieri. În cuptor, glazura se buba. Cap roşu de taur, unic corn de cenuşă cangreanată. Vandalii erau eleganţi şi bine crescuţi. Justinian a fost comparat cu un măgar. Mă sperii de altcineva de acuma. Nevasta împăratului avea un copil de dinainte de căsătorie. I-am cerut soţiei unui constantinopolitan să meargă în barcă, ea s-a aruncat în mare. M-am stricat de tot. Vrei o icoană? Ce să fac cu ea?

          Nu te-ai subţiat, nu te-ai rupt de tot. Naşterea: ai respirat aer destul ca să rămâi în viaţă. Moartea: nu te-ai născut. Dar de naşteri în centrul Asiei. Aveam ambiţia să lucrez o epopee sub ereditatea Asiei şi a Europei, sub care noi trăim cu sângele. Îmi miros mâinile a iepure, ţie îţi miroase iepurele mâinile. Jugănire conjugală. Un tren jumătate cu oameni, jumătate cu marfă.

          N-am mai luat bilet, dar m-am descurcat până la Severin, dimineaţa, unde mă miram de băncile lungi. Am vorbit cu fete şi căpitani de marină, am evadat din ospitalitatea unei rude. Înainte de a prinde trenul de Severin, m-am îmbătat, nu mai tare decât să scandalizez pe alţii cu duhoarea, iar eu să fiu liniştit.

          Eşti în stare să mă vinzi. N-ai venit la nuntă la mine. N-aveam nevoie de cadou, nimeni n-a adus. Vrei şi tu mentă? Eu iau ca să nu mai put, am băut. Ar trebui să înlături cauza. Am avut nişte bani. N-ar fi rău să te crezi a fi cauza ta şi a tot ce te înconjoară.

          Păcatul nu poate fi originar. Pe margini de cicori, mă gândeam la crima pe care n-o fac. Îţi sărut genele, îmi scria, şi mă simţeam jignit. Noi n-avem de unde şti ce sunt copiii. N-o să mă repet pe mine, nici pe alţii. Fericit hamalul care ştie ce cară. Jumătate artă, jumătate conştiinţa artei. Holderlin: dă la o parte umbra din calea zeilor şi ascultă vorbele veşnice de pe buzele lor.

          Biostimulatorii poeziei, vechi hanuri, idealul ne depăşeşte totdeauna, oricine-am fi. Inginerul finlandez în neferoase avusese un accident şi nu-l mai văzusem. Lăsasem la el un pulover şi cărţi de Cioran. Accidentul i-o fi răzbunat arivismul. Ducând o oarbă de mână, ea l-a întrebat în mijlocul drumului: îmm, ce mână fină, eşti inginer, sau ministru? El se gândea, sthendalian,poate are gură bună oarba, inginer sunt…

          Am auzit că mai faci o prostie, pierzi nopţile, citeai toată noaptea, la lampă. Nimic nu merită să te sacrifici prea devreme. De astenie nu mai scapi, când ai căpătat-o. Să nu-ţi laşi somnul, să mănânci şi să nu umbli prea des cu femei, că nu te lasă în pace. Destinele altora biciuiesc destinul nostru. Îl iau pe furnizor şi-i dau de înţeles că, din cauza lipsei lui de omenie, trăieşte tot poporul mai rău. Atât de puţină artă în tehnică şi atâta tehnică în artă. Sau invers?

          Am ajuns un fel de colecţionar. Ciclurile vor sări în aer, fără să vreau. Când gândeşte copilul prima dată? Cerul lui nu se vede. Lupta pentru proporţii. Sfârşitul lumii va fi un act romantic. Andi nu scrisese niciun rând până la 26 de ani (eu am 21). Citind, îmi vine în minte un cuvânt pe care-l aflu apoi pe pagina alăturată. Au privit inconştient ochii?

          Frigida e o isterică pe stradă, în pat stă ca vaca şi pe urmă e nervoasă. Mângâierile (o bătaie înseamnă mii de mângâieri refulate, bătăile ceasului mângâie timpul, bătăile vântului mângâie spaţiul) ne fac orgoliul. Fără, o ducem încă destul de bine.

          Tot ce vedeam îmi aparţinea, eu nu-mi aparţineam. Insuportabile reîncarnări. Trăia cu o femeie. Trecuse în război. Fosta mea soţie mi-a spus să nu intru, eu am forţat uşa şi am intrat. Era cu trei bărbaţi şi eu am vrut să mă apropii de primul. M-a lovit unul, altul m-a tăiat aici. Mă omoară amanţii tăi, adică?

          Au ascultat vocile virginităţii. Uitând, s-au mântuit. O existenţă, sunet de moarte. Fiere lumea, pieri şi tu, din fidelitate. Ai iubit-o acum o mie de ani, trăieşti anii aceia până la tinereţea de acum. Ia-o pe drumul dintre râu şi pădure, dimineaţa pune-ţi o basma pe cap, când piere luna, şi treci podul furiş, să nu se surpe şi să devii apă.

          Cu mama tatălui meu şi cu mama mea, am fost până la Bratia la naşa, o zi întreagă, şi noaptea ne-am întors. Peste puţin, a murit bunica. La ce-aş mai memora călătoria spre sud, cu picioarele goale pe poteci umede? Ca şi cum moarta ar trebui să-mi amintească drumul şi eu să i-l amintesc ei. Ea înnoptase, în copilărie, cu mama ei, în pădurile Cotmenei, într-o scorbură, şi nu mai murise.

*

          Intru într-un subsol, după trei pahare de apă, unul pentru mine, două pentru prieteni. La o masă, văd şi mă vede un băiat, la vreo 19 ani, care nu şi-a ras niciodată mustaţa, dar barba da. Se ridică şi jură că: Tocmai mă gândeam la tine. Pe cuvânt! De când nu te-am văzut, ziceam, ce ţi-e şi cu telepatia asta? Bine, bine, n-ai tăiat mustaţa niciodată, nu? Nu. Ştii vreun banc nou? Nu, ba da, ai văzut banii noi care s-au scos?

          Astă-noapte l-ai visat pe Ivaşcu mergând încălţat printr-o apă tulbure şi apoi mulgând o vacă. În acea baltă erau mulţi peşti scabroşi şi iepuri (?!) de apă. Pe urmă săpau un şanţ de scurgere pentru acea apă, dar în loc de pământ era parchet. Ai visat-o şi pe puştoaica de aseară. Îmi zici: eşti curvă dacă i-ai spus, vezi că ăla îţi suceşte capul, nu puteai să-i spui ceva mai urât care s-o depărteze de mine. Ai mai visat că Arghezi moare până la 27 ianuarie, să te popularizez şi, dacă se împlineşte, rămâi celebru.

          Mazilescu cu barbă, Lupaşcu fără barbă, Tăbăraş haşiş de la Labiş. Maria Voicu-mi spuse într-o doară că ea mai este şi rămâne tot fecioară. Negrul de sub unghie copiii înjunghie. Să nu înţelegi, prin crimă, o ţară. Omul cu mască de cloroform.

          Dureri nocturne, diagnosticul: sănătos. Libertatea nu se extinde la natură. Că nu-i liber soarele. Ceva logic, abstract, să concurezi pe Hegel, tu? Stau aşezat turceşte şi fumez, ajut fumul cu suflarea, rotogoalele se înfig în întuneric, albăstrindu-l. Se suie, supt deasupra ca de o naştere. Ignorant, nu că n-ai şti, ci că ignori orice. A luat din raft Bietul Ioanide, iar a doua zi află că a murit. Pastorala.

