Cuvânt și iubire

„Pentru a crea un stil nou se recreează un alt spațiu, de fiecare dată mai proaspăt”

Mihai Pop: Din perspectiva mea, un lucru interesant de discutat ar fi relația care se întinde pe durata câtorva zeci de ani între profesorul – de gimnaziu, liceu, facultate – și artist. Mă interesează ce ați luat din practica de dimineață, a profesorului, și ați dus în atelierul nocturn al artistului. Trebuie să existe o legătură, eu o văd și de asta cred că este interesant un interviu care să își păstreze relevanța în timp, să vorbim despre cele două fațete ale dumneavoastră, care v-au ocupat timpul, fără întrerupere, din 1973 până azi.

Ioan Sbârciu: Dacă ar fi să răspund într-o propoziție, aș cita mai degrabă din Noica: „În pedagogie, nu știi niciodată cine dă și cine primește”. De ce? Pentru că sunt multe așteptări din partea elevilor, studenților, „învățăceilor” și orice spui poate să-i influențeze în timp foarte mult. E un amestec acolo de știință și afectivitate; învățământul nu poți să-l faci fără dăruire și, hai să zicem, har (dar e vanitos să zic eu despre mine că am har…). Eu de fapt am pornit din altă parte, urmărind un fir, aș fi vrut să fac ceva ce alții nu au făcut pentru mine, ceva ce mi-ar fi plăcut să mi se întâmple mie. […] Bineînțeles că nu poți să fii profesor la arte dacă tu nu lucrezi sau dacă nu ai talent cât de cât ca să poți corecta, să zicem, un studiu […] Educația vine cu toate legile compoziției sau cele ale cromaticii, organizării suprafeței, până la mesaj și atitudine față de evenimente, dar în același timp nu trebuie să uiți că activitatea aceasta trebuie să aibă ceva înălțător, să te ducă în visare. Trebuie să fie altceva decât obișnuitul. Profesorul de felul acela, cum am încercat eu să fiu, vine din exemplele avute la Bistrița. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că o să ajung profesor căci nu-mi plăceau deloc modelele văzute până atunci – erau prea exigenți, dar erau profesori dedicați meseriei; doar în privința asta am încercat să-i copiez: ei veneau la ora șapte și jumătate în școală și plecau seara la opt; făceau meditații gratuit, ceea ce și eu am făcut mai târziu cu elevii mei.

MP: Cât de mult din timpul și spațiul mental ia această muncă? Să reformulez întrebarea inițială. Când ați ajuns la Liceul de Artă din Cluj erați tânăr profesor și în același timp tânăr artist și trebuia să vă construiți în ambele sensuri. Cele două roluri, profesor-artist, s-au împletit și v-au ocupat cea mai mare parte din timp. Ce tip de legatură este, în cazul dumneavoastră, între școală și atelier?

IS: Da, pot să zic că mi-am sacrificat majoritatea timpului pentru învățământ, dar am avut și noroc să pot să lucrez noaptea. Eu am desenat de mic și am vrut să devin artist. Tata voia să mă facă inginer, dar eu am vrut să fiu pictor și am avut norocul să reușesc. Nici măcar în anul trei de facultate nu îmi imaginam că voi ajunge profesor sau că o să mă prindă chiar atât de mult profesoratul. Faptul că am ajuns cu repartiție la Cluj, imediat după facultate, a fost o șansă, însă nu credeam că o să rămân acolo. Dar după ce am ajuns la Liceul de Artă, mi-a plăcut foarte mult. Mai târziu mi-a plăcut și munca cu elevii mici, dar la început mi-a plăcut să lucrez cu cei din clasele mari; mă solicitau și stăteam foarte mult cu ei în fiecare după-masă și eram conștient că poate să fie o ratare treaba asta; în același timp, dacă nu introduceam o altă metodă, preluând ceva din cea de la Bistrița, nu cred că se putea ajunge la un rezultat. Și cineva trebuia să o facă. Dar zilnic. Și în fiecare zi, eu, pentru mine, mă străduiam să fac mai mult. În atelier făceam desene, pasteluri, pentru că nu poți sa fii un profesor dacă nu profesezi. Mai devreme sau mai târziu se vede lucrul ăsta. Și arta e o chestiune de lung-parcurs; […] eram conștient că trebuie să am răbdare, să continui și încet, singur, să ajung acolo.

