Cuvânt și iubire

România-Provence

Învăţând sanscrita (cu) Eminescu

Faust Brădescu nuvelist

Între psiholingvistică  și  psiholiteratură 

Publicistul Buzinschi   

Inaugurarea întâlnirilor cu scriitori

Ne-a iubit

Biblioteca Pedagogică Națională

Ne-a iubit

Aromân în China

 Orfeu în literatura română şi universală

 

“Oucitanio Padanio: mume coumbat?”/“Occitanie-Padanie: meme combat?” (“Occitania-Padania: aceeaşi luptă?”) articol în provensală şi franceză apărut în numărul pe ianuarie al revistei “Me Dison Prouvenco”/ “Mon nom est Provence”, sub semnătura lui Remi Venture, eufonizează – şi în Română? – sufixul comun al unor toposuri prinse între globalism şi autonomism: Occitania-Padania (cf. Transilvania), -nio, -nie, -nia. În cometariul său, autorul vocalizează, de fapt, sufixul: “io”, “ie” (“ia”). Marşul nu către, dar contra Romei al Padaniei (pe Pad) şi “globalismul occitan” (d’Oc), “aceeaşi luptă”, se complică prin “ecumenismul” chiar al unor “compagnons de route” provensali tocmai întru suprimarea frumosului nume “de Provence”. De altfel, motto-ul revistei este “Uno Regioun, Uno Identita, Uno lengo” – Pentru recunoaşterea limbii provensale codificate de Frederic Mistral, acest nr. 12 fiind dedicat oraşului Avignon, faimos prin Universitatea sa şi Palatul Papilor.

De departe, cel mai la timp şi, discret, îndătinat tezaur Român-provensal este Albumul Macedo-Român, din 1980, publicat de V.A. Urechia, o vastă antologie incluzînd sonetul România de Frederic Mistral. Murnu, Capidan, Papahagi s-ar trage din sutana călugărului Averchie – „Şi eu sunt (a)Român” –, este de părere Emil Bratu, editorul Caietelor Şcolii de la Sfinţii Apostoli.

Păcat că unii aRomâni privesc România cum priveşte Provenţa Occitania, i.e. Franţa, iar Şaguna e folclorizat antisinodal pentru „un Ardeal” via Sibiu. Vandaluzia, Longobardia, Sibilia? Tot la hazard am inclus versurile mele „provensale” în cartea Maroc după tată, altfel dedicată d-nei Annie Mauron (maur…)

Provence (în absolut, dar în franceză) şi (pentru) România, sunt toposurile unei convenţii pe care am semnat-o împreună cu poetul Remi Venture, între Biblioteca Municipală Naţională din Saint-Remi-de-Provence şi Biblioteca Pedagogică Naţională din Bucureşti, ţintind spre: căutarea şi strîngerea documentelor scrise (manuscrise, corespondenţă, opere literare) referitoare la relaţiile dintre Provence şi România, coediţii trilingve (în limbile Română, provensală, franceză) ale acelor documente etc. De fapt, punctul de plecare a fost organizarea unei expoziţii cuprinzînd corespondenţa dintre Frederic Mistral şi scriitorii Români. La Maillane, printre cele 60 000 de scrisori primite de laureatul premiului Nobel se află şi cele Româneşti, mai ales de la Vasile Alecsandri şi Carmen Sylva, pentru „francezi”/provensali atracţia constituind-o fondul epistolar mistralian de la Biblioteca Academiei Române. Se dorea şi o publicaţie bilingvă a corespondenţei.

„Cele două părţi – continuă Convenţia – vor studia posibilităţile de realizare a coediţiilor bilingve sau trilingve (în limbile provensală, franceză şi Română) a operelor literare realizate de scriitori sau poeţi în viaţă şi avînd rezidenţa în sudul Franţei sau în România”. Se preconizează întîlniri bianuale, intervenţii solidare pentru sprijin pe lîngă organismele competente din Franţa şi România, pe lîngă cele internaţionale (Europa, Unesco).

Ne întîlnim, oricum, în francofonie, în context cu belles etrangeres franco-Române, forumul „Nouvelles Technologies et Francophonie”, Timişoara, 22-23 martie 2006 (am propus o intervenţie „Spre o tehnologie a re/cunoaşterii”), un proiect franco-Român, dedicat literaturii pentru copii cu participarea d-nei Genevieve Patte, la iniţiativa d-nei Marina Debattista din Seatle.

Învăţând sanscrita (cu) Eminescu

“Scrisoare divină” este traducerea eminesciană pentru numele alfabetului devanagari. Dacă valabilitatea caracterelor tipografice respective  fusese o problemă, la începuturi, pentru înşişi urmaşii lui Gutenberg, lui Eminescu i-a fost dat să rescrie, de mână, după tiparul berlinez ‘In der Nicolaischen Buchandlung’, editorul cărţii Kritische Grammatik der Sanskrita-Sprache in kurzerer Fassung von Franz Bopp, Zweite Ausgabe, 1845, devenită, în înscrisul lui I.Nădejde, “ Compunere/Traducere De Mihail Eminescu. Gramateca sanscrită. Vol.1.  Iaşi, 1886. În biblioteca de Iaşi”. Soarta a vrut ca publicarea, pentru prima oară, în 1983, să se facă în facsimil (însoţit de transliterarea, tipărită, în alfabet latin) – M. Eminescu, Opere, XIV.Traduceri filozofice,istorice şi ştiinţifice. Hurmuzaki. Rotscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole şi excerpte. Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 509 – 896 (unele citate, în continuare, vor indica, în paranteză, pagina la care se află în această ediţie). Editorii, Petru Creţia şi Amita Bhose, au introdus cercetătorii şi cititorii în laboratorul, cu totul surprinzător pentru cultura română, al lui Mihai Eminescu, traducătorul. Preocuparea pentru sanscrită apărea, misterios şi poate terapeutic, drept un final de operă în eternitate, dacă nu un accident, o curiozitate, cum se perpetuase în percepţia eminescologilor vreme de peste un veac. Cum să (nu) fi încununat sanscrita opere de căpătâi de istorie naţională, artă dramatică, filosofie transcendentală, paleoslavă, traduse de Eminescu din germană în română?

În afara tiparului devanagari, poate că nu lipseşte nimic din gramatică în varianta din ediţia critică naţională menţionată mai sus. Luăm parte chiar la un spectacol, o leela, (‘lela’ lui Budai-Deleanu?) româno-sanscrită. Deschizând volumul la paginile manuscrise în devanagari ale lui Eminescu, profesorul Satya Vrat Shastri a avut o revelaţie, din care şi-a revenit parcă anume pentru a-i relata, pe nerăsuflate, soţiei sale, Usha, specialistă, ca şi dânsul, în sanscrită, ce a văzut. Devanagari fiind un alfabet numai de majuscule, scrisul lui Eminescu îi va fi apărut ca un tipar empatic. Se va întâmpla la fel oricărui indian care va avea cartea aceasta tipărită în mână, iar orice român care se va alfabetiza în devanagari cu ajutorul lui Eminescu va fi la înălţime, ca să spunem doar clasa.

Atât pentru Bopp cât, crede Amita Bhose, şi pentru Eminescu, utilizarea alfabetului devanagari ţine, la ei, de vizual, pronunţia corespondentă neinteresând în aparenţă. Acelaşi Satya Vrat Shastri, aflat în România cu prilejul conferirii doctoratului honoris causa al Univerităţii din Oradea, a oferit, prin viu grai, ore întregi, echivalenţe sanscrite la cuvintele romanes dintr-un dicţionar pregătit de Luminiţa Cioabă, pe care aceasta i-l rostea ca într-o transă.