          Aşteaptă ca din neant să-l viziteze un glonte. Interesantă metafora neantului ca revolver. Fata a râs. De Anu Nou, cu Ion Creangă, am bătut toţi trecătorii pe Calea Victoriei, nu era nimeni. Ne-am dus cu trenul la părinţii mei. Tata a susţinut raţiunea. Eminescu ar fi fost cel mai mare poet al lumii, dacă era raţional. Cartea despre români ca moromeţi n-o considera concludentă pentru viitorul nostru etnic. Fiul îşi întâlneşte părintele necunoscut pentru a-l ucide. Infernul nu e tragic, are compoziţia unui pământean, pe când în insul care sunt eu nu-i nimic decât orgoliu.

          Mai ales să povesteşti, să şi verifici. Dansezi? Gata, n-o întreb asta. Am urdori la ochi? Şi să mă uit în ochii ei. Tot n-o întreb şi privesc în stradă granitul. Eram ăl mai avansat, în afară de motor şi şofer. În spate, un puşti cântă Santa Lucia, iar un domn s-a suit cu copilul şi, ca să-l facă să se ridice, l-a luat cu să nu mai cânte acolo, să cânte în stradă. Eu i-am şoptit, cam tare, să cânte, mă, că n-are ambiţie, dacă nu cântă. Aş fi ascultat Requiemul de Berlioz, dar nu-l ascult, ba da.

          Ai un dor ancestral de inefabilul munţilor, de nu de fata de la anul nou. Nu ţi-a scris, deşi ţi-a propus corespondenţă şi a promis că începe ea. Mai păstrezi prin buzunare frunze uscate şi fărâmate de vâsc. Ca în buzunarele unui fumător de vâsc. Vă distraţi amândoi pe seama înfierbântării tale şi astfel depăşeaţi şi rezistaţi ispitei.

          Cei dinaintea voastră vă scriau pe zăpadă trandafiri de feciorie, iar pentru caloriile pierdute vă lăsau mere înfipte în omătul proaspăt. La despărţire, ea s-a întristat că au crezut aşa şi că şi-a pierdut şi o prietenă, cea care a adus-o şi i-a luat locul pe lângă tine. Ţi-ai amintit-o acum pentru că ai văzut-o pe Crenguţa cu pantaloni ca ai ei. Şi de mine, cu gândul la referate.

          Creionul se şterge cu noi cu tot. Îmi place că n-ai cifru. N-ai ştiut că e un caiet sacru. Îmi mai spui că Timofanca a zis că ne dă rezumatele unor piese pe care le va citi azi la academie. Ivaşcul îţi cronometrează cu limba seacă ceea ce îmi scrii aici. Iar eu, cu pufăitul (sâc). Ia tot ce-ţi dă Timofanca, dar într-o zi câte piese poţi citi? Nu-ţi cer să ceri prea mult, îţi cer să mergem şi noi azi la BLS. Câţi ani au toţi IB pe care îi cunoşti? Repede, că termină Ivaşcu. Crezi că 2…34…57 I Ivaşcu Isac Istrătescu Încă câţiva B Baltag Băleanu Basta.

          Se dezbrăcase nici pentru bani, nici dornică, aşa cum o interpretase pictorul. Acum tabloul se află în vitrina unui atelier mecanic. Femeie mare, cu piele ştearsă, întinsă pentru îngenunchiere. Frumosul pântec, îngropând totul, te ameţeşte şi poţi pleca fără să iei seama la sculele cu unsori neşterse din spatele pânzei.

          Dumică mai repede şi pleacă de aici. Nu eşti singur la masă, tu taci, alţii vorbesc, nimenea nu ascultă de tine pe lumea asta stând în tăcere la masă. Da, a fost bine. Marele pantof din dreapta a înflorit şi a luat zăpadă.

          Ce bine arătai când ai ucis podeaua asta udă, iar cei din jur habar n-aveau că mănâncă lângă un cadavru călcat în picioare. Statuia vorbeşte de examenul de la canto, nu stă bine cu vocea. N-o mai ascult. Aş pleca, dar o lungesc până mă dezgheţ. Spun formula, la podea, ce caraghios mă îmbrac eu.

          Cărţile încinse. Taci. Pe care picior te opreşti din lătrat, stearpă căţea a zăpezii? Săpau groapă de zece metri, cărau de la Olt horjul, cumpărau cimentul de la Râmnic, aduceau crucile de la pictat, îşi plângeau pomelnicele cu vii şi morţi, pe o basma întinsă în drum. Venea la mâinile mele şi mi le apuca să le înveţe de toate şi să le ia puterea.

          Pornea pe deal să culeagă prune, arătându-şi sexul întunecos. Port bătrâna în mine cum purta ea busuiocul în sân, mirosul se ducea, şi arunca floarea. Lăsându-ne pe noi să ne zabtem, fără s-o plângem pe ea, că am fi izbucnit deodată în râs, că prea a fost căţea, că amar lucru a fost să ne naştem noi la rând, tată şi fiu, din carnea aia a ei de os.

          N-auzeam fredonări de om, de radio. Ramurile se lungeau în perspective albe. Cine striga, cine mă împingea, unul mă apuca de un braţ, celălalt de un braţ, ducându-mă pâna la sfârşitul lamei negre a lunecuşului. Poate că, dezamăgit de unele ştiri, regretam renunţarea la singura formă în care, fizic, găsisem cu cale să fac parte din natura minerală. Mă condamnasem la oprirea oricărui impuls de azvâlire în slava cerului.

*

          Fără femeie, îmie urât, cuvântă micul bătrân. Păi? Mi-a murit. E un an. Am 69 de ani. Ea era cu doisprezece ani mai mare. Şi tot se ţinea. Tot se ţinea. Vezi, fi-meu, după ce i-a murit muierea, şi-a luat-o pe asta care vine. Tot voinică, bună de muncă. Şi-o cheamă tot aşa. Fără femeie, n-are cine.           Matale n-ai nevoie? Ba da. Fumând, mă observa privind în sus peste pălăria care-i semăna. Mâncare îmi fac, făceam şi când trăia ea, dar n-ai cu cine vorbi, ţi-e urât. Altceva nu-ţi lipseşte? Ce? Altceva, înţelegi matale, femeia. Nu-mi mai arde de asta, dă-o focului…

          Ne strigase şi ne-a ajuns din urmă nora lui, aproape în fugă, suflând. Voinică de tot, mai cât mine de înaltă, dar mai groasă, i-am dat ocol, ca să nu se mai sperie, şi am ciupit-o cu ştiinţa micului bătrân.

          Mai era un kilometru până în sat. Auzi, ăla e câinele tău. Ştiam că femeia era singură acasă şi-mi umbla mintea. Câinele lătra crunt, ea l-a rugat pe bătrân să rămână, el i-a răspuns că are şi el casă. Îl aşteptam în drum şi am plecat. El se temea de cicăleala văduvelor, dar era şi trist.

          Semeni cu mulţi de la noi, dar cred că pe dumneata te-am văzut mergând pe drum. Crezi, da’ e minciună, am început să umblu numai la coasă pe la oameni. Coseşti bine, matale ai fost, nu-ţi scoţi pălăria, altfel de unde aş şti că, vârtos şi cumsecade cum eşti, ţi-a căzut părul? Păi? Şi parcă aveai şi altfel de haine, hai, spune, nu erai dumneatale, ce dumnezeu? Altcineva cine putea să fie a murit.

          Îl cunoşti pe ăla din Gâltofani, de punea şiţă pe case? A murit, dă-l păcatelor. Şi matale pui şiţă pe case, dar sobe nu faci. Am zidit şi sobe, da’ asta e meseria lu’ tac-to bătrân. Ăla avea păr, văzuse pe dumnezeu. Ei, taci… În pădure, s-a trezit… Beţia…

          Dumneatale de pe unde mai bei un ciocan? Îmi dau oamenii când le muncesc. Te-ai făcut rudă cu morarul. Şi cu porcii nu mi-a plăcut. Umbli noaptea? Mai mult ziua, noaptea stau. Ai haine negre. În tinereţe erau albe. Le mai ai şi acum? Păi nu mi le-a furat?