MP: Dar putem spune că în primii ani de profesorat v-ați construit ca artist și prin elevi? Ce lucrați cu ei avea rezonanță în propriul atelier? Nivelul de exigență impus lor se regăsea în atelierul propriu?

IS: Ce am învățat eu din experiența cu ei era că arta trebuie să aibă, indiferent de curent, o anumită prospețime. Când se creează un nou curent se distruge un spațiu – arta plastică se referă la spațiu, iar tot ce intră în spațiu se referă la plastică – și pentru a crea un stil nou se recreează un alt spațiu, de fiecare dată mai proaspăt. Din acest punct de vedere, sigur, pentru că elevii și studenții sunt întotdeauna proaspeți, am rămas cel puțin mental tânăr. Iar generațiile se schimbă, gândesc altfel.

MP: Ceea ce spuneți nu este totuși valabil pentru orice profesor; mă interesează particularitatea muncii dumneavoastră; dacă mă gândesc la alți profesori, fie la nivel de liceu sau la facultate, mulți s-au „osificat” repede, contactul cu studenții nu a însemnat pentru ei prea mult.

IS: Sunt unii profesori care ies în lume și aparent sunt foarte inteligenți și talentați, însă nu se leagă nimic de ei, incredibil. Și cred că e din cauză că nu lucrează în mod sincer cu ei. Trebuie să ai acest exercițiu introspectiv, să stai de vorbă cu tine, să-ți scrutezi propria ființă și să te împaci cu sufletul tău. Trebuie să fii autocritic. Cu studenții uneori trebuie să empatizezi, altădată trebuie sa fii exigent, dar educația are rădăcini amare – cu cât e mai serioasă, cu atât e mai bine mai târziu în viață. Spiritul ăsta e important și trebuie păstrat, pe mine mă interesează zona acesta, nu materială, ci spirituală. Ce mi-am dorit să fac e legat de dorința omului de a schimba lumea și de credința că poți să o schimbi, în sensul spiritului lui Don Quijote.

MP: Țin minte că în clasa a VIII-a am făcut o pictura cu Don Quijote, evident influențat fiind de lucrările dumneavoastră, iar tema aceasta se identifică în amintirea mea cu ideea de libertate avută la orele de pictură, în contrast cu toate constrângerile școlii. Uitându-mă înapoi, eram atât de implicați în ceea ce făceam, încât întreaga noastră viață de elevi gravita în jurul acestor ceasuri de atelier.

IS: Îți spun de ce. La un moment dat, am avut norocul să citesc în studiile lui Jean Piaget despre specificul vârstei, despre ce trebuie să faci sau ce nu trebuie să faci la o anumită vârstă. Și atunci am constatat că toată pedagogia pe care o practicam era foarte greșită. De ce? Până la o anumită vârstă, până la 14 ani, copiii văd diferit. Același obiect, același pahar unii îl văd mai lat, alții mai suplu, unii văd partea stângă mai mare, alții invers. Și nu trebuie să-i corectezi. Nu trebuie să-i înveți să facă axe, tu poți să le dai exemple, arătându-le, dar nu trebuie să le impui corecturi. Și atunci mi-am zis că vreau să iau clase mici. Și am început cu clasa lui Cristian Rusu, mai mare cu doi ani decât voi; i-am luat din a V-a și un an am făcut crochiuri cu ei spunându- le să nu măsoare. La vârsta respectivă, deci până la 14 ani, e important să le spui povestea, să le vorbești despre culoare, despre compoziție, despre desen – de câte feluri poate să fie desenul, caracterul liniei și așa mai departe, dar să îi lași pe ei. Pentru că unul are un gest mai primitiv, altul mai sensibil, unul mai rafinat, altul mai tensionat. Să îi lași să se desfășoare, punând accent pe imaginație, realizând lucrări din imaginație. Și atunci foarte multe teme erau ca un joc. […]