Dacă transcrierea porţiunii în devanagari din gramatica sanscrită acoperă o zonă grafică enigmatică în biografia scrisului eminescian, în orice caz manuscrisul se poate citi şi ca o partitură, ştime psiho-poetice ale propriului melos indo-european, iar tipărirea lor, făcându-le poate mai greu, pentru români, de decriptat ori de omologat acordurilor propriei poezii şi poetici, ne poartă în sacristia sanscrită a ştiinţei paniniene a gramaticii, via Franz Bopp. Întârzierea, până acum, a tiparului şi a punerii separate, în volum, la dispoziţia mult mai multor interesaţi decât s-ar crede, a acestei gramatici sanscrite eminesciene adaugă, prin nelămurirea misterelor marilor întâlniri întru logos-vac, o atractivitate proaspătă, o descoperire redimensionată la standarde globale în care India lui Eminescu, reimaginată cosmic, româneşte, abia se confirmă, contrapunctic, prin traducerea finală, ca însăşi viaţa lui nestrăină universului, peste moarte şi avatar.

Am asistat, câţiva ani, în India, la confirmări, în “traducere”, ale lui Eminescu. Mahendra Dave se credea chiar un avatar, în…gujarati. Ascultând traducerea proprie, Divyagrahah, incantată de Urmila Rani Trikha, Sergiu Al-George a murmurat, fără cea mai vagă ostentaţie: parcă aud pentru prima oară Luceafărul lui Eminescu. Departe de a fi fost un sacrilegiu, acea întoarcere la scrisoarea divină, în palimpsest de sonorităţi, va fi simfonizat în auzul indianistului nostru – specialist în foniatrie! – scriitura eminesciană, românească şi totdeodată, în auz, sanscrită. Avatarurile – mai multe în România – ale versiunii în devanagari, tipărite oarecum în ‘samizdat’, neincluse în ediţiile ‘oficiale’ încă, se vor fi însumat amânărilor publicării gramaticii.

În India, traducerea Luceafărului a circulat ca o operă a locului, lansările bucurându-se de tonalităţi irepetabile. Parcă în replică la transcrierea paradigmelor gramaticii sanscrite, mai mulţi poeţi indieni au recompus poeme de inspiraţie indiană ale lui Eminescu. Imnul originii, din Rigveda, tradus în germană, de aici în română, de către Eminescu, rescris în începutul Scrisorii I, (re)tradus în sanscrită de Rafik Vihari Joshi, se regăseşte într-o spirală, într-o singularitate ce poate decima constelaţii.

Geniului de gramatician al lui Bopp, traducătorul său, Eminescu, i-a răspuns cu ultimele eforturi, testamentare, retrospectiv şi premonitoriu. Ne aflăm în faţa unui cod supragramatical, o comunicare între începutul şi sfârşitul limbilor, cu punerea în vedetă a recunoaşterii, abhijnana (Kalidasa), de sine a culturilor prin celălalt, prin cel dintâi, acelaşi cu cel din urmă: “împresurat din toate părţile de boală, redus prin forţa lucrurilor la o funcţie subalternă, devenit incapabil de o activitate creativă, Eminescu a avut totuşi energia, disciplina şi elanul intelectual de a se confrunta cu o lucrare dificilă între toate şi, biruindu-şi şi încheindu-şi soarta, de a-şi apropia într-un chip admirabil limba ideală a aspiraţiilor sale cele mai adânci” (Petru Creţia, ed.cit. p.62). “Grija şi exactitatea cu care a tradus Gramatica lui Franz Bopp dezvăluie că, cel puţin în perioada traducerii, Eminescu poseda cunoştinţele teoretice despre limba sanscrită la cel mai bun nivel al ştiinţei vremii sale” (Amita Bhose, în ediţia citată, p. 1017). Or, ‘perioada traducerii’ este fie între 1874-1876, după unii, fie 1884-1886, după alţii, în aceeaşi fatidică bibliotecă ieşeană, azi “Mihai Eminescu”, cât s-ar putea grafia şi în devanagari cum îşi plănuise cartea de vizită, alfabet în care i-au cunoscut numele sute de studenţi indieni.

Să fi rămas Eminescu ‘copist şi sufleor’ şi în sanscrită? Tocmai când se îndreptăţeşte  “ocupaţiunea mea, care întotdeauna va rămânea ştiinţifică şi literară”, cum i-a scris lui Maiorescu, dar şi-o va fi spus-o mai ales sieşi, precum i s-ar fi putut adresa şi lui Kalidasa, poet-kavi dar şi almkarika (poetician, ca şi Eminescu).

Tema-rasa şi sunetul-dhvani străbat sanscrit întreaga creaţie a lui Eminescu, de la plânsul antropomorf al izvorului-naşterii la dorul-avatar al solului către Zalmoxis, blestemat de formă în Nirvana/Rugăciunea unui dac.

Sanscritismului de fond al operei, al morţii tuturor eroilor din Mahabharata, i se contrapune, rece, ritual, gramatica sanscrită, de pe urmă şi, în acest târziu, dintru început, reîncepere în învăţarea spiritului primordial cu Eminescu, într-un timp când devanagari este la îndemână, electronic, ubicuu. Dacă în ediţia facsimilată, pentru cititorul român abia transliterarea declanşa fonetismul, originalul lui Bopp şi devenirea traducţional simbolică la Eminescu duc spre semnul vizual şi sonor al rădăcinii atotputernice.

O gramatică şi un glosar ale zeilor: Siva; “Puradanishas m. un nume al lui Indra (ad litteram ‘muşcător de cetăţi’, comp. Purandara ‘despicător de cetăţi’; “Shvetah, un comune al lui Indra (ad litteram ‘având cai albi’; “Indraani, Varunaani, Rudraani, soţiile lui Indra, Varuna, Rudra”; “dharmavid” m.f.n. ‘cunoscător de datorii’; ”acyuta 1) adj. firmus, trop. excelsus, divinus, augustus 2) nomen Vis’nus et Kris’ni”; ”ishvara m. 1) dominus 2) nomen Sivi 3) adj. potens, capax, par”; “ishvari f. 1) domina 2)nomen Durgae, Shivi uxores”…

Mahabharata este citată pentru exemplificarea numeralului; traducerea lui Eminescu, din sanscrită (în devanagari) şi germană: “Dronas răni pe Pandawas, o, rege, cu 25 Kripa, cu 50 de săgeţi, pe Durjodhanas cu 64 şi pe Saljas cu 9, pe Draunis tigrul-bărbat cu 3 săgeţi, Arthajanis cu trei săgeţi” (p.786).

Pentru Eminescu, sanscrita a fost o realitate, aşa cum este pentru Kalidasa. Kali îl întâlneşte pe Călin.

 

 Faust Brădescu nuvelist

 

R  A  M    K  A L U   A D I  Nuvele EDITURA “CARPAŢII”    MADRID     1957

                …”În Turnul cel Mare, departe de lume, de sgomot şi ispite, Ram Kalu Adi, cititorul de stele al prea puternicului Asurbanipal, împărat şi stăpânitor al Asirilor, îşi împlineşte straja din fiece noapte.”…

            Floare albastră?…”câmpiile asire”? Flash: în India International Centre, pianistul florentin orb îşi sfârşise concertul de Bach şi, în picioare, mulţumea aplauzelor ca şi musonice, când fiinţa i-a fost cuprinsă, din ce în ce, de teroare, pe cât se apropiau, se apropiau, se apropiau paşi neaşteptaţi, ca din altă lume: cum de n-a murit, de fericire,însă, pe care ne-o vădea tuturor,când pe umeri i se aşezase ghirlanda în ofrandă asurzitoare, mângâind cu mâna de devi noaptea nopţilor, ochii ochilor lui…

            …”Nimic din tot ce înainte îl făcea să se bucure de singutătatea măreaţă a Turnului de veghe, nimic nu-l mai atrage. Nici vântul ce-i apropie depărtările… Nici fiarele ce-i hrăneau imaginaţia… Nici clipocitul molcom al Eufratului, bătrân povestitor al imensei împărţii… Nici măcar stelele, stelele ce i-au fost ani de-a rândul surori şi confidente, stelele ce-l legau de sacralitatea infinitului şi de imortalitatea zeilor.”…

            Da, cititorule, ai deschis ochii în noptatic, astral romantism, fecioara focului sacru, raza de lună Narda-Ly i-a surpat în păcat veghea lui Ram, “Şi aşa veni pe lume, sub semnul păcatului, Zoroestru, cel ce prin înţelepciune şi dăruire de sine, păcatul a înfrânt.” Final cu pianist orb, Radule (vorbeam cu el, Radu-Dan Vlad, ce tocmai se ocupa de prezenta ediţie, pe care i-a lăsat-o în lucru Marianei), nu chiar, că-n ultima nuvelă, a noua, Gherasim, ne găsim într-un film (cu semn schimbat faţă de cele ale lui Sergiu Nicolaescu), unde un desant de camarazi cu misiunea dinamitării barajului de la Bicaz, egal a comunismului (Radu dă din cap, asta e, adică) omoară “comunişti”: “Şi astfel, rândurile luptătorilor nu vor fi niciodată rărite, căci locurile celor căzuţi vor fi mereu, mereu, luate de alţii, până la biruinţa cea mare.”