          Nimeni n-are. Nici dumnezeu? Ba el are, săracu’. Ce folos? Parcă merg pe o punte subţire şi cad în apă. Nu ştii să înoţi. Cine ţi-a spus? N-am eu multe, da’ am avut de toate. Ce-mi trebuie mie? O femeie, să nu mai văduveşti, ziceai. Ziceam şi eu, că, dacă a murit, nu puteam să tac, dar lasă.   Ieşisei din uliţă, ai luat-o la vale pe lângă ograda lui Gheorghiţă. Au scos-o. Ai trecut pe lângă drumul lui Andrei, ai ajuns la biserică, la cişmea, spune. Aşa o fi. Eram în Dealul Ălălalt şi, pe cine văd? Eu ştiu? Cum nu ştii? Păi de unde să ştiu? Dar nu plecasei chiar dumneatale de acasă? Mai demult? Se făcea ţuica. Auzii.

          Când ai ieşit din curte, ai trântit poarta. Asta da. Ai trecut uliţa, ai ocolit pietrele, dar tot te-ai lovit, că te uitai prin gard să vezi cum a crescut lucerna. La Ieremia. Pe drum, te-ai gândit a cui a fost ograda, matale chiar n-ai mâncat prune din ograda aia.

          Şi mărul… Care măr? De peste drum, ăla acru, bătrân. Mărul nu, nene, te uitai numai spre ogradă şi mărul nu l-ai băgat în seamă, ori ai uitat? Am uitat.

          Până la biserică, nu ştiu la ce te gândeai. Ştiu eu? Dar nici în dreptul bisericii, că nu eram acolo să te văd. Poate ţi-ai ridicat pălăria să te închini. Nu, doamne, iartă-mă, că mergeam repede. M-am închinat numai, ce vrei? Uite iar biserica. Biserică veche…

          Am auzit că ai trăit prin multe sate. Ai trecut pe la crucile lui Ion de atâtea ori câţi popi ai cunoscut. Pe urmă, crucile au rămas, tu ai luat-o prin altă parte, popilor li s-au născut tot fete.

          Ai prins peşte cu beţivul care s-a înecat. Când se vitejea studentul în scaldă, îmbrăcat, a venit dracu’ şi i-a zis să-l prindă.

          Ăl cu o mână cânta la fluier, s-a dus beat la tren, fluierul e pentru două mâini. Rupeai dinţi la lume, aveai cleşte, este? Femeile se culcau la capătul brazdei şi, gata. Ascultă ce mi s-a întâmplat mie. Adică nu.

          Ai trăit şaizeci şi nouă de ani, eu vreo nouăsprezece. De unde mi se năzare mie că în faţa dumitale am trăit şi eu? Uite greşeala vieţii matale, ţi se aprinde-n ochi, se scurge, nu ca plânsul, pe haine, ţi se clatină pălăria, întinzi mâna, mă atingi pe umăr, ca şi cum viaţa mea ţi-ar fi plăcut mai mult decât aia pe care ai dus-o.

          Matale ai trăit, şi de mine crezi că am trăit bine. Eu, bine? Adică de ce nu? Binele care a fost? Oltul a fost. Şi lunca. A fost păpurişul, cireşii lui Andrei de unde am furat. A fost şi-n deal şi a fost şi-n pădure, în somn şi-n vis. Am făcut ţuică din binele meu, chiar dacă eram mic.

          Mama-mare, mai bătrână ca dumneata când a murit, scotea găleţile de boască din cazan şi eu le căram la groapă. Ce fum era şi ce miros cald de olercă, de butii putrede. Şi ce bine îmi era cu binele.

          Şi binele mi-a fost mama şi tata. Mai mult mama, că tata a plecat şi m-a luat cu el. Nu ştiu dacă matale ai avut la vârsta mea mamă şi tată. Parcă n-ai avut. Ai luat văduvă cu 12 ani mai mare şi cu patru copii. De-aia. Şi ţi-a murit şi o fiică. Fiică era, sau ginere? Aia din Cremenari ţi-a murit.           Ai rămas iar orfan… Îţi seamănă creştetul cu palmele, ţi-ai sumes pantalonii pentru apă, mânecile pentru uscat, ce naiba, dă paragina la o parte, că mă supăr.

          Toate se văd atârnând de bătrâneţea matale când urlă soarele şi n-ar trebui să întristeze pe nimenea. Azi merg cu matale. Îmi las ziua mea şi mă ocup. Ai încredere într-un băiat care nu e al dumitale.

          Repari un fânar, cari nisip cu carul, vorbeşti. Nu te chem să-mi tai porc, n-am, să chemi duhuri, ba da, să-mi aduci duhul sfânt spălat în Olt; duhul blestemului nedeslipit de sfânta fecioară Filofteia, vie şi copilă ce de răutatea oamenilor blestema de mică; duhul vizuinilor din deal, că nici dumneata n-ai văzut mulţi viezuri în viaţă; duhul comorilor, duhul tubului de ciment pe unde se scurge apa din ploi, îţi spun că duhul cimentului ăla nu e al tubului ci al meu, căci numai eu din tot satul intram dinspre deal cu capul înainte, vedeam în faţă tulpina unui dud aşezat în şanţul de scurgere, mi se părea că tubul se strâmtează şi eu mă lărgesc, mă speriam amintindu-mi că aici venea mama să ia gadina, dar mă târam cum s-ar fi târât şi sperietoarea, mi se părea că mă împiedic de trupul sau de ce era, de duhul ei şi mă mai temeam un timp şi uitam cât de rău e să mori înecat, cât de rău e să mori în foc, cum au murit oamenii în biserica de la Costeşti, cum mi-ai spus – duhul grădinilor plin de rouă, al păsărilor depărtate de cer.

          Nu te chem să-ţi spun ce am petrecut eu prin lume, nici să-mi spui ce ai petrecut matale prin viaţă. Aş putea să te chem să mergem. Bate vântul ca un câine în streşinile negre, din clăi ies şobolani nemângâiaţi, din cer se storc nu stele, dar ploaie şi secetă.

          Numele meu, casa mea, vreau să zic numele tău, casa dumitale stau cu mine şi nu las să iasă din ele nici dihănii, nici stele, vreau să spun că din casa dumneatale cum şi din numele pe care-l ai altfel decât casa, căci în nume stai singur cu copiii şi cu părinţii, în casă mai intră şi străinii, dar nici din casă, nici din nume nu iese fum ori gând.

          Pe lângă locul lui Andrei, treceam odată şi nu-mi era de nimica bine sau rău. Ştii, mai ştii ce se vede dintr-un copil. Te sui în el, te scobori, te uiţi bine şi tot ce vezi aia e – ce vede copilul şi uită când se mută într-un alt copil şi pe urmă într-un bărbat sau într-o femeie, cum l-a lăsat dumnezeu.

          Nu-ţi mai pot vorbi, ştiinţa mea despre dumneatale nu vrea să te ştie acuma, nici nu poate, eu trec odată şi parcă n-aş trece. Ţărâna e praf cald, răchiţile, mă feresc de ele, tot nu sunt reci, nici apa, nici apa. Fără ştiinţa dumneatale, e cald.

          Parcă e şi sora mea cu mine, dar nici de ea nu-mi prea e. Mama n-a fost fericită, poate numai când a căzut dintr-un prun înalt şi n-a mai ştiut de ea. M-am speriat mai mult decât cuvântul speriat. Vacile păşteau pământ cu lapte, soarele minţea. Îmi săreau în gură toţi duzii şi ghearele tăiate ale ciorilor şi gardurile cu varul cojit şi cerul. Vezi ce-ţi spun, ca şi cum sunt din mila altora.

