Cuvânt și iubire

În acest an, 2018, la Editura CRONEDIT din Iaşi, poetul bârlădean Simion Bogdănescu a publicat volumul “Valea, Poete!”. Privesc intens coperta pe un fond albastru, între senin şi cenuşiu, împletit cu un galben sclipitor, precum lanurile la maturitate, coapte deplin.
Mă incită titlul: Valea, Poete!, poeme. Deloc desluşit. Mi se pare puţin trist, oarecum hilar, desprind o uşoară ironie… cam “anapoda”. Şi totuşi, reflecând mai atent, conştientizez că acest titlul ne transmite un sentiment ontolgic pe o idee sensibilă: ardoarea confesiunii într-o zvâcnire de strigăt existenţial. Mi se pare deosebit de interesant şi încep să caut. Pe coperta a patra citesc un fragment despre autor: „Trezorier de plăsmuiri, avar şi risipitor, altruist şi însingurat, generos şi ispititor, creatorul bîrlădean este un Midas modern şi enigmatic, iar aurul pe care-l obţine din cuvintele atinse de harul său se numeşte POEZIE. Cu ea şi prin ea ne face părtaşi la cea mai ispititoare aventură care îi este sorocită omului: frîngerea azimei sufleteşti întru îndestularea semenilor!”. (Valeriu Stancu) Înţeleg că este un om plin de paradoxuri, poate prea auster cu domnia sa, dar aş îndrăzni să spun că întrevăd un poet atipic, un scriitor „altfel”, ca şi titlul cărţii. Doreşte oare poetul să fie în trend cu moda de astăzi, când toate se vor a fi altfel: „şcoala altfel”, „familia altfel”, „iubirea altfel”, „literatura altfel”, „poezia altfel”…? Poate că nu, sau doar în ceea ce priveşte individualizarea ca scriitor în panoplia literaturii române.
În cea mai mare măsură, poeţii cântă în versurile lor viaţa cu toate ale ei: cu bucurii şi tristeţi, împliniri şi dezamăgiri, trăiri şi experienţe suave sau mai deocheate, natura întru toate manifestările ei, iubirea de la sublim la grotesc…
Poezia din cartea „Valea, poete!” este de factură filosofică, abordează probleme existenţiale, viaţa şi moartea, timpul ireversibil în dimensiunile lui, impactul sfârşitului asupra prezentului, a morţii asupra vieţii… Prin poeziile sale, autorul se adresează eului interior, însă în subsidiar, se adresează nouă tuturor, şi fiecăruia în parte. Nu-l putem bănui de disperare, dezamăgire, nici măcar de slăbiciune firesc umană, deşi episodic întâlnim fărâme de pesimism:”eu rămân pe ţărm/ nedesluşit/ precum ceaţa/ şi-aştept soarele morţii/ cu faţa plînsă/ cu plînsă faţă.” (Maree ascunsă) Luciditatea, demnitatea şi curiozitatea îl îndeamnă să abordeze subiecte puţin accesibile şi încâlcite, precum lianele în junglă.
În opinia lui Simion Bogdănescu, viaţa este un zbor, iar oamenii se cred zmei înaripaţi, visând să atingă cerul: „Voiam să zbor, şi m-am urcat pe casă/ Şi în agudul greu m-am căţărat -/ Nu bănuiam că cerul nu mă lasă/ Ca să-l întrec eu însumi la-nălţat.// Dar cîte nu visam! S-ajung la Domnul/ În platoşă, cu lance şi cu scut -/ Nu bănuiam că mă pîndeşte somnul/ Şi din văzduh în moarte am căzut!” (Hoinar spre cer), însă în tot şi în toate guvernează probabilul, posibilul, totul funcţionează conform unui plan tainic, fără ca omul să poată înterveni prin deciziile sale „Dacă aş întreba/ duminică dimineaţa/ lumina pe cărare/ de ce luminează,/ nu mi-ar răspunde,/ nici nu m-ar lua/ în seamă,/ ar lumina în continuare…” (Poem probabil)
În viziunea poetului, nimic nu este cert în această lume. Şi pentru a demonstra acest fapt, intitulează zece poeme „Incertitudine”. Încă din primele versuri ale primului poem „Incertitudine 1”, ne spune simplu, deschis că totul „Este o realitate/ părelnică…” şi încheie poemul cu: „Există o părere/ veridică/ Nesiguranţa/ cu care Dumnezeu/ împuşcă mugurii,/ frunzele, ghinda./ Fantomele copacilor,/ strigoii lor îmi vin/ în ochi înapoi/ Nesiguranţa cu care eu/ trec din realitatea părerii/ în părerea realităţii.” La sfârşitul poeziei „Incertitudine 10”, conchide: „O necurmată povară/ să-mi duc în spate/ sacul cu minuni, cu oase/ şi să-mi calc/ în picioare prin vis/ propria umbră”. Viaţa este o călătorie prin ţara minunilor timpului, împletind suavul cu grotescul, delicateţea cu vitalitatea, tragismul cu bucuria.
