Cuvânt și iubire

De-a lungul unui singur an (2017) apăreau la Baia Mare cinci antologii (patru de poezie şi una de poezie şi proză), de sute de pagini fiecare dintre ele şi cu zeci de autori mai mult sau, cei mai mulţi, mai puţin cunoscuţi. Şi iată, la început de an 2018, apare o nouă voluminoasă antologie tot „de poezie şi proză“, editată de Cenaclul Ecreator 2 şi cosiderată de prefaţatorul ei, poet el însuşi (Ioan Romeo Roşiianu, „o fotografiere a literaturii române“!). Toate cele şase antologii (şi aflăm că o alta e în curs de alcătuire) au apărut în cadrul unui proiect amplu intitulat mai întâi „prietenii poetice“, iar în cazul ultimei , mai cuprinzător, „prietenii literare“. De această ultimă dată, „prietenii“ sunt în număr de 74.

În continuare, fiindcă realizatorul principal al ultimei antologii este dispus să ne mai dea cuvântul („Şi, după cum era firesc, comentariile vă vor aparţine dumneavoastră, cititorilor!“), aş încerca să-mi formulez cât mai constructiv părerile, închipuindu-mă în ipostaza de membru onest al cenaclului ce a dat titlul volumului. Acelaşi făptuitor al antologiei mărturiseşte în prefaţă că a fost nevoit să respingă zeci de autori „guralivi şi indignaţi“, din rândul cărora îi şi numeşte pe câţiva dintre cei mai sâcâitori, dar se va vedea în prima parte a acestei „luări de cuvânt“ că lista lor este mult mai cuprinzătoare, doar că nu-l voi numi pe niciunul dintre „prea mulţii gureşii poeţi“, cum îi numea Blaga în poezia Lucrătorul, ci voi cita pasaje / abateri flagrante de la ceea ce înseamnă imagine poetică.

Primul pas al formaţiunii neomogene ce ni se propune este făcut cu stângul: „Ceasul cel rău când a venit / Nu ne-a întrebat dar m-a găsit“ (Ceasul cel rău). De data aceasta, alfabetul a vrut-o. Dar urmează şi alte „ceasuri rele“ şi nici nu poate fi altfel când întâlnim asemenea autodefiniri stranii şi hilare: „Eu sunt această claie de aiurări ciudate / Eu sunt această minte-n colţuri“ (Poate c-am să rămân şi-o să mai fiu). Sau când artele poetice şi profesiunile de credinţă sună aşa: „Îşi risipesc poeţii zilnic ADN-ul / Cerneală şi cenuşă este pulsul lor / Cu febra frunţii se hrăneşte Zeul / Ce le-a pus Cruce, vers nemuritor“(Unor visători). Alta îngrijorătoare: „Călimara ascunde cuib de viespi / Pagina e albă şi rea / Cuvintele par lepădate / Vârful peniţei  e băut / Ritualul dimineţii cade-n vis / E un început de sfârşit al fiinţei / O trudă fără sens“ (Albastrul zilei). Şi încă una, bavardaj ceva mai nevinovat: „Şi eu şi voi şi ei şi ele / Plutim azi printre cuvinte / Şi-mi scot o oglinjoară / Şi-apoi tu să mă ţii minte / Cum mă uit acum în ea / Şi văd lumea şi văd stele şi văd multe / Tu zici că-s nebun, dar de fapt cutreier doar printre cuvinte“. (Ora exactă).

Cu asemenea „arte poetice“, este explicabil să se ajungă la „performanţe“ de genul: „Într-o zi am ascuns marea sub pernă / Să pot aduna roua de pe garduri / Soarele curgea trist peste valuri absente / La răsărit, din cuvinte nerostite / Am zidit o cetate“ (Valul). Încă una: „Am urcat şi-am coborât multe scări de sentimente / Căutându-mă în bezna sufletului meu de om“ (Regăsiri).

Pe „scări de sentimente“ se poate ajunge şi la naivităţi sprinţare exprimate banal ori alandala: „Pe valul vieţii uneori / Agerul vânticel suflă fiori / Magnific din pomii frumoşi tare,/ Străjerii sărutaţi par de încercare“ (Drum binecuvântat).