          Pe dumneata nu te-am ţinut minte. Iubesc oraşul cât nu mă cunoaşte. Chipul, ce chipul, măcar mersura sau vreo vorbă de-a dumitale, că nu eşti om vorbăreţ şi te ţii minte uşor. Nimic. Cum nu ştii, mergând pe un drum, cine l-a mai călcat, cum nu ne ţin minte morţii. Cei pe care nu ţi-i aminteşti îţi ies ei înşişi în cale.

          Mi-am închipuit urâtul, femei urâte, cea mai urâtă, nu cea mai urâtă. Spune şi matale, ce femeie e frumoasă la noi? Niciuna. Să fii frumos înseamnă să nu mai fii nimica. Adă prin vecini una frumoasă, pe Miu, şi să vezi cum ajunge, şi adă una urâtă, Oana se uita ca o cioară, dar apoi s-a mai îndreptat. Iubita mea când râde plânge.

          M-am îmbolnăvit aproape în timp ce-mi aminteam. Nu o boală să mă dărâme, dar ca atunci când n-am mai crezut în comori cu focuri. Ba e adevărat, focurile joacă pe comoară. Aşa? În spatele casei mele părinteşti au văzut toţi flăcări.

          Eu m-am dus după femeie, dar într-o noapte am avut un vis. Domnul nostru Iisus Hristos ducea o lumânare în mână şi se îndrepta cu Sfântul Petre spre casa părintească. Lumânarea era înfiptă într-un colac şi domnul nostru Iisus Cristos a pus colacul cu lumânarea pe un loc lângă casă. Dimineaţa, m-am hotărât şi am plecat în satul părintesc, la casa părintească. I-am spus fratelui meu, uite ce am visat, eu zic să săpăm. Am săpat cam vreun metru şi jumătate, am găsit un pietroi mare rotund, şi-n el erau fire care licăreau. Un bulgăr de minereu.

          Mă miră că vorbeşti despre ambiguitate. Arde teatrul lumii, să înceapă drama abia pe urmă. Aş înşira toate necredinţele. Nu erai tu atunci, tu tăceai, nu erai dumneata. Nu eram nici eu, dar dacă unul trebuia să fie, atunci eu eram.

          Încă nu mă temeam că o să-mi urăsc părinţii. Uitasem cum se cântă. Pe luncă nu umblam ca acuma, crezând că eşti dumneata, când colo, nu erai, nu eşti. Te încerc fără voia mea, tu nu mă nelinişteşti cum te-aş nelinişti eu dacă ai şti cine eşti când îţi vorbesc despre tine.

          Ăia au omorât vrăjitoarele de tinere şi nu s-au hrănit cu ele când aveau roade, şi nu au ştiut cât o s-o ducă. Atunci au zis bătrânilor că au avut noroc. Şi dumneata ai avut noroc. Noroc să trăieşti dumneata şi să nu te omor eu.

          Eu să nu omor pe nimeni, cu dumneata să nu mai trăiască nimeni. Să visez palate tăiate de cuţite, şi dumneata să ieşi de acolo după ce mă voi trezi. Să-mi fac strigările numai pentru ceilalţi, dar din când în când să te mai văd pe drum şi să nu mă auzi că vorbesc cum am vorbit odată, când auzeai.

*

          Vocea mi s-a întins pe mâini, unghiile mi-au crescut în bergăţi, paşii de adoraţie s-au şters cu bunătate. Voiam să strâng primul incendiu din viaţa aceea. Rugii mă înţeapă, fagii aruncă sămânţa pe mine, ferigile mă taie, şerpii mă ocolesc. Am călcat pe o porumbiţă împuşcată, am ucis o rugă de vie cu dreptul.

          Acum cer iertare cu gura închisă, cu vânt şi tutun în plămâni, lovesc locurile cu iertarea mea, cad în genunchi, în piept, în frunte. Nu cumva cerul e durerea? Pământul o fi durerea? Cine nu-l batjocoreşte? Yoginii se duc la circ şi vând nemurire.

          N-aveam cum să fiu vinovat. Bătrâna aprindea focul. Pierise muzica. Amuţisem din cauza cuvintelor spuse prea tare în gând, de tot neînţelese, că eram greu şi toate în jur uşoare. Am sărit să omor căţeaua. A lătrat toată noaptea clopot.

          Zăpada era sanie. Domnule copil, ridică-te! Se ridica, iar se tolănea şi sania îl cam lovea pe părinte la picioare. În grădină creşteau cactuşi cu ţepi de aur. Cheia era într-o broască ţestoasă care făcea ouă şi plângea. Cheia era în ea, a făcut-o cu ouăle şi a îngropat-o, fără să ştie, un zmeu bun, toţi zmeii sunt buni.

          Voia să ia cactusul, cine-l avea se prefăcea în femeie dacă era bărbat şi în bărbat dacă era femeie. Şi n-avea cheia. N-avea cheia. Broască. Frumoasă şi tânără. Şi i-a dat-o. A descuiat? Smeul iubea pe Făt-Frumos şi a vrut să se prefacă în femeie. Nu-l iubea, că era normal. Şi admirându-l ar fi vrut să se facă femeie. Şi m-am plictisit.

          Urlă lugubru, nu latră dând din coadă. Miezul nopţii. Eram bolnav. Îmi ţâşnea sângele pe urechi. Asta presimţisem. Rosamunde. La noapte mă voi trezi s-o fredonez şi s-o uit. Parcă ar fi Satana, nu, e o fată de liceu.

          Am pierdut la cărţi. Am vorbit urât. Italianul îi cumpărase tablourile, n-a vrut bani, ci să meargă la vară în Italia. Nu se dezgrăieşte ce-ai grăit. Nebun mai e cerul. Rup în două trupul vizionarei, pâinea. Mă presimt octoedru în fagure.

          Sunt focuri mari cât noi doi îmbrăţişaţi şi el cu un fier în mână trage jarul. Eu aduceam apă. Adică împărţeam mere galbene dintr-o găleată. Să te uiţi, te rog, în tablou, cine domină, cei cu gesturi fizice, sau cei cu expresii vizionare? Transpuşii?

          Trece cineva, ne învârtim în jucăria rotitoare, altcineva, altă învârtire. Trec mai mulţi, din toate părţile, ne învârtim repede. Nu mai trece nimenea. Stăm ce stăm, ne întoarcem spre lumină, hornuri pe Mihai Bravu, Matei Voievod, cerul cu lună, plopii. Plecăm. Spre seară era cerul de un violet duios, păcat că nu ai fost, pictai ce ţi-aş fi spus eu că se vede, poate descopeream o nouă culoare.

          S-a uitat, s-a tot uitat, s-a uitat tot. A privit-o, a întors privirea, a privit iar     apa curgând pe sub gheaţa burlanelor (şi a murit?) Mai bine decât mucul, să-ţi pice busuiocul în albia copilului. Să-l urăsc pe taică-meu?

          Un an întreg o privisem numai în ochi pe femeia cu ochelari, dar ştiusem să-i anunţ pe ceilalţi studenţi întotdeauna când îşi schimba chiloţii, din albi în negri, asta era gama. De fapt, eu îi văzusem mai în amănunt chiloţii albi…

          Viitorul seamănă cu moartea, cu naşterea, şi noi, spunea fata asta de azi, de care nimeni nu poate să vorbească urât, vrem nemurire, pentru că n-o putem avea, şi de-aia… Viitorul mi-l aflasem aseară. Aveam să mă întâlnesccu una brună şi înaltă.