Şi pentru că înnoptarea vieţii este iminentă, poetul ne îndeamnă să trăim clipa, închinându-i 10 poeme, intitulate „Clipă-loc”, clipele trecând în zbor, şi chiar dacă, de multe ori doreşti să le opreşti, ele trec precum nişte fecioare zănatice, lăsându-şi urmele pe canavaua inimii. „Înfuriat/ am strigat după ea/ pînă ce ploaia a întors/ capul/ speriată/ la colţul străzii/ şi mi-a spus:/ -Las-o!/ N-o opri şi n-o mai/ căuta!/ Am s-o urmăresc eu/ o bucată de vreme/ până ce trece/ cu alt bărbat/ pe celălalt trotuar.” Poetul ne aminteşte, ba chiar ne avertizează că dacă nu tratăm cum se cuvine fiecare clipă, dacă nu ne împrietenim şi nu ne bucurăm împreună, ea ne trădează şi suferinţa noastră ajunge pe culmi nebănuite.
Aşa cum ştim cu toţii, moartea este implacabilă, este singurul lucru sigur în viaţă. Simion Bogdănescu ne-o spune atât de ingenuu în poemul „Cu cheile biblioteci”, „Iubiri tîrzii, pretimpurii/ atîrnă-n cifre liliecii./ Din moarte nu mai poţi să vii/ mai înainte de toţi vecii./ E-un vifor calm de păpădii/ pe toată-ntinderea potecii./ Ce să ghicim din mii de mii/ atîrnă vremea liliecii./ Din moarte nu mai poţi să vii/ cu cheile bibliotecii…” Viaţa este cărăruia pe care defilăm, este ninsoarea cu puf de păpădie clătinat la cea mai mică adiere şi spulberat de vântul năpraznic. Viaţa este cartea, ale cărei file se îngălbenesc încet dar sigur, devin casante, apoi se sfarmă. Autorul ne îndeamnă să folosim „cheile bibliotecii” atât cât trăim pe acest pământ pentru a ne îmbogăţi mintea şi sufletul, singurele comori.
Poezia despre moarte este drăgăstoasă. Autorul, pe un ton dulceag dezmiardă moartea, pe cea mult-nedorită şi i se adresează gingaş, cu diminutive. Ne întrebăm: de ce această abordare? Poate pentru a o îmblânzi, îndulci, iar aceasta să-i înţeleagă dragostea de viaţă şi să-l mai păsuiască un timp? Ar fi cea mai mare naivitate să credem aşa ceva. Poate speriat de Terminus, (în mitologia românească, divinitate protectoare a haturilor dintre ogoare şi a hotarelor în general) de sfârşitul indubitabil, astfel justificând atitudinea sa de curtoazie? Sau poate este o încercare de a înţelege postura acesteia, mereu în contratimp cu viaţa şi dorinţele omului? Să-i înţeleagă misia, ea fiind cea care face trecerea de la viaţa trecătoare la veşnicie, la viaţa fără de moarte. Şi, în final, de a o accepta cu seninătate. Parcă sună mai bine aşa! Din această perspectivă, cartea „Valea, Poete!” este o lucrare de autoconvingere, iar mesajul pe care trebuie să-l recepteze cititorul este unul de acceptare a morţii, de pregătire în acest sens şi de a merge senini pe firul timpului, bucurându-ne de viaţă „Draga mea morţişoară, / drăguţa mea şi scumpa mea,/ tu eşti mereu în contratimp….// Scumpa mea morţişoară, /drăguţa mea,/ Nu am ce-ţi face, / Asta eşti tu, -/ Tu eşti mereu în contratimp!…” (Contratimp) Acest lucru înseamnă înţelegerea, pe cât posibil a planului lui Dumnezeu, a creaţiei divine.
Poetul Simion Bogdănescu este un gânditor liric meditativ. În carte întâlnim o întreagă bibliotecă de reflecţii, meditaţii, gânduri, trăiri… Deşi tema centrală a volumului o constituie reflecţia asupra morţii, prin poezia sa ne conectăm cu armonia. Prin lectura cu voce tare, rezonăm nu cu învelişul cuvintelor, ci cu ceea ce este dincolo de slovă, de vers, cu ceea ce este intim versului. Cursul poemelor este curat ca lacrima, în care putem identifica măreţia harului din care a izvorât. În poezia de dragoste, autorul este un maestru de percuţie înaltă, coardă sensibilă şi vibrantă, prin care tensiunea ajunge la apogeu: „Ungherul nefiinţei tale mute,/ Femeia mea de grijă tremurând,/ S-a stins pe rugul zării ce-şi asmute/ Cercul de vrajă dincolo de gînd.// Doar destrămarea focului de vară/ Prin labirint va geme-orbecăind/ Ca să te pot păstra ca dinioară/ În braţe, te voi devora cu jind.” (Cerc de vrajă)
În îmbinarea abilă şi caldă a poemelor între cele două coperte, întâlnim pusee de romantism; pentru autor, nimic nu este mai important decât iubirea.