Nu mai e sigură, în aceste cazuri, nici soluţia tatuării: „Îmi scriai poezii pe piele / S-a ales praf şi pulbere din ele“ (Melancolie de noapte). Aşa că nu-i de mirare să afli că: „Obosit îmi este versul, zilnic ţi-l trimit pe vânt / Se întoarce fără vlagă, sufletul mi-e răvăşit“ (Gânduri rătăcesc în noapte).

Unele mărturisiri sunt înduioşătoare: „Mi-e dor de strachina cu lapte dulce“ rosteşte atât de convingător cineva. Sunt şi alte aspecte înduioşătoare. Mama apare în foarte multe texte de album de familie. Cineva îşi motivează sentimentul de recunoştinţă: „Când eu urmez al tău cuvânt / Să fiu poet de seamă / Dar simt acum cum chipu-ţi sfânt / Încet, încet mă cheamă“ (Măicuţă scumpă).

Recunoştinţa se îndreaptă şi către Dumnezeu cam din acelaşi motiv: „Iar Tu m-ai înzestrat, / Doamne, / Cu-atâta talent / Şi-atâta inspiraţie Divină / Încât cred că foarte curând / Voi deveni / Cel mai de seamă poet.“ (Imn de slavă). Tot poezie de album e şi cea mai mare parte a liricii erotice. În acest sens Ultimul dans  e citabilă în întregime, păcat că spaţiul nu permite redarea ei, mai ales că numaidecât ar trebui acordată atenţia şi temei sociale şi politice. Cum politica şi viaţa socială oferă nenumărate motive de îngrijorare şi decepţie, tonul lozincard-vehement cu greu ar fi putut lipsi: „Jos cu prostia, să urcăm dreptatea / În locul ei, pe care toţi îl ştiu. / Nu ne îmbătaţi cu apă rece / Prea mult amar ne-aţi pus în farfurie“ (Vorbe mari).

Multe s-ar putea spune despre poezia marilor teme, dar se cade să ne oprim măcar o clipă atenţia asupra unui factor agravant care constă în mulţimea de abateri de la normele limbii literare. Câteva exemple însoţite de sublinierile subsemnatului:

• „Ascunşi de priviri vom rămâne doi sloi“ (Ninge a dor);
• „Eu nu sunt un animal / Şi nu mă las pradă unei fiere“ (Sumbru)
• „Minciuna nu le va desparte“ (Dincolo de cuvinte)
• O poezie se intitulează Dimineţi matinale în umbra paşilor tăi

Chiar dacă despre această categorie de contraexemple s-ar mai putea face şi alte afirmaţii în numele necesarului adevăr, aş încheia, totuşi, mărturisindu-mi optimismul prin apel, culmea, la un citat al unei autoare din aceeaşi categorie:

„Poezia este un bun tratament, / Ea mă alină, tot ea mă dojeneşte. / A copiilor mei, frumos testament, / Rămând nu-nbătrâneşti” (Microniversul).

Partea a doua a acestei pseudorecenzii ar putea începe cu o întoarcere pe dos a mesajului din strofa redată mai sus. Există poezie care nu e un remediu universal, ba chiar poate fi periculoasă dacă o înţelegi aiurea; ea arareori „alină“, cel mai adesea provoacă, nu prea dojeneşte, fiindcă, de pe când era şcolăriţă, nu-i plăcea pisălogeala şi rareori e îndreptăţită să devină „un bun testament“. E drept că, doar atunci când e „naivă“, are toate şansele să nu-şi dea seama de vârsta reală pe care o are. Iar a fi autentic înseamnă a te cunoaşte înainte de toate pe tine însuţi.

„Sunt numai scribul trist care traduce / jurnalul scris cu vorbe nerostite / de nevăzuţi ţintuiţi pe cruce“ (Corneliu Neagu, Epitaf fără cuvinte).