          A venit şi bătrâna vrăjitoare călătorind cu trenul, s-a mutat din pădure pe iaz, prin vântul cu boli nevăzute. Ieşea dintr-un castel ticsit de paturi suprapuse, fete crăcănate ce-şi mâncau din poală şi bărbaţi care nu se uitau la ele. Albul părului era albul dinţilor şi al şoldului care i se zărea prin fusta ruptă. Mi-a arătat cu mâna pe unde să cobor.

          Fiecare dărâmă gândirea părintească şi pune alta în loc, dar aici părinţii sunt cei vinovaţi. A fost în stare să gândească lucrurile casei şi, apropiindu-se de sfârşit, a conceput un urmaş care i-a spulberat acoperişurile până în temelii.

          Iar cei ce vor să nu-şi mai răpună prin fiinţe gândul sunt mai jalnici din cauza înfierilor. Gândirea rămâne robită fiinţei sau îşi dă duhul sufocată de suflarea vie a urmaşului. Iar dacă a fost dată din naştere omului, şi aşa cred că a fost, ea nu se naşte niciodată, moare numai. Cei născuţi sunt deplânşi pentru moarte. Gândirii să-i deplângem lipsa naşterii. Să deplângem gropile comune ale gândirii.

          Ce dragoste pe timp de liliac şi tei, încât în urmă voiam să-mi iau viaţa şi nu mi-am luat-o. Şidan a făcut stagiul militar timp de două ore, a stat drepţi, cu servieta sub braţ, în faţa unui maior, a unui căpitan şi a unui căprar, apoi a ieşit. Pe coridor, maiorul i-a dat 35 de lei şi o foaie cu care l-a trimis la un oficiu poştal, să-i expedieze şi să aducă chitanţă de primire, era pensia alimentară pentru fosta soţie.

          Lui Şipetre i-a venit un aviz, s-a dus la oficiu să-şi ia banii, nu ştia de unde, iar funcţionara refuza să i-i dea până nu spune de unde aştepta. Era 1 leu de la Robespiere.

          Nu-mi va căuta nimeni în manuscrise să vadă când în loc de viaţă sta scris tristeţe, coşmaruri în care fiinţe iubite se prosternau în faţa celor odioase.

          Zerbino întreabă trei ţărani întâlniţi pe drum dacă mai e mult de mers. Nu, că suntem împreună. Dacă aţi fi singuri, cât aţi mai avea? Păi suntem singuri. Luaţi-mă cu voi, căci şi eu mă grăbesc. Noi nu ne grăbim. Mi se pare că v-am mai văzut. Noi te-am văzut pe tine.

          Săpase în mal unde a găsit bocanci cu oase în ei. Fusese închis şi, pentru orice motiv, voia să omoare. Nu împlinise 15 ani şi fugise de-acasă. Se socotea tot Zerbino. Prima aventură mistică a fost stingerea candelelor. Lumina îi proiecta umbra pe un perete de cristal şi s-a dus s-o stingă, apoi i-a venit în gând că ar fi bine să stingă toate candelele de pe pământ.

          Adu-mi un alt băiat în gazdă, la fel de bun. Sunt vinovat că am visat-o. Gelos pe propriii spermatozoizi. Dă-mi balta. Nu-i a mea. Dă-mi zăpada. Se topeşte. Dă-mi-o topită. Îţi dau pământul. Nu mi-l da.

          Mă urc în alt tren. Sunt pe scară şi cineva de pe altă scară îmi spune într-una că mă pică. Douăzeci de fete serbaseră un scaloian şi au plecat la Dunăre.

          Se varsă apă pe mine, mă strâng spre uşa trenului, nu intru, vreau să mă trezesc. S-au dezbrăcat fetele şi s-au azvârlit în apă. Au înotat până au văzut că una din ele lipsea, o prinsese un sorb.

          Îmi fac loc în tren. Unul face ca o moară, îşi potriveşte gâtul şi macină. Ultima dată furase un tractor. Câţi copii ai, şase, câţi băieţi, şase, i-a plăcut ei, şi ei şi mie, dacă începi un lucru de ce să nu-l termini, fete n-ai, am mai avut un băiat şi ăla a murit.

          Cine nu cunoaşte mizeria şi a fost la Paris a trăit pe verese şi veresea nu e bună, că ăla a stat în leagănul fericirii şi numai cine a plecat de jos cu gândirea lui supusă a putut să ajungă ca Eminescu şi Creangă.

          Ţuica fiartă îi făcea rău, se ţinea cu mâna de nas, numai rece o bea. Gâscanii îi hrănea numai el de când era acas’. Unul începuse să calce şi nu mai mânca deloc, el îl îndemna.

          Am văzut ziua foc de bani, era comoară bună aia dacă se vedea ziua, da’ m-am întors, că nu vream să las plugul şi să pierd timpul, ai fost prost, păi ce să fac eu cu banii, nu-mi ajung ăia pe care-i am?

          Câţi ani sunt de la primul om. Aici se face istoria potopului, turnului Babel, Sodomei şi Gomorei, a naşterii lui Iisus, apoi a noastră. Pe Eva a făcut-o dumnezeu din coapsă, din coapsă care devine într-o parte din spate, din miere a făcut-o, nene, cum să zici vorba asta, păi de ce a lins-o Adam?

          Care e poporul cel mai credincios? Poate vrei să întrebi sectă. Nu, care popor, care naţie? Cum care naţie, care sectă? Românii, grecii, ruşii, turcii. Evreii sunt neamul cel mai curat. Vezi de treabă, cum să fie evreii? Turcii sunt, că ei din legea lor nu ies. Turcii pier primii, ascultă-mă pe mine. Dar sunt cei mai credincioşi. Dar primii pier, naţia lor piere curând. Numai când bagi în plug cu cineva ştii ce e.

          Semănam cu buruienile. Mă cuprinseseră friguri din altă lume. Mă gândesc la lalele, apoi la bujori, iar la cepele lalelelor. Visele le-aş socoti întâmplări reale. Lucrurile nu trebuie înţelese. Dacă e ceva extraordinar, tac din gură, dacă nu e, vorbesc şi eu.

          Când spui despre tine că vrei să taci, ai făcut un lucru a doaua oară. Când spui că vrei să trăieşti ca Horaţiu, ai spus despre tine un adevăr de două mii de ani. Cuvintele strică muzica, semănând cu pete în veşnicie.

          Nu numai nopţile împacă. Pământul are jocuri – pomii vitele, dar nu se joacă, nu ne jucăm cu ele. Mintea are jocuri şi nu se joacă, nu ne jucăm cu înţelepciunea. Soarele n-are jocuri şi se joacă cu cadavrele. Beţia, curvia, pălăvia, să zic trezia, fecioria, tăcerea, dar nici să n-adormi nu e bine, nici să înnebuneşti şi nici să fii mut. Pentru că una dă în alta.

          Muta din satul Negru îmbătrânise aproape. Şi a dat în alta că l-a dat în judecată pe văru-meu. La judecată, nu se putea abţine să nu-l sărute şi să-l ia în braţe. Asta era acuzaţia. A scăpat cu cheltuieli. Dar şi el a dat-o în alta, că iar s-a apucat să cheltuiască banii pe care-i lua de la balastiera lui de acolo, ca să-şi schimbe numele şi să scape din armată, neputând să şi-l păstreze pentru că nu se permite prin lege să înfieze cineva de 22 de ani pe altcineva de 62, care până la urmă a şi murit.

*

          Ni se lipeşte pământul de tălpi, ajungem la trei mesteceni. Stăm să-i întrebe ce sunt. Răspund eu, mesteceni. Urcăm, reintrăm în pădure, o traversăm, coborâm în alt pârău şi tot nu găsim florile. La întoarcere, se lamentează că ne-am rupt picioarele degeaba.