            Cu un asemenea preambul, cartea de faţă poate fi, eventual, lăsată de-o parte, dacă nu pusă pe foc, din vina “tezei”, ori pentru că nu e nici măcar “desperado”, nici în “canon”. Cui i se va întâmpla, însă, a o citi, va simţi pe umerii orbi ghirlanda ramayanică evocată mai sus. După încheirea lecturii – cum Faust va fi intrat pe mâna lui Mefistofel – se poate trece la recitirea, ca şi în continuitate a nuvelelor de amurg ale lui Vasile Voiculescu, dacă nu, retro, prin Mateiu Caragiale, până la Ion Creangă din Moş Nichifor…, aici psihodramaticii moş Grigore căutându-şi zeci de ani pedeapsa-iertare în sfâşierea lupilor (Lupii), moş Ilie dându-şi foc spre a ajunge la fiii morţi (Rug spre cer), rebreanianul moş Gustin urlând “Vin stafiile…! Vin stafiile…!” (Năluca)

            Publicată în Spania nuvelelor exemplare ale lui Unamuno, această carte este scrisă şi se citeşte ca un mister testamentar al învierii individuale româneşti prin literatură. Anume coduri de psihologie religioasă ori simplu abisală îşi taie artificiul în personaje, mituri, amintiri ancestral-exilat-teosofice, o singură dată cu aluzia la posibilul sit al scrierii: “Libelulele cifulite avură un fior colectiv, ce le strânse ca un ciorchine în jurul şefului. Masculii, derutaţi, păreau statuele de mizerie ale unui templu aztec. Cu bărbiile căzute până la genuchi, aveai impresia că aşteaptă verditctul marelui bonz” (Un protejat al soartei). Aşadar, undeva între Amazon şi Himalaia,  într-un tren românesc pe timp de război.

            Fiecare nuvelă a lui Faust Brădescu aduce la suprafaţă un subconştient literar fantastic întru o mistică fervoare existenţialistă, trăiristă încă, sub o aură de bucurie estetică, nestrăină nici fantasmelor decadentiste, nici sentinţelor morale, tiradelor pârvanian-patriotice:

– Ţara!… Ţara, cu holdele şi pădurile ei… Cu apele şi praful nesfârşit al drumurilor…! Cu mizeriile şi rănile ei seculare… Dar, Ţara mea!… Unde-i ? În ce colţ de lume îşi aşteaptă învierea?… Dar oare am avut vreodată o Ţară? Abia mi-aduc aminte… Ah! Tâmplele au început din nou să svâcnească şi un nod mă doare în coşul pieptului… Şi mâna-mi tremură… Poveşti, vise… Nu există ţări uitate, popoare îngropate… Trebuie să mai aştept… Încă puţin şi mă întorc la mine… Vai, ce groaznic uruit!…

                                                                        (Ceasul reîntoarcerii)

Bătrâne zeu, dă-mi linişte… Ajută-mă să-mi primesc senin destinul. Iartă-mi îndrăsneala păcatului făptuit… Simt din ce în ce că moartea va fi o binefacere pentru mine…Învaţă-mă s-o primesc… Mi-am sfârşit misiunea. Pământul mă cheamă… Cerul mă rspinge… Frânge-mi dorinţa necugetată a cărnii… Păcatul meu, păcatul lumii!… /…/ Umil mă prosternez în faţa voastră, Zervan, Ormuz, Syn, Shamash, semne eterne ale nemurirei… De la voi aştept îndurare, eu, bulgăr de pământ stropit c-un bob de viaţă… (Ram Kalu Adi)

Şi-acolo, pe locul unde ne-am legat fraţi de cruce, am jurat să mă întorc în fiece      an, spre Bobotează, şi-o zi întreagă s-aştept pe locul unde Radu şi-a dat sufletul, ca lupii pădurii Cobarca să-mi tocmească soarta… (Lupii)

Cetatea înghiţită de valuri se mişcă, se umflă, se apropie de noi… Mii de glasuri ne strigă, mii de braţe ne fac semn… O muzică dulce umple spaţiul… Sufletul ne e plin de chemarea mării… Viaţă, soare, pământ, ne par inutile… Acolo, în fundul apei e liniştea şi fericirea, printre colonadele de marmură albă, încărcate de alge şi amintiri… (Cetatea de altă dată)

O mână prietenă stinse lumina din compartiment. Întunerecul îşi întinse lacom imperiul peste fiinţe şi suspine. Doar gândurile, răvăşite pentru o clipă, nu reuşiră să se ascundă sub vălul uitării… Sălbatece şi nemiloase continuară să săgeteze conştiinţele celor 23 de artişti ai celebrei trupe de teatru. (Un protejat al soartei)

Ce linişte vei putea avea în lumea de dincolo, când sufletul îţi va fi veşnic plin de chinurile lui Prodan, de curajul lui Dănilă, de sacrificiul lui Eremia, de fruntea găurită a lui Iliuţă… (Gherasim)

Euforiea Crăciunului întoarsă pe nostalgia ţării, când naşterea e una cu învierea, se ponderează subtil şi inventiv, liric şi peisagistic, în viziuni tăiate şi pe suspans şi imnic, contorsionănd timpuri şi spaţii când într-un dor bolnav şi ispăşitor, când într-un hedonism de pe altă lume, dacă nu în repetiţii de negaţii apofatice, de cantico:

Nu există adevăr! Nu există /…/ -E vis, e vis! /…/ – Mi-e teamă… Mi-e teamă  (Ram Kalu Adi)

Nu-i iertare… Nu-i iertare (Lupii)  – Unde-i adevărul?… Unde-i adevărul?…(Pretext).

Flash-back-urile psiho-epice sunt sparte predilect de maxime mai adânci decât propoziţii simplu culturologice:

Dar oare, legile infinitului, aspre şi neschimbătoare, pot ele înţelege ceva din suferinţa şi nevoile muritorilor? /…/ “Pe panteră s-o ataci; pe femeie s-o fugi!” (Ram Kalu Adi)

Dacă începea să povestească, aveam timp să analizez situaţia. /…/ Suntem un punct în nemărginire şi-n eternitate. (Cetatea de altă dată)

Dar păcatul nu închide în el mântuirea?… /…/ Binecuvântate fie pretextele care descătuşază sufletul!… (Pretext)

Ştia că sufletele morţilor se strecoară adesea în măduva copacilor, uneori chiar aproape de lumina zilei, prin scorburi, în frunze şi flori, în stânci, în grote şi-n pâraie… (Rug spre cer)

Aveam senzaţia de a fi privit când dormeam. (Năluca)

Fiecare pentru sine… E legea naturei. (Ceasul reîntoarcerii)

E timp de răsboi şi cu militarii nu te poţi juca. / Mai am un zingul dol  ( Un protejat al soartei)

“Dar oare avem dreptul să trăim în tihnă, când în pământul  Patriei sângele martirilor fumegă în fiece clipă, ca o jertfă neterminată?…” (Gherasim)

            ……………………..