A fi poet e un risc asumat: „Se îmbracă poetul în cuvinte / şi lumea îl jupoaie de viu“. (Rodica Brad Păuna, Hainele). Cam acelaşi lucru îl mărturiseşte iubitei sale sau poeziei înseşi, Ioan Corin Culcea: „E atâta echilibru pe muchia cuţitului, / Încât ne sprijinim unul pe altul / Visările“ (Atâta de liber). În cazul poeţilor care reuşesc să treacă de pragul poeziei naive se vede că şi-au modelat propria devenire prin luarea în considerare a devenirii limbajului poetic de-a lungul vremii, stabilindu-şi repere sigure, asumându-şi firesc opţiunea pentru modernitate. Abia astfel o mobilizare totală a simţurilor poate însufleţi imaginea:

„Ascultă splendoarea din ceţuri / Se nasc icoane în suflet de versuri“. (Read Write, Ascultă splendoarea). E de apreciat capacitatea autoarei, din care tocmai am citat, de a valorifica elemente simboliste în texte ce ar aduce aminte, pe de o parte, de clasicele pasteluri, dar care devin ceea ce spune titlul unuia dintre ele: Fior albastru, Albastrul, ca mai înainte dulcele, părea să-şi fi epuizat semnificaţiile. Iată-l regăsindu-şi-le, în preajma sinesteziei, în sintagme ca acestea: „albastre fluide“, „albastrul porţilor“, „alge albăstrii“, „păienjeniş azuriu“, „cochilie de alabastru“ şi „clopot ce-albastru sună“. Poeta e credibilă când afirmă: „Tălmăcesc sâmburi de slove, adun poveţe / Dar dorul grifonului în mine-i ascuns. / Tăiş de cuvinte îmi spintecă gândul / Clipeşte-un izvor din trup de umbră rănit / Cuvintele vindecă piatra, poeţii îşi reiau zborul / Prinde culoare corabia-n mine dospită“. (Trup de grifon)

Pentru Mara Paraschiv, şansa adevăratei naşteri o constitue  închiderea în scoica timpului care „nu-mi ia decât ce nu-mi aparţine ca să-mi dea în schimb steaua naşterii mele“. Acesta e finalul poeziei Singurătate, o caligramă având conturul unei clepsidre.

Ieşirea din obişnuit, atât de frecventă în cazul poeţilor, nu înseamnă şi renunţarea la gesturile simple. Aflăm de la Doina Pană: „E dimineaţă, e înnorat, Ies pe balcon. Sunt doar eu şi ceaşca de cafea. A început să plouă. Plouă mărunt. Iubesc ploaia, aş vrea să o ating, întind mâna, câteva picături se preling de pe mâna mea în ceaşca de cafea. O picătură a rămas chiar pe marginea ceştii… Îmi apropii uşor buzele, abia o ating, parcă ar fi un sărut, un sărut al ploii“. (Iubesc ploaia)

Aceeaşi autoare evocă într-un delicat poem de proză Visul, întâlnirea cu iubitul-fiinţa umană, petrecută tot la vreme de ploaie.

Poezia iubirii nici că se putea să nu ocupe un loc important în creaţia celor mai mulţi dintre poeţii antologaţi. În foarte multe cazuri avem de a face cu o poezie intimistă, dar sunt şi creaţii în care ne regăsim cu propriile noastre trăiri. Astfel, Vichy Mihalcea realizează, din perspectiva feminităţii, un fel de Cântare a cântărilor în care iubirea dintre oameni e indisolubil legată de atotcuprinzătoarea iubire de Dumnezeu. O spune şi titlul sub formă de citat al uneia dintre poezii: „Unde vei merge tu, voi merge şi eu… Dumnezeul tău va fi şi Dumnezeul meu“. Cât despre iubirea dintre semeni, omul raţional nu se dezminte: „Să-mi pot iubi aproapele mai presus de orice / voi fi nevoită să-mi dau în vileag ipoteza / despre cum a evoluat în lume / dialectica mercenarilor de elită!“(Geta Stan Palade, Edict de pace). Aici, deşi suntem în preajma spaţiului unde poezia şi politica nu fac ceea ce se cheamă casă bună, rămânem totuşi, „în arena metaforei“, ca să folosim vorbele aceleiaşi poete.

Cum fiecare cititor are dreptul la opţiunea lui, mărturisesc faptul că, în ceea ce mă priveşte, mi-au atras atenţia în mod deosebit trei voci lirice din cele 74 antologate: Adriana Popa, Ioan Popoiu şi Ioan Romeo Roşiianu. Despre primii doi am mai vorbit cu prilejul apariţiei acestora în volum, iar numele celui de al treilea l-am întâlnit frecvent în diferite reviste literare.