          La cinci ani ai lui, nu gustase deplin cunoaşterea pădurii şi spaimele ei, ori nu-i convenea că eu, pe care-l preţuia mai mult decât pe toţi intelectualii din România, tocmai eu i-o arătasem, şi i-o arătasem ca şi cum el mi-ar fi arătat-o mie, căci el a văzut primul iarbă lungă, de munte, cu miros frumos, şi el a râs că o miros şi la coadă, tot el a găsit o ghindă veche, pe frunzele uscate ar fi vrut să se dea cu sania, în copaci căuta ghiocei.

          Dar târziu, după ce ne întorsesem şi ne aşezasem lângă două bălţi şi ne spălam încălţămintea, iar el terminând primul şi nu avea de lucru şi i-am spus să se joace-n soare, răspunzând că nu vine acolo şi eu îndemnându-l să-l cheme şi el făcându-i cu mâna să vină şi mai apoi, la încă un timp, eu am ştiut că oamenii nu au alt scop pe lume decât să urmeze viaţa toată ceea ce înfăptuiesc, simt şi uită copiii la vârsta conştiinţei. Aşa fac şi cei sterpi.

          I-am arătat pleavă de anul trecut presărată pe locul unde se treierase. Crescuse grâu nou din boabele rămase. I-am arătat o butură, a fost un păr cu pere mălăieţe. Cum mălăieţe? Ca mălaiul. Prunii maicii, aluni, hududoaie.

          Aici m-a născut pe mine maica. Şi nu ţi-a fost foame şi frig? I-am dat o măceaşă neagră, arsă şi am scuipat, a scuipat-o repede. În potecă, m-am aşezat pe piatră, el pe cealaltă. Ne-am curţat încălţămintea.

          Am privit la prunii din jur, la câmpurile câmpului, case cu profil magnetic, spre râpi. Ne-am înnămolit încă o dată. Am urcat, după ce coborâsem prea mult. Lunca era luncă, Oltul nu se vedea, dincolo, peste păduri, munţii aveau dungi de zăpadă.

          Când l-am lăsat într-o vâcică şi apoi l-am urmat, s-a pomenit izolat, jos în stânga, în peretele malului se surpase nisip. S-a speriat şi, dacă eu ştiam că n-ai voie să te sui pe movile, că ajungând aproape de vârf odată te scufunzi în fundul pământului, el, se vede, avea alte spaime, poate mai logice.

          Caverna orizontală îl înfiora nu prin cădere, ci prin întuneric şi surpare. Am urcat, el înainte, eu întârziind, i-am cerut ajutor şi nu i l-am mai primit, agăţându-mă de o rădăcină. Luând-o la fugă printre tufe, ţinuţi de mână şi râzând, am ieşit la case, pe care el le recunoştea, spunea că vrea să intre în ele, deoarece n-a fost niciodată.

*

          Morfinomani, soţ şi soţie, el a plecat după două zile, nu-i luaseră hainele, şi dus a fost. Şi o doctoră lua morfină, într-o zi era cu marinarul când în fereastră au văzut un cur gol, au strigat la ea şi n-a auzit. Atunci am zis să intrăm peste ea să vedem, dar ea se prăbuşise în iarbă. Am vrut s-o întrebăm de vorbă, dar nu ştia de ea.

          Impiegatul de mişcare făcea toată ziua şase paşi înainte, şase înapoi şi saluta. Când se făcea seară, ţipa şi-l apuca nebunia. Se întâmplase seara un accident şi el nu era de vină, dar înnebunise de frică.

          Arde Teiuşul. Când auzea asta, se întorcea la tine şi te omora. Îi arsese casa şi înnebunise. După un timp, îi dăduseră drumul din spital. Dar un copil strigase, la coasă, arde Teiuşul. S-a întors la copil şi i-a tăiat de tot capul.

          Banul era la nuntă şi n-avea bani. Istericele ţipau după coteţele cobailor. Bălă primise scrisoare că a devenit preşedintele Franţei. Psihoza epileptică a altui impiegat îl face să adoarmă vorbind. Al treilea impiegat e tatăl Marianei, care era în cinci la medicină şi-l primea pe Ionel, făceau toate minunile, dar ea era fată.

          De Iulişca a minţit că avea doar vreo 16 ani, a mers cu ea pe Guşteriţa, dar, din cauza tratamentului, şi ea ştia, nu putea mare lucru. I-a cerut să-i promită că ultima noapte o va petrece cu ea, gândindu-se să roage pe doctor să-i injecteze testosteron sau altceva.

          Tot atunci a avut prietenia cu Dorina. La început nu simţea nimic pentru ea, din cauza tratamentului. Aşa spune. I-a cerut cărţi printr-o doamnă care venise să-şi aducă un nepot.

          Tipul avea vreo 23 de ani şi înnebunise. Părinţii lui l-au luat după un timp acasă. Îşi rupea hainele de pe el şi îl îmbrăcaseră într-un costum de doc dublu cusut des peste tot şi nu putea să-l rupă. Când l-au adus acasă şi a rămas singur, el a tăiat pisica în bucăţi, a pus-o în chiuvetă, apoi a tăiat cu foarfeca plapuma, păturile, covoarele, hainele şi tot, tot ce a găsit. Îl adusese înapoi.

          Doamna aceea era şi ea puţin nebună. Iubise un băiat care i-a dat cu piciorul. Se măritase apoi cu un bătrân. Doina i-a dat, într-adevăr, cărţi. Cărţi bune. Nu şi le mai aminteşte.

          S-a dus acasă la ea, l-a servit cu lichior, dar el nu putea să bea atunci, că ar fi murit. A băut un doctor internat pentru dezalcoolizare (ţinea sub limbă doctoriile şi le scuipa când nu-l vedea nimeni). S-au plimbat noaptea pe străzile Sibiului, devenise punctual.

          Când bătea de cinci ori ceasul din turn, venea el dintr-o parte, ea din alta. Într-o zi, ea l-a chemat la Cibin. S-a dezbrăcat. Avea forme frumoase. Aşa spune el. El nu se dezbrăcase, de teamă să nu se sperie cât e de slab. Întotdeauna îi săruta mâna. N-o sărutase. Se plimbau. Cu timpul, tratamentul i-a permis mai mult.

          Dacă o altă femeie s-ar fi dus la Cibin cu el, el ar fi dorit-o, dar pentru aceasta nu mai simţea decât o prietenie. Cum ar fi fost cu un prieten. Când şi-a făcut fişa de ieşire din spital, ea tocmai îl invitase la o sărbătorire a ei. Putea să mai rămână internat, dar din cauza hainelor jerpelite a preferat să nu se ducă.

          Anonimul lui Rembrandt apud Lanbehn.

                                                                   !965-1966 / 2012

Depoziţii

TEZĂ în sine

Veronica Anghelescu

Trebuie sã te laşi de stilul ãsta. Mi se pare, sincer, groaznic. Sper cã nu mi-o vei lua în nume rãu. Mãiastra o consider o reuşitã, are un stil, un caracter. Dar aici sunt pure bazaconii…

Ps Penultimul vers cred cã nu e cu cratimã: noi impuscaram, voi impuscarati!

In urma cu 4 luni, George Anca mi-a adresat invitatia de a crea o muzica pornind de la textul sau, Maiastra, text dedicat lui Constantin Brancusi. Fiind la inceputul carierei componistice, am considerat aceasta ocazie drept foarte buna pentru a putea experimenta si aplica anumite tehnici moderne de compozitie camerala.