            Faust Brădescu îşi scrie nuvelele pe cât de raţional pe atât de în transă, cu omologarea în real a idealului, superstiţiei sau aventurii, actual, chiar la modă, în exil – fantome, anticomunism, hamletizarea între virginitate sau maternitate, imposibilitatea a pălmuirii de către un erou fără ambele braţe… Dar naratorul martor empatizează tragic cu personajele sale, arhetipuri nemilos străbătătoare spiritual printre abil, până la crispare, urmăritele tehnici literare în act, de la registrul cel mai grav la insinuarea umorului cu satirizarea slăbiciunilor etern omeneşti, “peste mode şi timp”. Va avea succes studentul sau doctorandul care va citi în paralel Ram Kali Adi cu Luceafărul lui Eminescu , deconstruind  postmodern avatarurile cereşti-pământeşti, Hyperion, Ram Kalu Adi, Cătălin. “Ierburile tainice, aduse din Valea Nilului şi-a Gangelui, împrospătează focul nestins din inima sanctuarului”. În eufonie ramayanică, primordială (“adi” – cf. adi kavi, poet dintâi, e.g. Valmiki, Kalidasa/Călin, Tulsidas, Dosoftei, Eminescu), nuvelele lui Brădescu se lasă dictate ca din programarea de genom a destinului autor-personajelor, ori ca într-o moară a lui Călifar, ori într-o Walhalla mutată la sud şi înapoi în Valahia viselor incognito ale nuvelistului mărturisitor, odată ca niciodată, din datorie şi din întâmplare.

            Aceste scrieri sunt cu atât mai literare cu cât nu par destinate literaturii, ci propriei autocertificări confesional-existenţiale, cu cât autorul se livrează, memorial şi halucinant, ritual şi liric, dramatic şi retoric etc., personajelor, peisajelor, miturilor ce se substituie unui real pierdut, nevindecat de imaginarul şi oniricul omniprezente. Nu ştim cariera, la timpul publicării, a culegerii brădesciene, chiar dacă  percepem, ca pe un cod, vezi şi alfabetul Morse din puşcării, formatul literar al personalizării marilor mesaje româneşti din afara ţării. După cincizeci de ani, descoperirea, aparent permisă, în patrie, şi publicarea, la fel de discretă ca atunci, poate, a nuvelelor, pentru un cititor ce a auzit, eventual, de opera politologică a autorului, acum şi scriitor, dacă nu pe mai departe doar “legionar”, abia confirmă trăirea momentului, fast/nefast ( Juli şi Take), teatrologic/filmic (Vasile Niculici), nietszchean (Ram Kalu Adi)…

            Dincolo de abandonul  realului în convenţia literară, codificată, dar şi cu terapia şi bucuria scrisului în pustie, în joacă tragică, vedem şi în nuvelele lui Faust Brădescu un straniu legământ al reconstruirii şi perpetuării prozei româneşti, în exil, răspuns măreţiei poeziei create în închisorile comuniste din ţară, fenomen unic în lume potrivit prozatorului Vintilă Horia. De parcă ar fi evitat să se realizeze ca mare scriitor, pentru că şi soarta îi oferea altă carieră, de erou literar, intelectual, dacă nu politic, Faust Brădescu însuşi îşi va fi uitat literatura, visul personal de o clipă, surprinzând cu atât mai mult, şi încă după jumătate de secol, prin frumuseţea intensă a paginilor, simţul şi ritmul vizionar al trăirilor, mistica vieţii peste moarte şi ofensă.

                                                                                     

Între psiholingvistică  și  psiholiteratură 

Între corespondenţele baudelaire-ene şi „realismul” pirandellian, contextul dinamic (teoretizat psiholingvistic şi) literaturizat de d-na profesor Tatiana-Slama Cazacu se învederează şi în cartea domniei sale Rachiu cu parfum de femeie. Crime asezonate, Capitel, 2004. 13 povestiri „agathacristiene” – a 14-a, schiţată verbal de către autoare la lansarea de la Tîrgul Gaudeamus: asasinarea cărţii d-sale Deceniul iluziilor spulberate – recontextualizează o poetică a „destinului mutilat”, a cuiva alungat din „beletristică” şi (astfel?) ascensionînd  – limbajul de lemn ne aparţine (să fie unul şi literatura poliţistă sau canonul postmodern?) – culmi ale ştiinţei. „De ce, atunci, au rămas fără sorţi de publicare, de ce trebuiau să zacă „în sertar”, aceste Nuvele (şi, virtual, ceea ce ar mai fi scris autoarea al cărei destin a fost deviat de la „Beletristică”)? („Notă finală. Un destin mutilat” în 8 patimi, p. 216)  Dar, de exemplu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea (Polirom 2000), operă de ştiinţă  – în continuitate cu Limbaj şi context (1959), Dialogul la copii (1961), La psycholinguistique. Lectures (1972), Introducere în psiholingvistică (1968), Analisi contestuale – dinamica del testo letterario (1984), Linguistique apliquee (1984), Psiholingvistica, o ştiinţă a comunicării (1999) etc. – este afină şi cu Un copil în vechiul în vechiul Bucureşti (Du Style, 1998), roman memorialistic, Meşterii. Roman teatru (Polirom 2001), 8 patimi. Nuvele de sertar (Polirom, 2001). Vestita (mai mult în lumea largă a lingvisticii aplicate decît în chiar patria sa literată?) autoare a început publicarea, în ştiinţă, cu volumul Realismul în teatrul lui Pirandello (1943), semnat „Tatiana Slama”, iar în literatură cu În Vinerea Mare / Ochii (1947, revista „Provincia”, Turnu-Severin).

Sublimată, probabil, în ştiinţă, cretivitatea literară a fructificat, subteran, în capodopere pentru viitor – încă nedecis, parcă, pentru prezent. Povestirile scrise în vara-iarna anului 2003-2004 seduc irezistibil, mascînd geniul gen Mateiu-Kafka-Pirandello, disimulînd detectivul în scriitor-maestru-androgin, a cărui pipă fumegă a la Sherlock Holmes (HS) dacă nu Mircea Horia Simionescu (MHS), într-un giallo profondo (oricum, iarăşi la lansare, autoarea a intimat că, dintre denominaţiile detective story, policier, giallo, o preferă pe cea din urmă). Literatură a curiozităţii, dar şi noiristă (Neo-Noir), aceste ficţiuni s-ar putea asocia faimosului Grupo 13 al gialliştilor bolognezi – Publio Aurelio Stazio este un detectiv din Roma antică, imaginat de Danila Comastri Montanari (DCM) – sau seriei cu Aristotel detectiv creată de Margaret Doody, dar mai ales propriilor viziuni „psiholongvistice” ori „sertariale”. De ce n-ar fi tot scrisul Tatianei Slama-Cazacu o aplicare a metodei sale de analiză contextual dinamică, o alternare a cercetării cu pagini de capodopere precum Omul care a zburat (în 8 patimi), Poetul din visul doctoriţei Mia (în Meşterii), Amor nebun la congres sau Crimă la aeroport (în Rachiu cu parfum de femeie dialul, i-am zice longitudinal, din Un copil în vechiul Bucureşti, din toată opera samacazaciană.

Cea dintîi povestire – care dă titlul cărţii – Rachiu cu parfum de femeie (cadavrul unei femei se adaugă, în „tochitoare”, ingredientelor materiei prime a tăriei) se citeşte împreună (la masă?) cu următoarea, Era delicioasă. A fost de-li-cios, confesiunea unui amor canibalic, psiholiterar, „estetic” în comparaţie cu îmbucătăţirea ţiitoarei levitului din biblie (Judecători XIX, 22-29), dantescul Ugolino, Pastramă trufanda de I.L. Caragiale, Groază de Victor Papilian, dacă nu şi cu vampirii grosieri din toate vitrinele manipulării psiholiterare. Şi „amorul nebun”, la un congres (setting-ul caracteristic al autoarei noastre, prin Viena, prin Mexic, prin Africa epitomizată romîneşte, ALA) se reduce la ficatul congresistei, pentru transplantul curtezanului criminal, care şi schimbă rolul cu victima

Publicistul Buzinschi

Pe internet, destui puşti, la care visase scrisul de aventuri al lui Corneliu Buzinschi, dezbat, chicotind americăneşte, al său Duhul pămîntului. Greu să-i prinzi la Pîcală şi Tîndală, pe trasee cîmpeneşti dar şi comparabile cinematografic cu La dolce vita.Nici întîlnirea cu Varahil nu e fixată, încă, la discotecă.