Destinul este scris în stele, şi „Chiar dacă destinul/ nu ne-ar aşeza/ pe fiecare/ în ceasuri singure,/ în întîmplări separate/ şi înecate coşciuge/ pe lîngă undiţe vechi/ şi momeli cu puncte de zar/ de ape curgătoare,/ chiar dacă soarta/ n-ar fi o vîrşă oarbă/ în care volatil se alunecă, -/ eu tot te-aş chema/ din tinereţe înapoi/ în zodia peştilor/ fericiţi de flexibili/ să înotăm din nou/ în iubire!…” (EU TOT) Autorul îşi zideşte în vers o „Colibă de dragoste”, invocându-şi iubita „Sălbatico,/ lasă-ţi părul să crească/ în devălmăşie/ din creştet/ pe lîngă şolduri/ pînă la călcîie! // „Noaptea/ să mă sufoci încălzită/ cu părul răvăşit/ pe tot patul, / sigur să fiu/ că nu vei mai iubi/ în veci pe altul!” Şi totuşi, în euforia iubirii, poetul temător se întreabă: „Şi tu, femeie, nu eşti oare/ o statuie de cretă?/ O mişcare minune/ care ai stat o clipă/ şi-ai pierit pentru/ totdeauna/ înălţîndu-ţi zborul/ sufletului dintr-odată/ cu aripile sau cu braţele/ într-o tăcere albă/ de nemişcată egretă?”(Oare?)
Nu lipsesc nici accentele nostalgice după vremuri trecute, acum sălăşluind parfumate în cufărul de amintiri „Ehei cum zburam călări/ Doi pe-un cal pe-atunce/ de-ai mai fluiera pe mări/ prin păduri şi lunce” până la apusul iminent
„Ehei, cum zburam călări/ Doi pe-un cal pe zare – / Eu am mers mormînt pe mări, / Tu, mormînt sub mare…” „Doi pe-un cal”
Soluţia în viaţă este credinţa, rugăciunea, strigătul binefăcător întru bucuria vieţii: „Ierusalime,/ Arde-mă iar în treime/ Şi dă-mă la cîini în mulţime/ Valea de ger îngerime!/ Poete, jertfa lui Nime!” (Strigare sacră)
Poemul lui Simion Bogdănescu este „cal de rasă, pur sânge”, cu un demaraj de invidiat, cu un parcurs galopant şi elegant şi cu un finiş înţelept, iar poetul este fântânarul care sapă versul până ajunge la izvor, la apa limpede, cristalină a râului de munte, uneori rece de te îngheaţă sloi pe dinăuntru, dar însetat fiind, îţi hidratează sufletul pentru mult timp sau pentru întreaga viaţă. Din această fântână-izvor, culege dezinvolt stropi pentru eul său interior, pe care-i încălzeşte la lumina cuvântului şi îi dăruieşte celorlalţi.
Simion Bogdănescu este un poet singular, cu o poezie originală ca tematică, abordare, stil… În clepsidra-i lirică, nestingherit curge nisip de aur de o fineţe rară, delicat ca dimensiune, deloc transparent. Prin poezia poetului bârlădean ne conectăm la mii de volţi ai trăirii umane. Volumul sclipeşte printr-o imaginaţie şi invenţie lexicală debordante. Metafora exploadeză într-un stil inedit (soarele morţii, talgerul creierului, tocila timpului, fecioară de omăt, marmura fricoasă a tăcerii… ) În vers se aude deopotrivă glasul curat al diapazonului clasic, romantic şi modern, dând versurilor o graţioasă muzicalitate. Are afinităţi cu Eminescu, amintindu-ne de celebrul vers „nu creadeam să-nvăţ a muri vreodată” (Odă în metru antic).
Atitutinea realistă în faţa morţii şi nu numai îl face pe Simion Bogdănescu nemuritor în lirica românească. Este învingătorul, este cuceritorul, este eroul… Moartea rămâne în plan secund, este ceva banal, nu este ingenioasă, nu aduce nimic nou, se manifestă cu platitudine.
Sensibilitatea poetului evoluează cu discreţie în sfere înalte şi pure. Nu întreaga poezie a lui Simion Bogdănescu este „subtitrată” pentru a fi înţeleasă de publicul larg, însă scrierea sa în limbajul inimii şi dintr-o perspectivă firească a vieţii, ne împacă uşor cu adânca sa dimensiune lirică. Autorul acestui volum este alchimistul cuvintelor şi prin strălucirea acestora, te provoacă să porneşti în căutarea altor şi altor bijuterii lirice din opera sa. Lectura câtorva poezii este un îndemn de a te împărtăşi din spiritul poeziei sale, care te electrizează, te atrage, te cuprinde. Este o poezie coaptă pe vatra esenţiei lirismului românesc, astfel scriitura sa fecundă a ajuns la maturitate şi s-a impus la nivel naţional, iar autorul ca o personalitate poetică structurată cristalin, cu un orizont stilistic expresiv şi o adâncime poetică sugestivă.

———————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

25 iulie, 2018