Textul, foarte ofertant, in maniera populara, cu ritm constant si rima imperecheaa, ca in lirica noastra traditionala, este foarte potrivit pentru muzica. Am ales, asadar, sectiunile cele mai importante ale textului si le-am utilizat intr-o lucrare muzicala ce are urmatoarea formula instrumentala: partea strict muzicala este reprezentata de un trio constituit din flaut, clarinet si violoncel, instrumente agile si cu posibilitati melodice generoase, acoperind un ambitus foarte larg. Pe fundal se aud păsări, privghetori, inregistrate in mediul lor natural. Textul este partial citit (recitat), partial cantat. Melodiile pe care le-am ales pentru partile cantate, ce constituie un fel de refren in cadrul formei generale, sunt melodii autentice, culese din regiunea Clejani, de o deosebita originalitate, in structura carora nu am intervenit deloc. Am putut constata ca se potrivesc perfect textului scris de George Anca.

ANTITEZĂ pentru sine

Mariana Gurza

Citind poemele domnului George Anca, “Barba lui Hegel”, am incercat sa-i numar firele istorice ale filozofului, lasandu-ma intepata de asprimea vremii, mergand pe urmele “fiintei”, captivata si eu de Fenomenologia spiritului. “Fiinţa este abstracţia, purul universal. Spiritualul este realul efectiv.( Hegel)

Daca pentru Georg Wilhelm Friedrich Hegel, „o idee este intotdeauna o generalizare si generalizarea este o proprietate de gândire”, George Anca ratacind prin “Barba lui Hegel, a cautat acelasi lucru, pornind de la ideea filozofului german: “Pentru a generaliza înseamnă a gândi”, deoarece “guvernele nu au învăţat nimic din istorie, sau au acţionat pe principiile deduse din el”.

Pierduţi dantaţi d’antan /vânt arab negerman/raiaua taie raiului pâraie/şi m-a terza rima Herza/danţul rupt cu gleznele/într-o bunătate de Carpaţi (Yama).Codul moral este zgaltait de prezentul tomnatic prin acelasi „hazard teatralizat „.Ma trezesc printre „picuri şocaţi pe somnul câinilor” /viezuri în loc de ploaie peste rană/de mi-aş contorsiona represatorii/aleluia lulea bineţea mierle/până la dumnezeu cioara/veveriţa leagă apostolii…

. „Animalele sunt în posesia ei înşişi; sufletul lor se află în posesia corpului lor. Dar ei nu au dreptul la viata lor, deoarece ei nu vor.”(Hegel)

Ne lipseste educatia.Versul este ca un strigat in agonia timpului. Educaţia este arta de a face omul etic. (Hegel).Dar ce este etic astazi? “orice lucru care atârnă e un bec”… nu mai lătra mătrăguno/hore la silnică trudă/după comenzi şaşii foc”(teatrux). “Tragedii Genuine în lume nu sunt conflicte între bine şi rău. Acestea sunt conflicte între două drepturi.”(Hegel).Oare asa sa fie? “Istoria lumii este o instanţă de judecată”…

”Este mai uşor să descoperi o deficienţă în indivizi, în statele, şi în Providence, decat sa vezi de import şi de valoarea lor reală”.(Hegel)

“ tranzacţia nu mă/tranzacţia nu mă mai priveşte/fraţilor ăla nu şparleşte englezeşte/nepoţii de-or sosi ce-om mai vorbi/nu se cântă decât din lăcustă/printre copite bărboase cu Hegel/bolile ni le purtăm singuri/a mai omorâ pe podium/mă veţi vedea după moarte/în stih strecurat argint/.nici de Hegel barbă nu şi-ar smulge/premiindu-mă la cuvântul familiei/nici scenometria nu mi se merită/vorbiţi ai roţii unde-ajunge soar’le/solstiţiu împuşcară-ţi la teatru/barba hegeliană a lui Ienăchiţă”( tranzacţia nu mă)

George Anca si-a „oranduit discursul in atmosfera” dorind „să detun ciocul lui Hegel

tuns peste cercei băieţeşte”… tundere barba lui Hegel oleacă/a mă bucura ca de contestaţie/replici din astă-seară se joacă Noica”.

Interesant modul de abordare al esteticii artei simbolice, clasice, şi romantice ale profesorului George Anca. O filozifie care captiveaza prin “Yama”…urmata de „picuri” , „viezuri” si „margarete”.”Orice lucru” poate sa existe ca un „teatrux” , ‚scald” sau un „Boccacio’.O’ contrapartida” cu el insusi, pornind prin provincie, azi la coloana, maine la Paris.

Marii în neant şi după mine/cine pe cine să întâlnească/lentă despărţire care să ne ştie/

lume împărţind/puţinătatea bărbaţilor/ca după vechi războaie(Marii în neant).

George Anca cu „aerele pe tampla” postat la „apa cavalului” este mereu in aceeasi cautare.A armoniei universale.Un manifest filozofic adanc in randuri neconsolate…interzişi neînţeleşi nedescoperiţi/asasinaţi sinucişi decapitaţi/represiunea poeziei poezia represiunii/ dictatura până la ucidere/induce trepte reactive măreţe/pe care le represează sadic/ne pregăteşte moartea fizică în spirit/ne simţim interzişi ca persoană/n-avem decât să ne radicalizăm”(Interzisi)

Cat despre “barba lui Hegel” in viziunea scriitorului “…era o contabilă/aplauze la pagină închisă relicve/staliniste în recuperarea pierderilor/cu respect figuraţi evidenţe ghetto/ce se alege de arhivă inspiraţie/trendy craniu în croncănire/coincidenţă convulsivă pe frig scenometric/ţine-mă închis în casă că-mi fac partid/dai bani să-ţi auzi numele botezându-se/scenă secesionenă cenă mecenă/secereră-ne materia lacustră de nu s-o îmbăta/step canto macronim ce mai zugrăvim/calende roase aprobat zdrobire oase/răpunere zgardă jet alungă thor/zgâiţi-vă zgârie-nor Ann Arbor zbor/tripleţi de ghindă spre casă grindă/Gayatri vouă neam de părinţi nouă/mi-a venit să mă închin la Brâncuşi”.

„Să mă închin la Brâncuşi”-acest final de poem spune totul despre GEORGE ANCA.

„Frumosul si adevarul sunt identice. Frumosul anume trebuie sa fie adevarat in sine.”(Hegel)

Adina Dumitrescu

Poezia academică într-o deflaţie bine temperată. De alţii…

          Trăim timpuri în care culorile şi ţipetele, gusturile şi implicit stările ne sunt mitraliate de senzaţii mai sărace în simbol ca în epoca de piatră, când, de bine – de rău, cuiul pe tăbliţa de rocă putea la alegere sau simţire să bată mai apăsat sau mai şters. Trăim timpuri în care o carte, să zicem „Căsuţa din pădure” are mai multe culori în pictura de copertă şi filă, decât toate literele scrise la un loc. Trăim timpuri în care criticii se mangalizează numai buni de salam de Sibiu, nu prin extensie de cultură ingurgitată, ci prin extensie de diplome şi critici trecute, de mult depăşite şi rizibil redate. Căci criticile lor îţi îmbracă volumul în atâtea serbede cuvinte, cât le depăşesc cu mult pe-ale tale, şablonul li-e ros pe la margini, iar acestea, vai, acestea au prins urechile caietelor maculatoare de mai ieri… Să mai scrii poezie academică, să baţi cu ea la porţi închise, să scoţi capul în lume, iar în interior să te bucuri? E antiproductiv, e desuet, e ca zefirul ce zburdă pe creste fără să fie simţit de toval, că învăţat-am taifunul!

          Dar scrii! Scrii pentru tine şi pentru un crez, pentru triumfu-ţi interior ce pare altora acru, aşa cum la strugurii acri nici măcar vulpea nu se mai gândeşte. Dar crezul şi harul există, mâna nu-ţi tremură pe condei, iar din mulţime încet se formează o pătură mică ce acum înţelege: suntem la întretăiere de drumuri, suntem în dreptul nodului filogenetic ce va duce la un nou curent literar, pe care doar unii îl simt.