Deodată cu nopţile ultime din decembrie 1989, romancierul se metamorfozează în jurnalist, scriind ca pentru Anta-Raluca, zicea, probabil cu agresivitatea genialităţii ei tinere, dar şi cu faţa eminesciană a Duhului, rămasă sub scharf-ul din romanul lui Creangă, amintit. Părea a scrie ca şi cum ar fi vrut să facă superfluă orice sinucidere, a ţării, a oamenilor. Îl citeam cu spaimă şi reverenţă tacită la întîlnirile mai zilnice din casa, din studioul lui Istrate Micescu, unde Nae Ionescu luase ultima cină, iar Buzinschi tot tăcea. Nu te lăsa să-i ridici statuie unui răufăcător, altfel şi fost editor, conviv cu noi, numai pentru că a murit. Crimele erau pentru scris, însă, veritabil proces al comunismului perpetuu, iar reconcilierea abia de se mai spera între canceroşi.

Cînd să încerce acele lui Ioan Ladea, şi acela se pricopsise cu un cancer la stomac. Jurnalistica se reversase, de ani, la mii de pagini romaneşti fertilizate de profuziunea temporară a memorialisticii de detenţie, repede scoasă de pe piaţa regimului Iliescu. O seninătate aberantă îl lua în stăpînire. Ce s-a mai bucurat reîntîlnindu-l pe istoricul Gheorghe Buzatu, i-am lăsat singuri, ca în studenţie, în aceeaşi cameră de cămin, la Iaşi. L-a mai şi văzut cineva fumînd pe banca din faţa blocului scriitorilor.

O bunătate indescriptibilă. Amintiri surîzătoare de cînd era „rău”. Înjurătură moldovenească de a mamei lor.

Ziaristul temut, o vreme, va fi înscris un capitol în jurnalismul literar romînesc, o aură testamentară peste bibliotecă (din începuturi şi-n anii din urmă, făcînd împărăţie cu pedagogia prezenţei lui), editură (dintr-o carieră proprie, îmi dăduse titlul – „în sfîrşit un editor” – la celebrarea/dezgroparea lui Delafras), gazetă (paginile cu Anta din tabloidul literar new-yorkez Span parcă le punea în balanţă cu vitriolul de-o viaţă distilat în articolele sale din Dreptatea, Romînia liberă, Baricada, Cuget, Căminul romînesc etc.). Scriitorul oarecum auroral, aflat la o laborioasă documentare printre minerii nordului, fusese doborît, ca din întîmplare, la întoarcere, jefuit de documente şi benzi magnetice, lăsat lat, prin Suceava, de-a trimis Laurenţiu Fulga un elicopter, şi a revenit la viaţă fiind hrănit cu linguriţa, un timp, de ale lui. Şi-a mîntuit acea comă în empatie cu poporul său tocmai prin articolele de comandă aproape transcendentală (cele inedite, incluse în carte, nu le-a mai menit jurnaelor ci, intim, descoperitorilor săi postumi, nouă şi vouă). Să-l (re)citim pe acest fiu de militar botezat Corneliu, după Căpitan, şi Carol, după Rege.

Inaugurarea întâlnirilor cu scriitori

DREPTUL LA AMINTIRE

Miercuri 14 decembrie 2005, în sala „Istrate Micescu” a Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I.C.Petrescu”, scriitorul Alecsandru Vaduva a făcut o lectură publică din cartea sa CRONICĂ DE ANTICAR , în curs de apariţie.

Paginile volumului creionează personaje ale vieţii literare din perioada „boemei anti-comuniste” precum: Tudor George, Leonid Dimov, Gheorghe Pituţ, Vasile Văduva, Ştefan Stoian, Grigore Hagiu, Nicolea Velea, Florin Pucă, Theodor Pâcă, Cezar Ivănescu, Laurenţiu Ulici, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu şi mulţi alţii.

Întâlnirea a fost prima dintr-o serie care va continua în fiecare a doua miercuri a lunii, în acelaşi loc, următoarea fiind programată pentru 11 ianuarie 2006.

Participanţii la această  primă lectură, scriitori, profesori, bibliotecari au iniţiat, în atmosfera specifică, grupul Dreptul  la amintire, care urmează a se transforma într-o fundaţie scriitoricească.

Amfitrionul acestei întâlniri a fost George Anca, directorul Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I.C.Petrescu”.

Ne-a iubit 

            Ne-a iubit cu iubire de sine maramureşeană în Bucureşti, în Delhi, în Vaideeni. Ne-a dus la film, ne-a pus la masă, ne-a îmbătat în testamentul Iancului. Ne-a citit poezii în ciornă, în carte, în bengală: Banerjee îl recita în  Shantiniketan (Săliştea de Sus are tot atâtea silabe), ca pe ecran, înnebunit şi de poziţia traducătorului, Sisir Kumar Das, sus, tocmai în Paradis, în 2003, la 10 ani după Ion Iuga, tradusul.

            Ne-a botezat-o pe Alexandra-Maria, cu Felicia. Nu ne-am mai deosebit greco-catolic de ortodox.

            Iezuit al poeziei, practician al logosului, sărutat la cină, duşmănit, invidiat, neînţeles, poate ucis, poate nemurit – oricum i-am cântări absenţa sau amintirea, oriunde l-am desluşi dumnezeesc strigoi, pe ce prozodie am bate monedă cu efigia lui fatidică, degeaba, iubirea lui o aşteptăm a ne salva, ca-n tinereţea perpetuă, cu Tânjaua, cu Almar, cu Dragoş.

            Pomenindu-l de leac, fără el, fără noi, din lume în lume iluzii, până îl auzim iar, în fiinţa unui sunet al sinelui său prietenesc. Cum nu se mai împiedică în speranţă şi ne face brusc fericiţi. Atât cât să nu uităm fericirea că ni s-a înfrăţit genial, tandru, ocrotitor. Ne-ar putea lua la zor dar nu şi la bătaie, pentru uluitoarele noastre greşeli în numele lui. Ne iartă, că nu ştim ce facem.

                        Ioane, Ioane.

                        Iuga, Iuga.

12 octombrie 2003

Biblioteca Pedagogică Națională   „I.C.PETRESCU”

la 125 de ani

La 125 de ani de la înfiinţare, Biblioteca Pedagogică Naţională „I.C.Petrescu” a organizat, în Bucureşti,  în zilele de 28-30 septembrie 2005 Conferinţa „Bibliotecile pedagogice în societatea (re)cunoaşterii”. Lucrările s-au desfăşurat pe secţiuni: „Biblioteconomie”, „Pedagogie”, „Psihologie”, „Casele Corpului Didactic”, „Cultul Învăţătorilor”, precedate de o sesiune plenară  la care au rostit alocuţiuni Tatiana Slama-Cazacu (Key-note adresse / O bază de reflectare), George Văideanu, Irina Petrescu, Gabriel Ştrempel, Anton Scornea, Romiţă Iucu, Gheorghe Bunescu, Victoria Fătu-Nalaţiu, Valentina Lupu, Viorica Onişoru, George Anca.

Au fost puse în discuţie proiectele: „Organizarea centrelor pedagogice” (structuri amplificate ale bibliotecilor şcolare şi centrelor de documentare-informare existente); „Ziua Pedagogului”; acordarea numelor unor bibliotecari merituoşi bibliotecilor şcolare (printre numele propuse: Victoria Fătu-Nalaţiu, Niculina Ilie, Domnica Ţâmpău, Eliza Negru, Reghina Şandor, Victoria Nedelcoviciu, Veronica Sima).

