Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme
Ochiul cel mare
La moartea lui o stea s-a stins
steaua vânătorului ciclop,
lumina-şi dăruie umbra unui arbore albastru
cu frunze tremurate-n cântec
ce mângâie tăcerea,
iar noaptea-i dă glas vântului
curge mimând sunetele dimineţilor stelare
alunecând spre marea neodihnei
între ţărmuri nepăsătoare.
Gândurile capătă zimţi de os,
prind un zbor înalt, vertical
şi ajung din urmă nesfârşitul
mereu tânăr,
în acest triunghi de uimire
din care priveşte ochiul cel mare,
lumea se vede nestatornică
şi vulgară.
Ochiul magic
Când noaptea nu va fi nici neagră, nici albă
lumina din interior mă va înghiţi,
voi uita pe unde am fost şi dacă am fost
ori am lăsat la alţii ce am avut,
mă voi despărţi cu totul de trup
chiar şi gândurile mă vor părăsi,
o umbră poate să-şi aducă aminte
de soare când m-am ascuns,
voi întra într-un labirint fără ieşire
în care şi steaua mi se va topi.
Nu voi mai simţi nici vântul, nici ploaia
somnul nu-mi va mai fi somn,
voi iubi altfel decât am ştiut
fiindcă inimă nu voi avea,
doar un ochi mă va călăuzi
de voi vedea universul în alte culori.
Tu, iubito, dacă vei fi undeva pe aproape
am să te recunosc din acel ochi.
Lumina curge cu solzi fluizi
În frunze de un verde luminos
seva rădăcinilor capătă culoare
în chimia îndumnezeirii din trunchi,
de pădurile se îmbracă frumos
în culori nebănuite.
Întomnarea cu ploi reci, vânturi şi brume
dospeşte năbădăios,
lasă din ramuri căderea liberă
un fel de moarte lividă.
Lumina curge senină şi aspră
cu solzi fluizi
prin aerul răcoros şi violet
peste o întinderea deluroasă
pregătită pentru o altă înfăţişare
cu răbdare de invidiat.
Târziul cu aura somptuoasă
simţe cum se apropie învelişul
vremii nu-i inspiră grabă,
de se strânge în trup căldura
şi fierbe mustul în crame
sorbit ca pe sângele Domnului
în zilele de tihnă şi praznic.
Şi care bogat îşi umple
traiul atât de discret.
Mă nasc în altă parte
Acopăr cu palma un cer subteran,
ştiu că există undeva în dedesubtul conştiinţei
pe linia frântă a nefiinţei,
ascuns de taina timpului în ochiul său
uit să-mi trăiesc clipele ultime
şi mă nasc în altă parte a universului.
Dragostea ta e o comoară de foc,
îmi arde tălpile oriunde m-aş afla,
lumina o port cu mine-n gânduri
ca pe un simbol al trecerii nestingherite
fără să mai existe moarte
doar câte o întrupare a spiritului
care se înalţă pe sine,
deasupra de tot ce înseamnă iubire
Dumnezeu vede totul
şi mă lasă liber de trup.
Imn de rugă pentru înduplecat norii
Gândul se întrupează-n femeia din câmpie
sub tălpi cu-ntinderi de rod galben
solicitând ploaia cu glasul holdelor în cant
într-un imn de rugă pentru înduplecat norii.
Departe cerul sărută pe frunte orizontul,
coboară s-asculte respiraţia pământului.
Văzduhul alunecă pe albia râului secat,
femeia de ploaie aşteaptă sub sălcii.
Cântul ciocârliei se opreşte dincolo de lanuri,
un fulger grăbit se apropie din răsărit.
Vântul se ceartă cu plopii şi arinii,
clopotele încep să bată în ambele părţi.
O să scriu cum se-ntunecă şi se zbate,
de se clatină marginile serii
fără să se mai vadă freamătul ud
prin care păşim îmbrăţişati spre noapte,
târziul ne mângâie somnul frânt.
Uneori mă îndepărtez de mine
Peste un timp o să ies la lumină,
nu-mi place să-mi las adevărul
să se piardă-n mulțime.
Aproape-n fiecare zi rup câte un gând
şi-l arunc în urmă zâmbind,
încerc altul cu ideea de pasăre
ce mă face să privesc spre cer.
Uneori mă îndepărtez de mine
căutând la alţii un rezultat palpabil
şi-mi doresc să valorific ocazia
prin adâncirea cunoaşterii interioare.
Îmbrac rănile în cuvinte care mângâie
pentru a uita de suferinţă
şi de a reface acel potenţial din trup
care vindecă şi apoi uită.
Tot ceea ce provoacă râsul
e modul de a te elibera de traume,
de a te regăsi în persoana iubită
cu nebunia de la începuturi.
Cu dragoste poţi îndepărta singurătatea
şi-ţi înfăşori trăirile cu ale celuilalt,
de parcă nimic nu s-a întâmplat
porţile bucuriei rămân deschise.
Lumina e aceeaşi pentru tine,
poţi urca nestingherit în sferele înalte
fără să-l atingi pe Dumnezeu
decât cu ruga de a rămâne om.
Unde iertare nu este
Unde iertare nu este
continuă aprigă lupta.
Nici uitarea nu intervine,
rămâne o pată în amintiri
care nu se întinde, dar nici nu iese,
poate fi o cădere în gol
prin întunericul orb.
Timpul nu mai are răbdare,
ucide din vârstă şi ultima dorinţă
fără să aibă remuscări,
un zid prin tăcere apără
chiar şi pe cel învins
cu speranţa revanşei.
Răul interior respiră şi el binele
şi încearcă schimbarea.
Cântar,
pe care din talere să-mi aşez
greşelile dosite?
Noaptea învierii
În miezul nopţii când lumina vesteşte
minunată învierea,
prin suflet curge suflul bucuriei.
Ruga fierbinte se preface-n pâine,
vin, caş dulce şi ouă încondeiate
ce dau culorilor durerea patimirii,
capătă strălucire divină.
Îmi amân privirea-n pomii înfloriţi,
să primesc frăgezime în gânduri
darul de al întâmpina înviat pe Iisus
şi de a vesti şi celorlalţi.
Dimineaţa limpede ca după mântuire
aduce acasă curăţirea
ca o boare din care respir
cuvinte vii.
Unde soarele răsare din ape
El îşi frânge mâinile şi întreabă pe toată lumea
ce se-ntâmplă cu oraşul acesta de ceară
şi cu marea fără ţărmuri
unde soarele răsare din ape
în dimineţi uitate de Dumnezeu în depărtare,
lumea pare să fie smulsă din somn
ea nu citeşte şi se roagă la idoli inexistenţi.
Moartea vine întotdeauna singură, pe furiş
într-o zi în care-i lovită de amnezie
şi caută să-şi facă datoria ingrată
noaptea când totul pare fără suflare,
dar aude ţipătul păsării chemătoare
şi de acum ştie unde să caute.
O lumânare aprinsă pâlpâie rar
vântul se lasă pradă sentimentelor calde,
şterge paginile unei vieţi,
învie o altă speranţă mai vioaie ca el
într-un alt orizont mai albastru.
liber şi deschis.
——————————
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
Sibiu
23 iunie, 2018