          Citind din volumul „Barba lui Hegel” al poetului George Anca, faci analogie cu filozofia lui Hegel, numai că, dacă la moartea filozofului din aceeaşi lucrare şi-au găsit loc două curente, cel al hegelienilor de dreapta grupaţi în corpul universitarilor din Berlin şi reprezentând conservatorismul politic al epocii de restauraţie de după Napoleon şi cel de stânga, materialist, al lui K.Marx, la George Anca mergerea e inversă, pornind totuşi de la un numitor comun: fenomenologia spiritului este filozofia dreptului, istoriei şi religiei. Căci poezia autorului mai sus menţionat nu-ţi lasă numai impresii, ci-ţi dă compresii pe tâmplă şi inimă, pe suflet, iar acestea te duc la extensii. Până unde? De la pământ până la cer, se dau rotocoale universului, apoi se întorc descendent spre pământ, dând, vorba scriitoarei „roată gândului, roată pământului” . Nume, expresii sau tonuri, începuturi de trainice cugetări, stări şi idei, spirit şi materie, nou şi vechi, iată esenţa multiplă a poeziei în 3 sau 5 D a autorului. E drept că percepţia cititorului e pendinte de stare acestuia, e drept că fiecare înţelege cât şi cum vrea, dar rădăcina, sublimatul scriiturii rămâne, indiferent de întoarceri la dreapta sau stânga, indiferent că gura ţi-e pungă sau ţi-e în râs clownian. Şi să exemplificăm… Poezia Teatrux aduce în prim plan amarul unei ţări de pe teatrul lumii, în care se horeşte sub constrângerea unui regim impus, fără că pare să-ţi pese de dărâmări de biserici, dispariţii de ziduri vechi de cetate ce-au strâns la un loc tradiţii şi crezuri. La stâlpul infamiei au fost puşi sau exterminaţi cei cu dreaptă credinţă „carantine Constantine”, am primit cu inocenţă şi în mână cu buchetul de floare ceea ce era de înfruntat „te-am împuşcat cu tămâioare/ mai criminal cine nu moare/”, am rămas noi cei ce am posedat fără obiectul posesiei „iazagiul iazul n-are”, dar avem în schimb „lakerman” fără iaz, trăim senzaţia fricii continue ca-n „surlarii mă-nconjor ah turcii”, părem superficiali, boemi cu destinele amputate, buni şi răi „câinele dublează pragul Paraschivei”. Acesta-i declicul teatrului lumii din care facem parte, proiectat şi pus în practică de „ teatrem” ,,al cărui scop nu-l cunoaştem, e imprevizibil, e ascuns, ca într-un „clar de coclaur” .

          Poezia Provincie ne plimbă printr-o istorie a neamului în care s-au prins în vârtejul timpului sterpe idei despre o provincie daco-romană, în care fie vorba între noi, doar nubilele fete dace contează şi au rămas neucise, restul fiind trecător şi cotropitor, ne-am supus unui carnagiu comandat de criminali în serie care au vorbit limba sângelui străin vărsat dinspre Kaliningrad, că doar nici nu aveau cum să ne trimită salamalecuri, cel mai mare umorist al lor fiind de mult plecat (Şalom Alehem), iar cel contemporan scrie bine merci în State sub numele de Wiliam Saroyan, dar se plânge că „un, doi, trageţi uşa după voi” şi „colonelului n-are cine să-i scrie” ( n. a.). Trăim într-o horă gitană „cu maşinile la mese de pomană/ angloritmare meridională/ , ne lăsăm duşi timpurilor, „ne părăsim zilelor cu weekend bucolic” uitând să visăm spre zilele pontului Euxin şi ale versurilor lui Ovidiu. Iată desfăşurată diorama unui ţinut cu identitate proprie şi o limbă veche românească ce pare pierdută printre ,limbi penticostale” în care plătim cash pentru greşelile noastre „plătim pletele sălciilor cash/ nisipul smeului de-o camaraderie”.

          Dar să ne bucurăm! Spuneam că suntem în faza de embrion a unui nou curent literar pe care nu toţi îl simt. Suntem ca înainte de descoperirea videoclipului, când melodiei i s-au alăturat imaginile. Şi ce s-a câştigat! Creşterea în percepţie e baza care stă la saltul exponenţial al poeziei. Simţim ce citim, vedem pictorialul mediului de unde s-au coborât emoţiile şi auzim şoapta prezentului din ce în ce mai estompată de şoapta lucrată a spiritualităţii poetului. Acesta nu-i har, nu-i numai har, acesta e lustrul peren al filonului alimentat de erudiţie. E hermeneutica limbajului, a literaturii, religiei şi al fenomenelor sociale filtrate particular, prin filtrul poetului. Este o parte din abordarea lui Paul Ricoeur asupra interpretării subiectului. Este începutul erei Poeziei Academice pe care nici nu este nevoie să-l descifreze oricine, căci vorba lui Brâncuşi, un alt mare deschizător de drumuri – „lectura fără cunoaştere e viciu” – . Exigenţelor vremurilor viitoare şi să sperăm că le apucăm, nu vor putea răspunde PREZENT decât foarte puţini autori… dar noi îi avem! Dă Doamne românului mintea de pe urmă!

Doina Boriceanu

atâta nerv, trasăriri, nelinişti vioaie, totul aprinde-tulbură, pe gânduri, pe apucate, iar şi iar te-ai întoarce la citit să mai prinzi din sensuri, trimiteri către unele şi altele, totul e sa ajungi la atenţie, să nu treci pe lângă, înscriere-transcriere în armonic-dezarmonic, ordine-dezordine, şi toate au un tâlc, voit sau nu, aparenţa de uşurătate, joaca de-a cuvântul, călcânde dodiile, fireşte, invenţii lexicale – surprindere, fugi – mă duc până la Bach si aştept înfiorările.

    Mă aştern recititului, dar în gând, „plătim pletele salciei cash”, „când nici nuci urat…, mai mult o crestomaţie prurit”, supertare!: – „iazagiul iazul n-are”, „dupa o viata  frica mi-s/ realitate fara vis”, si atât de dulce uneori întalnirea cu haaat!, cuvântul : „ţi-as da liniile palmei…”.

   Aş sta mult de vorba, dar… sunt destule de apreciat si comentat, poate nu sunt eu prima în măsură, însa… am răspuns apelului superb :  „Veniţi aici sosiţilor la gong”…

    Peste „Baraba lui Hegel” , ma aplec şi trec pe sub umbre discrete… „declicul teatraux/ treaba teatremului/ clair de coclaur”, cu acest inovat prin regresie lingvistica care surprinde plăcut, cu răsunet tare.

    Vorba amicei mele, Mariana Buruiana : „Dragă, tu iţi faci de lucru a pricepere cu toate… Dar ele te vor?”. Hm! Dar ea ţine la mine!

Mereudoina

SINTEZĂ în sine şi pentru sine

Sir George,

Am citit, odata, cele 30 de poezii din BARBA lui HEGEL.

„BARBA” este in sens figurat ? („minciuna” din argou ?)

Hegel nu avea barba.

In poezia „TE-AM COMPARAT” :

” te-am c0mparat cu portughezul ” (cuo )

…………………………………………………………

……………………………………

” la Cernica ne şi întâlndeam de-aia ” (fara d )

In poezia : „la apa cavalului „, mi-am notat

la apa cavalului susurul

paşilor calcar înlăcrimarea

tumul tumult te voi transcrie

Sunt invidios pe ritmul tau de creatie = 32 de pagini si 30 de poezii !

Cu plecaciune,

P.C.

Multumim pentru versurile trimise. Au intrat in atentia noastra in vederea publicarii pentru numerele viitoare ale revistei.
Redactia revistei Nord Literar