Timp de trei zile, soarta bibliotecilor pedagogice şi şcolare s-a putut proiecta într-un orizont diferit de marasmul actual şi nerecunoaşterea acestui domeniu: s-au întâlnit energii mai tinere sau mai experimentate care, împreună, au atins chiar entuziasmul, vorbindu-se, în atmosfera aniversară, de eternitatea bibliotecii etc. Pedagogii au învederat o întâlnire pe care o vor periodică de acum înainte, ca un punct de plecare vital pentru reforma educaţiei. Au fost susţinute zeci de comunicări precum „Destinul omenirii sub specie homo ludens” (Alexandru Trifu), „Arta dialogului în educaţie” (Luminiţa Ghivirigă), ”Psihologul în inpact cu un univers vibratoriu” (Iona Ciofu), „Comportament uman pe frontul de est” (Anton Scornea), „Managementul bibliotecii şcolare” (Mihaela Chiribucă), „Relaţia biblioteca şcolară-CDI – între asimilare şi disjuncţie” (Maria Drăghici), „Profesorul documentalist” (Claude Mamou, Mariana Paceag), „Biblioteca şi cei care au slujit-o de-a lungul timpului” (Maria Toader), „Repere pentru o istorie a şcolii româneşti” (Gheorghe Felea). Au fost evocate personalităţi ale şcolii şi bibliotecii: Iosif Vulcan (Petru Puşcaş), Mihai Eminescu (Tatiana Slama-Cazacu, George Anca, Ioan Dumitrescu, Nestor Ignat), Constantin Noica (Ion Stănescu), I.C.Petrescu (Irina Petrescu, Anton Scornea), Onisifor Ghibu (Ana Sandu), Ştefan Bârsănescu (Mihai Răducanu), Nichifor Crainic (Emil Bucescu), Stanciu Stoian (Ioan Bontaş), Romulus Vulcănescu (Florina Dobre), Alfred Lauterman (Mihai Ghivirigă), Silvia Păun (Ana Ioniţă), Iosif Gabrea (Titus Popescu).

Au fost lansate volumele: „În serviciul pedagogiei româneşti. Biblioteca Pedagogică Naţională „I.C.Petrescu” la 125 de ani de existenţă”; „Bibliografia pedagogică retrospectivă românescă (1785-1948) – 3 vol.; Corneliu Buzinschi „Ocultism şi harababură”, Editura Oscar Print, prezentat de pr. Iustin Marchiş şi Eugen Uricariu; Tatiana Slama-Cazacu „Deceniul iluziilor spulberate”, Editura Capitel, prezentat de George Anca; Georgeta Pânişoară, Ion-Ovidiu Pânişoară „Motivaţia eficientă”, Editura Polirom, prezentat de Mihai Răducanu.

Programele artistice prezentate de-a lungul conferinţei au inclus un recital de pian – Alexandru Sandrin, poezie şi muzică latino-americană – Wladimir Pesántez, dramaturgie pedagogică a bibliotecii – Vasile Menzel, Sorin Stratilat, Veronica Anghelescu, dans indian – Carmen Coţovanu. A fost vizitată expoziţia „Unbre şi lumini” de la Muzeul de Artă al României.

Aromân în China 

Nicolae Milescu-Spătaru

1636-1708

Numai numele Nicolae–printre chinezi, Mi-ko-lai-, ca de călugăr prin biserici de hram, asimilabil postmodern, acesta ar fi, sub semnătură, cert, împreună cu titlul de Spătar–purtător al armelor Domnului(aici, muntean, nu moldovean)–altfel supranumit Cârnul (Miron Costin) sau Milescu (Ion Neculce). Adevărata carieră, inclusiv onomastică, este, chiar în faţa Regelui Soare, a renumelui “Spatar”, “Spafari” (Moscova). Poate ca o spargere nu numai subliminală a rusificării proletcultiste (inclusiv prin publicarea în româneşte a operlor despre China ale trimisului ţarului rus), refamiliarizarea cu marele comunicator, tălmăcitor ca Marpa, maestrul lui Milarepa, sau traducător al culturilor ca om universal, îşi face loc ipoteza originii aromâneşti a “spătarului”. Aromân care nu se va fi dezminţit nici în China.

Chiar la aceeaşi comentatori sau editori numele diferă, între spătarul Milescu, spătarul Nicolae, Milescu Spătarul, dar şi Spătaru, ei fiind acum milescologi, acum spatarologi (aromânologi blitz). Se trăgea din familia macedoromână Gavriilă Spată, originar din Laconia-Peloponez. De aceea s-ar numi Spătarul–nu pentru că a ocupat şi demnitatea de spătar în Ţara Românească şi în Moldova. (Pandele Olteanu, 1982, studiu monografic în:Nicolae Milescu,”Aritmologhia,etica şi originalele ei latine”, Minerva,p.33). “În fond, s-a întâmplat cu spătarul Nicolae ceea ce avea să se petreacă şi cu stolnicul Constantin Cantacuzino şi cu vornicul Ion Neculce: originea grecească a rămas pur genealogică. Tustrei aceşti  cărturari–provenind din familii greceşti care s-au bucurat de adăpost şi ospitalitate în principatele române nord-dunărene–au găsit în spiritualitatea românească a vremii mediul cel mai potrivit pentru dezvoltarea lor, rămânând profund ataşaţi pământului românesc, culturii româneşti. În lungul său drum în Extremul Orient, spătarul îşi amintea mereu, cu nostalgie, locurile şi obiceiurile de acasă, din Moldova; cât priveşte pe Neculce şi Cantacuzino, se ştie că ei s-au aflat în fruntea a ceea ce s-ar numi “partida naţională” şi sunt cunoscute cuvintele foarte aspre cu care Neculce a înfierat lăcomia şi ambiţiile nemăsurate ale boierilor greci”.(Ştefan S. Gorovei, 1987, în: P.P. Panaitescu, “Nicolae Milescu Spătarul”, Junimea,Iaşi; titlul original: Nicolas Spathar Milescu, Paris, 1925).

“Era un boiar anume Neculai Milescu spătariul, de la Vaslui de moşia lui, pre învăţat şi cărturar, şi ştia multe limbi: elineşte, sloveneşte, gerceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat, şi urma cu povodnici înnainte, domneşti, cu buzdugane şi cu paloşie, cu soltare tot sirmă la cai. Şi lui Ştefăniţă-vodă îi era pre drag, şi-l ţinea prea bine, şi tot la masă îl punea, şi să giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atunci grammatic la dânsu. Iar când au fost o dată, nu s-au săturat de bine şi de cinste ce avea la Ştefăniţă-vodă, ce au şezut şi au scris nişte cărţi viclene şi li-au pus într-un băţu sfredelit şi li-au trimis la Constantin vodă cel bătrân Băsărabă, în Ţara Leşască, ca să să rădice de acolo cu oşti, să vie să scoată pre Ştefăniţă-vodă din domnie. Iar Constantin-vodă n-au vrut să să apuce de acele lucruri ce-i scriia, ce s-au sculat şi au trimis băţul acela sfredelit cu cărţi cu tot înnapi la Ştefăniţă-vodă, de li-au dat. Decii Ştefăniţă-vodă, cum au văzut băţul cu cărţile, s-au pre mâniiat şi l-au şi adus pre acel Nicolai Milescul înnaintea lui, în casa cea mică, şi au pus pre calău de i-au tăiat nasul. Scoţând Ştefăniţă-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat calău nasul. Şi n-au vrut să-l lase pe calău să-i taie nasul cu cuţitul lui calău, ce cu hamgeriul lui Ştefăniţă-vodă i-au tăiat nasul. După aceia, Nicolai Cârnul au fugit în Ţara Nemţască şi au găsit acolo un doftor, de-i tot sloboziia sângeli din obraz şi-l boţiia la nas, şi aşia din zi în zi sângele să închiega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit. Iar când au vinit aicea în ţară, la domniia lui Iliiaş-vodă, numai de abiia s-au fost cunoscând nasul că-i tăiat. Numai tot n-au şezut în ţară mult, de ruşine, ce s-au dus la Moscu, la mareli înpărat, la Alexii Mihailovici, la tatul marelui Petru înpărat, carele au vinit la noi aicea în Moldova. Şi pentru învăţătura lui au fost terziman împăratului şi învăţa şi pre fiiul înpăratului, pre Petru Alexievici, carte. Şi era la mare cinste şi bogăţie”. (Ion Neculce,1773. Ion Neculce:”Opere.Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte”, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Strempel, Minerva, 1982, p.189-190).