Ca să fie ca un joc, trebuie să fii pregătit să îi spui de fiecare dată altceva, măcar o frază nouă, să nu repeți același lucru. Pentru asta, recunosc că am avut noroc cu colegi mai mari, prieteni de la filozofie. Mi-a plăcut să stau în cercul lor. Seara, la Cola [Cola a fost un local clujean al anilor ’70-’80 – nota MP], erau discuții despre ce a apărut nou. Erau vremuri în care se citea, dar cam toată lumea citea aceleași cărți. Lumea comună, nu vârfurile, nu elita, ei probabil că citeau altceva. Și de acolo eram la zi oarecum cu ce se putea, cu ce apărea la noi. Bineînțeles că îi admiram pe Andrei Pleșu, pe Gabriel Liiceanu sau pe Dan Hăulică, care coordona revista Secolul 20; și acum îi consider extraordinari pentru România, cu ce au reușit să facă. Preiei anumite idei și la clasă se transmit.

MP: Cum se pot transfera ele la clasă? În temă, în abordare?

IS: Nu ținând un curs de filozofie, nici într-un caz! În teme sau în felul de a privi viața, omul sau de a lămuri anumite lucruri. A vorbi despre ce e important. Pentru mine era importantă partea aceasta mai spirituală, cum ar fi definirea culorii sau conceperea imaginii ca mesaj artistic. Mesajul întotdeauna este dat de atitudinea față de evenimente. La școală mă interesa sensul dat de Brâncuși lucrurilor, mai puțin de César, de exemplu. În ceea ce făceam eu încercam și una și alta, e adevărat.

MP: În atelierul propriu?

IS: Da, acolo oricum eram obsedat încă din școală de Don Quijote, de spiritul lui liber, și m-a marcat toată viața.

MP: Legat de spiritul liber, pentru noi era formidabil să fim la Liceul de Artă, credeam că automat suntem artiști și asta ne făcea să ne luăm treaba în serios, țin minte cu cât interes ne uitam la toată arta modernă, la avangarda artistică a secolului XX.

IS: Da, da. Și eu mă uitam cu același interes ca și voi.

MP: …și ne imaginam modernitatea acesta, temperatura ei prin temele pe care le primeam, prin acest fel de a ne juca de care vorbiți.

IS: … în același timp era și exigența necesară pentru a face Academism, care s-a păstrat și după ’90.

MP: Da, noi știam că trebuie sa fim serioși și buni în ceea ce facem.

IS: Să fiți foarte buni la competiții, da, exact. Era o permanentă competiție, nici nu aveai cum altfel. Eu personal – asta e un soi de declarație – cred că lumea este dusă înainte de lucrul împreună, este dusă înainte de iubire, nu de câștigarea unei lupte. Nu cred în competiție. Eu nu cred că o competiție duce înainte omenirea. Dar viața te obligă să iei parte la competiții. […]

MP: A devenit atelierul propriu mai exigent sau mai relaxat în urma muncii cu elevii și apoi mai târziu cu studenții? Odată cu trecerea de la clasa a V-a, la liceu, la facultate, apoi în perioada în care v-ați asumat Rectoratul și multă muncă administrativă. Cum s-au reflectat perioadele acestea în atelier?