Adriana Popa începe primul text din grupajul său cu o întrebare ce mi-a creat, pentru o clipă, senzaţia că îmi este adresată personal: „Îţi mai aduci aminte de mine?“ (Mai departe). De fapt, poeta e o interogativă şi atunci când întrebarea nu e formulată direct. Acele întrebări bănuite sunt adresate sinelui în căutarea căruia eul liric se aventurează. Se aude doar răspunsul generator de noi întrebări, de data aceasta în mintea cititorului a cărui sensibilitate e provocată cu subtilitate: „Chiar dacă iarba mai-miroase a vară / în sufletul meu s-au frânt toate poemele / mă stâng în braţe / mă privesc în ochi / cu intenţia de-a înţelege / de-a mă căuta pe mine însămi / dincolo de ceea ce eu pot percepe cu albastrul gândului“. (Chiar dacă)

Ioan Popoiu este prezent alături de poeţii Cenaclului Ecreator cu o parte din poeziile ce alcătuiau volumul Vifor eretic, în care apărea imaginea unei lumi în destrămare. Monologurile sale lirice sunt concepute prin apel la toate cele trei persoane ale pronumelor şi verbelor, constantă rămânând de fiecare dată tendinţa de autodefinire în raport cu o lume terifiantă: „Mormane / case părăginite / maidane şi şanţuri / vacarmul de fiecare zi / şiruri nesfârşite de morţi / bolnavi şi paranoici / frică“. (Maidane şi şanţuri) Până şi bruma de frumuseţe care mai pare a fi dăunează, iar visul simplităţi idilice se spulberă: „Frumuseţea aceasta / te răneşte / construieşti / încă o dată / planuri / până la următoarea prăbuşire / păsări arbori soare valuri / imposibilă Arcadie“. (Imposibilă Arcadie) Într-un univers ratat, în care „cel rău triumfă “, Dumnezeu nu mai răspunde implorărilor celor disperaţi, în vreme ce Antichrist propovăduieşte nestingherit „viforul eretic“, de aceea omul se simte „asaltat de semne” ale Apocalipsei. Totul e rostit în aceste versuri fulgerate, în zig-zagul lor, cu sufletul la gură, ca într-o teribilă spaimă, iar intensitatea trăznetului o vădeşte hiperbola.

În antologia alcătuită şi prefaţată de el însuşi, Ioan Romeo Roşiianu propune doar trei titluri de „scrisori lungi pentru zile scurte“, în structura cărora, între paranteze, sunt inserate, ca un fel de refren interogativ, enunţuri care încep cu sintagma „mai ştii…“, convocând amintirea să depună mărturie în legătură cu trăinicia sentimentelor. Cele trei scrisori sunt, în fond, ample meditaţii despre împlinirea deplină prin dragoste sub semnul luminii: „iubirea asta mi-a luminat sufletul“. (Scrisoare despre medalionul de la gâtul tău); despre adevărata înţelegere a frumuseţii lumii: „dacă ochii ar privi sufletul ar fi cu totul alta / ideea de frumuseţe…“. (Scrisoare despre medalionul…); despre a fi între  oameni, dispariţie şi singurătate: „mi se făcea frică de atâta viaţă trăită degeaba / e trist  să invoci moartea şi ea să nu vină la raportul de gardă / e trist să fii înconjurat de oameni şi totuşi atât de singur acum“. (Scrisoare despre viaţa mea şi sfârşitul aproape); despre poezie: „am ştiut că poezia mea e ca o rană care / musteşte de prea / multă durere / are propria ei durere chiar rana mea adâncă din sufletul gol / are propria ei durere poezia mea rănită de dor“. (Scrisoare despre viaţa mea)

Cu acest ultim citat s-ar putea încheia consideraţiile subsemnatului despre poezia din antologia Cenaclul Ecreator 2. Cât despre partea de proză, altă dată. Deocamdată simt nevoia să recitesc Ieudul fără ieşire şi alte poeme a lui Ioan S. Pop ca să nu mă despart prea brusc de spaţiul maramureşean.

—————————

George BODEA

Martie 2018