Din tată grec (potrivit scrisorii lui Dosithei, patriarhul Ierusalimului,1671; opinie însuşită de P.P.Panaitescu), “grecul Nicolae Spatarius, şleahtic moldovean”(voievodul din Smolensk), “grecul interpret Nicolaus Spafari” (N.Witsen,primarul Amsterdamului); nu susţine aceasta contemporanul său Miron Costin, iar învăţaţii interlocutori ai spătarului A. de Pomponne, Foy de la Neuville, Laurent Rinhuber, J.G.Sprawenfeldt îl numesc moldoveanul Nicolae Spatarius, sau moldo-vlah sau de naţionalitate valah.”Quin et locuples testis est vir pereruditus Nicolaus Spatharius Moldo-Wlachus Tsaris Autocratoris interpres L.L.Orientalium, qui Constantinopoli per complures annos litteris operam dederat”/”În plus, mai este un martor demn de încredere, bărbatul foarte erudit Nicolae spătarul, moldo-valahul, interpret de limbi orientale al ţarului despot, care s-a ocupat cu literatura în Constantinopol în decurs de mai mulţi ani” (apud P.V.Haneş, Studii de istorie literară,în P.P.Panaitescu, op.cit. p.96).

În “Enchiridion…”, autorul se intitulează Spatharius Moldavo-Laecone barone ac olim generali Valachiae (în P.Olteanu,op.cit.p.36). Epitetul moldavolaccone este tradus de B.P.Hasdeu prin  moldovean (cu obârşia) din Laconia (Lacedemonia, Peloponez) şi crede să fie o greşeală de tipar  în loc de moldovalaccone adică moldovlah, român din Moldova (v.mai sus “greşeala” Laecone în loc de laccone). Numit de un copist moldovlakon, elenistul D.Russo reciteşte moldavolakon. Desemnat, în introducerea la o lucrare – “China supusă…”-,inspirată după el, ca moldavolahos/moldovlakon, aici C. Erbiceanu comentează că mândria naţională grecească dorea ca tot ce-i cult şi însemnat pe acele timpuri să fie de origine grecească. După ce, în 1956, prefaţându-şi traducerea din “Jurnalul de călătorie în China” de “N.Milescu”, Corneliu Bărbulescu împărtăşise teoria erorii de tipar şi vedea certă obârşia moldovenească a spătarului, în prefaţa la ediţia din 1962 el lansează o ipoteză de succes: moldavolaccone ar exprima o realitate pentru care nu exista atunci un cuvânt special – aromân, Milescu se intitula, deci, român din Peloponez.

Printre familiile princiare aromâneşti din Peninsula Balcanică sunt Spată şi Buia, care au luptat, împreună cu veneţienii, împotriva turcilor, mulţi pribegind din Laconia , din Grecia şi Albania, sub numele de greci sau arvaniţi (albanezi), ca tatăl lui Nicolae, Gavril, sau “grecul” Dumitru Bărilă (mitropolitul Dosoftei), refugiat la Lemberg, sau arvanitul Vasile Lupu. Gabriel Vlasios, “meus olim profesor in urbe imperatoria”, provenea din insula Corfu, unde se refugiaseră mulţi armatoli (luptători) aromâni veniţi din Peloponez şi Epir, printre care Ion Spată, Gheorghe Franguli, Alexi Robotina; şi Vlasios ar putea fi o grecizare a aromânescului Vlahu.

“Numele Spată a fost purtat de mulţi comandanţi de oaste, armatoli aromâni. Ioan Spată, Ghinu Buia, Petru Linţa erau prin 1367-1400 prinţi ai Etoliei, Aspropotamului şi ai Artei. De asemenea, numele Ghinu-Buia Spată, Paul Spată, Ghinu Buia, Alexi Buia sunt cunoscute în această familie dinastică de aromâni, până în anul 1489 în Albania, Grecia continentală şi Peloponez, unde trăiau în mare număr aromânii./…/Între numele fârşeroţilor (aromâni) refugiaţi în Peloponez şi înrolaţi în trupele veneţiene, apare şi numele Andrei Spătaru. După luarea Peloponezului de către turci, prin lunile mai şi iunie 1502 s-au refugiat în insula Corfu mai mulţi armatoli, între care şi Ion Spată, care au căpătat proprietăţi. De asemenea, în anul 1640, între armatolii aromâni din Grecia şi Corfu îi găsim pe Bircă Ziană Spată şi Policală Spată.” (Corneliu Bărbulescu, Prefaţă la Nicolae Milescu-Spătaru: “Jurnal de călătorie în China”,B.P.T.,1962,p.XIII,apud I.Caragiani, C.N.Satas, A.Aravantinos).

Trio-ul “grecesc” “de Iaşi”–Milescu, Şerban, Neculce–se numără “la Bucureşti”: spătarul Milescu, mitropolitul Dosoftei, domnul Vasile Lupu.

“Sunt dară aceşti Coţovlahi (cum ne spun vecinii lor şi încă şi cu dintr-înşii am vorbit), oameni nu mai osebiţi nici în chip, nici în obiceie, nici în tăria şi în făptura trupului, de cât Românii aceştia, şi limba lor românească ca a acestora, numai mai stricată şi mai amestecată cu de ceastă proastă grecească şi turcească, pentru că foarte puţini, cum s-a dzis, au rămas la nişte munţi trăgându-se de locuesc, cari se întind în lung de lângă Ianina a Pirului până spre Arbanaşi lângă Elbasan unde-i dzic, în sate numai locuind. Se vede şi mari unele sate; dzic că sunt şi oameni cu putere în hrana lor, de cari şi mare minune este cum şi până astădzi se află păzindu-şi limba şi nisce obiceiuri ale lor. Aceştia dară şi limba şi-au mai stricat, şi ei s-au mai împuţinat, drept că şi ei desăvârşit subt jugul turcesc cu acei Greci dupre acolo s-au supus, unde şi stăpânire şi blagorodnie şi totuşi au pierdut; şi poate fi ca nici d’întâiu aşa mulţime nu va fi fost de dânşii. Că iată acum şi câţi sunt, mojici şi ţărani sunt, şi locurile lor cu greu de hrană fiind, pentru multă piatră şi munţi ce sunt unde locuesc, se împrăştie şi se duc mai mulţi prin acele oraşe mari turcesci de se hrănesc şi pre acolo mai mulţi amestecându-se, şi limba, cum am dzis, foarte şi-au stricat, şi ei puţini au rămas. Dzic şi aceasta că de-i întrebă şi pe ei nescine ce eşti? El dzice Vlahos, adecă Român; şi locurile lor unde locuesc le dzic Vlahia, iar ţărei acesteia ei dzic Vlahia cea mare.

Pare-mi-se, dzic, că ei grăind, mai mult îi înţeleg ceştia Români, de cât aceştia grăind aceia să înţeleagă: însă şi unii şi alţii cu puţină vreme într-un loc aflându-se prea lesne se pot înţelege. De credzut dar este că şi acei Coţovlahi, dintr-aceşti Romani sunt şi se trag; şi într-acele vremi ce Galian sau alt împărat au ridicat o seamă dintr-înşii de aici şi i-au dus de i-au aşedzat pre acolo, au rămas şi până acum.