IS: Eu am desenat de la 4 ani și am fost sigur că voi fi artist. Atunci desenam cai. Și la un moment dat era în vizită la noi un domn care m-a văzut desenând și mi-a zis: „ia fă-mi și mie un cal”. Și am făcut. „Tu știi să faci așa? Tu vei fi un mare artist!” Nu sunt eu un mare artist, dar asta e altceva (râde). Și mi-a intrat în cap treaba asta. Tot timpul am desenat. Pe urmă la școală, […] când aveam ora de desen, învățătoarea mă scotea la tablă și-mi zicea „desenează” și copiii desenau după mine. Atunci eram cel mai mare artist. Chestia asta a fost foarte importantă: să cred că voi fi artist.

Mai târziu, când am început să predau, am vrut să îmi fac datoria în sensul în care eu am crezut. Și am lucrat destul de mult și lucrez în continuare. N-am simțit că mă încurcă. Deci nu pot să știu cum ar fi fost dacă n-aș fi fost profesor. Poate că m-a ajutat foarte mult lucrul ăsta, poate că a fost necesar, poate că m-a ținut întotdeauna în pas cu dorințele tinerilor, cunoscându-le. Cu visele lor. Visul e foarte important; să ai un vis și să ți-l urmezi. Foarte, foarte important. Și pentru elevi este important să le sugerezi lucrul ăsta, căci asta e imaginația. Învățământul ai zice că îți ia din energie sau că îți fură idei, dar nu e numai asta. Da, foarte multe idei se preiau și nu le mai faci, e adevărat. Sau vrei să fie întotdeauna grupa ta bine pregătiță să arate bine mai ales la expozițiile de sfârșit de an. După cum cred că știi, modelul meu a fost Gustave Moreau. Adică în aceeași grupă să fie unul expresionist, unul impresionist, unul realist, unul conceptual.

MP: Nu am simțit că v-ați impus….

IS: Nu pe o anumită direcție – să picteze ca și mine, de exemplu – dar de foarte multe ori e necesar să sugerezi o idee și atunci nu mai poți să o faci tu, clar. Dar e și o provocare asta, mereu să contribui. E o provocare foarte mare. Pentru că în felul acesta te educi.

MP: Dar s-a întâmplat să dați ideile din atelier studenților?

IS: Foarte multe, fără să vrei. Felul cum definești frumosul sau forma e automat legat de ceea ce crezi tu. Ca profesor nu poți să nu fii informat și nu poți să te bazezi pe o lecție pe care, din rutină, o știi și o tot spui. Există anumite formule care sunt aceleași, dar chiar și așa-zisele legi ale culorii sau ale compoziției se schimbă mereu. Știința descoperă mereu ceva nou și trebuie să mergem în pas cu ea. Dar trebuie să și prevezi cumva, să pregătești elevul sau studentul pentru orice curent care va veni. Noi n-am abandonat academismul în momentul când a venit neo-realismul, nu? E un lucru foarte important. Bun, de aici până la șansa reușitei în carieră e cu totul altceva.

MP: Revenind la pictura dumneavoastră, lucrul acesta pe suprafețe mari a venit cred în anii din urmă, nu?

IS: Nu. La un moment dat, aveam o cameră mică pe post de atelier și n-am mai putut lucra în ulei pentru că mirosea, mai ales că atunci au apărut copiii – fetele. Și am lucrat pastel, având un sentiment de ratare. Iar în momentul când am ajuns într-un atelier mai mare pfff am avut o dorință de a lucra pe suprafețe mari teribil, a devenit o necesitate. Îmi place să fac și lucrări foarte mici, de atunci, de când aveam un spațiu mic am rămas și cu chestia asta. Dar îmi place și să mă desfășor pe suprafețe mari pentru că acolo poți să te simți liber. Dar depinde ce vrei să lucrezi. Sunt subiecte care aproape te obligă să faci un lucru mai intim, mai apropiat, pe care poți să îl atingi.

MP: Întreb și pentru că mi se pare că după ́89 și mai ales în anii recenți, toată lumea a început să facă lucrări mari.

IS: După ́89 a existat într-adevăr o dorință în sensul acesta. A fost o explozie. Chiar generațiile care au participat la Revoluție au avut dorința de a demonstra forță, gest… Acum filozofii spun că din punct de vedere fenomenologic s-a trecut de la polaritatea corp-suflet la gest-comunicare. Și atunci gestul poți să îl faci pe diverse dimensiuni. Oricum, secolul XX a fost un secol al vizualului și în continuare e așa. Pentru că e bazat pe comunicarea prin gest. Gestul poate să fie minimal, poate să fie analitic, poate să fie complex… depinde. […]

MP: Ar trebui încurajat studentul să fie o voce recognoscibilă sau nu mai e un subiect problema asta?

IS: Este foarte importantă întrebarea… Ziceam că un profesor nu poate să dea talent. Dar rolul lui este de a descoperi talentul, fiecare om are genialitatea lui. Dar problema e să nu-l încurci. Deci rolul profesorului este să vadă, dacă poate – poate să și rateze, bineînțeles – dar asta ar fi ideal, să nu îi distrugă aripile studentului, să nu șteargă praful ăla de pe aripi, care e necesar. (râde) Înțelegi?

MP: Da, da da. Frumoasă metaforă

IS: Deci nu știu dacă eu am făcut bine sau nu, dar în momentul în care am simțit că l-aș încurca, m-am oprit. Îmi plac foarte mult cei care apar și au cu totul altă direcție. Dacă toată grupa e foarte cuminte și apare un obraznic, îl scot în evidență. Îmi place că e obraznic. Dacă toată lumea e obraznică și unu-i cuminte, îl scot în evidență pe cel cuminte. Și sunt atâtea exemple care în istoria artei au schimbat mersul lucrurilor. De la Duchamp la Miró sau alții care nu excelau printr-o dexteritate înnăscută de a copia […] Până la urmă trebuie să le sădești această încredere că ceea ce fac ei este cel mai bine. Și la asta am lucrat. Adică am lucrat foarte mult pe voi. […] Ca profesor, aici este solicitarea mare, nu legile culorii sau compoziției, pe care le știți și le știi, ca și Tatăl Nostru. Dar cum te adaptezi, cum îl ghicești.

MP: Trebuie să fii tot timpul alert, să nu adormi niciodată.

IS: Am să-ți spun ceva ce nu știu dacă știi; era oarecum la modă în anii ’70 „de-școlarizarea omenirii”. Și eu atunci așa gândeam și oarecum gândesc și în continuare, că de fapt metodele folosite nu sunt bune. Am avut totdeauna obsesia asta că trebuie să găsesc o altă metodă.

MP: Deci v-ați văzut mai degrabă în logica asta a de-școlarizării. Asta e foarte interesant.

IS: În de-școlarizare, da. Eu cred că este încă foarte contemporană. Pentru că, știi ce se întâmplă? Noi îl apreciem pe acela care poate să fie olimpic la matematică; și-a însușit niște noțiuni, s-a prins care e artificiul de calcul și e foarte inteligent și foarte sclipitor, dar nu-i sigur că acela va fi geniul omenirii, cel mai util pentru omenire… Pentru că omenirea are nevoie de ceva care să participe la mersul înainte, are nevoie de cineva care să ne descompună și care să ne recompună, cineva care să găsească formula respectivă. Din păcate, noi acordăm note, deși eu nu cred în ele neapărat, niciodată nu am crezut. Dar le dau. Și fac această departajare. Dar sistemul e foarte greșit.

MP: Cum ați vedea – ajungem deja la ceva foarte interesant – cum ați vedea învățământul de artă în perspectivă? Fie că îl puteți schimba sau nu. Cum l-ați vedea la modul ideal?

IS: Eu nu pot să-l schimb. Din păcate, nu pot să-l schimb. Eu l-aș vedea, la modul ideal – de formulă veche. Un profesor trebuie să fie selectat în așa fel încât să poată să formeze un artist în atelier lui. Să știe și matematică, să știe și istorie, să știe de toate. Deci un profesor trebuie să fie complex. Este greu astăzi să faci lucrul acesta.

MP: Aici este vorba de faptul că trăim în epoca industriilor creative și atunci toată lumea e în artă.

IS: Exact. Nu se poate. Dar asta cu de-școlarizarea toată viața m-a obsedat, pentru că nu-mi plăcea învățământul cum era, dar până la urmă l-am aplicat și într-un anume fel, introducând anumite părți de joc, educație, visare. Trebuie să-i educăm să creadă în lumină sau în soare. Pentru că el luminează și dacă nu strălucește. Deci tot are un efect asupra noastră, nu? […]

MP: E o meserie foarte grea, pentru că, nu știu, cât poți să le spui lucrurile astea? Le spui indirect…

IS: Ar fi multe canale; apropo că la un moment dat ziceai că ar fi bine să ne plimbăm prin pădure. Eu mă mai duc și mă plimb prin pădure. Și așa o revelație am avut acum câteva seri când am fost să văd asfințitul. Îmi place asfințitul foarte mult. Și până la urmă cred că e cel mai important moment. Și dimineața îmi place, când apare soarele, dar parcă dispar alte lucruri. Însă seara e teribil de frumos, asfințitul, amurgul este foarte frumos. Dacă mă gândesc că prima lucrare care m-a impresionat la muzeu a fost amurgul; și eu pictez un fel de amurguri.

MP: Andreescu? Acea lucrare e fantastică.
IS: Da, da, da. Am avut o revelație când am stat și am văzut amurgul. […]
MP: Cum sunt studenții de acum, de astăzi? Știu că e o întrebare foarte generală, dar cum vă simțiți cu ei?

IS: Eu cred că studenții, ca și oamenii, sunt tot mai frumoși. Lumea merge înainte, nu pot fi mai urâți ca noi. Și sunt la fel ca și atunci: unii sunt mai buni, unii sunt mai talentați, unii mai puțin. Dar sunt foarte mulți foarte serioși. Și foarte talentați. Mie îmi plac foarte mult. Mă înțeleg foarte bine, chiar foarte bine.

MP: Ați expune și cu ei, cu cei de acum?

IS: Da. Liniștit. Pentru că sunt foarte buni, mă impresionează. Și culmea, chiar dacă au note mai mici la început, descoperă ceva și explodează. Eu un lucru foarte important să aibă încredere în ceea ce fac ei. Trebuie să apară această dorință să facă mai mult decât generația dinainte și chiar mai mult decât profesorii. […]

Până acum cred că m-am realizat mai mult ca profesor. Așa, din afară privind lucrurile. Ca artist, eu cred că am realizat în egală măsură ce mi-am propus, dar timpul va spune asta, nu pot eu să spun. Însă am lucrat mult și lucrez mult în continuare. Dar categoric, ca profesor am avut șansa asta să am elevi sau studenți care au mers mai departe. Eu întotdeauna am spus: „vai de profesorul care nu-i depășit de elev!”.

Ioan Sbârciu (n.1948) este pictor, profesor universitar doctor în cadrul Departamentului Pictură al Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, fiind unul dintre cei mai cunoscuți artişti şi pedagogi din spaţiul artistic contemporan românesc, cu o activitate expoziţională remarcabilă în galerii şi muzee din ţară şi străinătate. Dintre temele sale amintim Pădurea de cenușă dedicată pădurii transilvănene, Don Quijote, labirintul, atelierul artistului, ș.a. Lucrările sale se regăsesc în colecții de stat și private din România, Germania, Franța, Elveția, Olanda, Belgia, Grecia, Italia, Spania, Ungaria, Polonia, Japonia, Canada, Argentina și SUA, fiind astfel apreciat și recunoscut atât de către critici, cât și de publicul iubitor de artă.

A consemnat,

Mihai Pop

 Cluj, 2018