Coţovlahi le zic Grecii, râdzându-i şi batjocură făcându-şi de dânşii, adecă, schiopi, orbi, blestemaţi, hoţi, şi că acestea le dzic că sunt, şi câţi au fost de acel fel pre undevaşi i-au adunat de i-au dus pre acolo; precum şi aceşti Români dupre aci râd, şi încă destule grozave cuvinte le dzic şi de nimic îi fac, şi că din hoţi se trag povestesc şi bănuesc între ei. Ci de aceasta căci Grecii aceştia după cum râd de Români şi grăesc aşa de rău, au socoteală mare; pentru că vădzând ei toată altă lume râdzând de dânşii şi batjocorindu-i, au stătut şi au obosit şi ei prin gunoaiele lor, ca cocoşii, părându-le că au ceva vlagă şi de ei, unde văd zugrăviturile celor vechi ai lor, ei între dânşii îşi fac mângâieri şi bucurie, soţii părându-le că au pre cine-va batjocurii lor. Căci cu dreptul neştiind cele ce oare-când şi stăpânii lor au avut mari ajutoare şi folosiri în protiva vrăjmaşilor lor de aceşti Români, când şi Odriiul l-au izbăvit din mâna Frâncilor carii îl ocolise şi-l lua, şi iară lor Grecilor l-au dat, cum scrie şi Bonfinie într-a doua decadă-i, cartea a şeaptea; şi altele multe ajutoare le-au făcut, cum mai’nainte voi arăta. Ei grăesc acele ce se par în ochi şi în plăcere că sunt ceva, şi nici nu ştiu ce dzic, au doară că sunt nemulţămitori şi necunoscători binelui, şi foarte au fost un neam nemulţumitor şi ei cum şi istoriile lor arată. Şi până astădzi ori în ce ţări merg, cum dzice dzicătoarea arama’şi arată, faptele cinstea-le micşorându-şi împlinind; au mai bine dzic să-i iertăm şi să ne fie milă de ei, căci şi grăesc de acelea şi hulesc pre alţii; căci fiind ei scădzuţi din toate şi lipsiţi, şi supăraţi sunt foarte. Deci asemenea fac şi ei ca aceia ce sunt au în robie, au în închisori, au în strânsori de alte nevoi, au la sărăcie, au la alte nenorociri şi mari strâmtori, cum obicinuesce lumea de aduce şi atâta le aduce, cât niciodată nu lipsesc de la neamul omenesc cu acelea, când unuia când altuia descurcându-se; deci de marea-i supărare’i pare că toţi oamenii’i strică, şi el aşa pre toţi şi bănuesce şi hulesce, părându-i ca cu acelea’şi mai uteşaşte şi-şi răcoreşte doară patimile sufletului şi simţirile trupului. Că nimeni nici s-au mai aflat în lume asemenea lui Iov, carele toate ca acelea rele şi mai multe să-i vie pre lume şi să rabde, şi să tacă la toate, pre nimeni vinuind, pre nimeni blestemând, până la săvârşit, cum Biblia sfântă în viaţa lui scrie şi adeverează. Ci dară, Grecii acelea pătimind, de supărare părându-le că alţii ar fi pricina, nu ei înşi, de a fi aşa, hulesc şi grăesc pe alţii de rău, neuitându-se să vadă pre dânşii ce şi cum sunt. Dirept aceasta dară este să-i iertăm şi să le credem, pentru că dzic dascalii şi înţelepţii ce crud şi ce tiranic lucru este şi foarte fără de minte nescine să mai mustreze şi să mai pedepsească pre unul ce în pedeapsă şi în nevoie a cădzut; că destul’i este aceluia aceea; nu trebuie peste rău a-i mai adăoga, ci într-aceea lăsându-l, încă mângâere pe cât se poate şi ocrotire să-i arătăm, asemenea pătimaşi şi nenorociţi socotindu-ne că putem ajunge şi putem fi şi noi fără de zăbavă şi fără veste”.(Spătarul N.Milescu,”Cronica pe scurt a românilor”, Bucuresci, Editura Librăriei Socecu , 1895, Ed.III, p.57-61. BPN I 81703).

 “Am aflat că aveţi nevoie de un om de religie ortodoxă, cunoscând diferite limbi. Vă trimitem deci pe aducătorul acestei scrisori: Nicolae Gavrilovici, om foarte învăţat, cunoscând latina şi slavona şi mai ales limba greacă; va putea învăţa uşor şi rusa şi va face tot felul de traduceri. Are un scris frumos, este un bun creştin al Bisericii răsăritene, supus ordinelor superiorilor şi foarte discret; a călătorit în multe ţări şi împărăţii pentru a se instrui şi este asemenea unui cronograf în care sunt adunate toate lucrurile lumii: s-ar căuta în zadar un alt om ca acesta; Dumnezeu este acela care vi-l trimite. Este născut în Moldova şi e grec după tată, originar din insula (sic!) Peloponezului; va fi foarte folositor la Curtea Înălţimii Voastre. Rugăm deci pe Înălţimea Voastră să-l primească cu onorurile obişnuite acestui fel de oameni. Degetele mâinilor nu sunt la fel de lungi şi Dumnezeu a făcut stelele de pe cer de diferite mărimi; tot astfel fiecare merită o consideraţie egală talentelor cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Vă rugăm deci să-l onoraţi ca pe un om sârguincios, savant şi înţelept. Îl puteţi considera ca pe robul vostru şi-i puteţi porunci să traducă şi să scrie lucrări istorice, din orice limbă veţi dori” (Scrisoarea de recomandare a Patriarhului Dosithei al Ierusalimuli către  Ţarul Rusiei.Apud P.Sîrku,”Nikolai Spatari”,p.193-194, în P.P.Panaitescu, op.cit. p.23-24)

“Nicolae din Moldova, prim-spătar sau prim-purtător de arme al domnului Moldovei, bărbat învăţat şi de o erudiţie variată (vir doctus variaeque eruditionis) şi în chip deosebit versat în filosofie, în ştiinţa matematică şi astronomie, adânc cunoscător al limbilor greacă, latină şi ilirică (= slavă), a tradus Sfânta Scriptură din limba greacă în limba localnică a dacilor şi ungro-vlahilor, care limbă uzul a reuşit să facă să fie citită în bisericile lor pretutindeni. Tot el a fost în deosebită favoare şi cinste la ruşi, împodobit cu demnitatea de interpret şi trimis chiar de ei ca sol în împărăţia chinezească” (Demetrios Procopios, apud P.V.Haneş, Studii…în Ştefan S. Gorovei,op.cit.p.93)

“Spătarul Milescu a luptat toată viaţa pentru ca popoarele şi omul ca individ să trăiască în libertate şi pace. Prin scrierile sale enciclopedice de pionier, prin numeroasele traduceri din latină, a contribuit la occidentalizarea culturii ruse, la promovarea istoriei, a geografiei, a limbilor clasice greaca şi latina, a ştiinţelor naturale, a moralităţii, încadrându-se organic în epocă şi în realităţile ei cultural-politice şi sociale. Prin slavona sa puternic rusificată a contribuit la formarea şi modernizarea limbii literare ruse. Este un pionier al epocii lui Petru cel Mare şi un precursor al lui Dimitrie Cantemir în Rusia (1711-1721)” (Pandele Olteanu, op.cit. p.59).

                        Cândva, un logofăt de prin meleagul nostru,

                                    pribeag, biet moldovan surghiunit,

                        A drumeţit răzbătând depărtarea,

                                    până la capătul depărtatului răsărit,

                        Împăraţii găzduindu-mi-l acolo

            îl dăruiră cu multe comori mult prea minunate

                        Dintre care mai de preţ în nesfârşire

                                    decât laolaltă mândre comorile toate

                        Fost-a cartea lui, în care însemnat-a cele,

                                    câte în călătoritul Chitai a învăţat,

                        Dar drumarul lui nu a avut norocul în trăire

                                    vremile cântecului tău să fi apucat

                        Că s-ar fi sfătuit prin tălmacii ageri.

                                    din grai în grai înţeles lămurind

                        Ciudăţenii de primejdii şi năravuri

                                    ale acestei lumi de păcate, laolalt cumpănind.

                                                (Adrian Maniu,1957,întâmpinare lui Li Tai Pe)

 Orfeu în literatura română şi universală

(Note de curs)

                                                                                                 

Încadrarea temei

“Studiul temelor este un studiu de circulaţie” (Alexandru Ciorănescu). Vladimir Streinu urmează circulaţia ideii de literatură universală, lirica, pe Orfeu.

Studenţii au optat, în elaborarea unor lucrări proprii, pentru “marea conversaţie” – Iliada, Eneida, Divina Comedie, Faust etc.,autorii acestora – Homer, Virgiliu, Dante, Goethe etc. adresându-se empatic şi lui Orfeu. “Coborârea în infern” sau interpretarea ad hoc a unor versete precum “sunt lacrimae rerum” au pus cursanţii în situaţia de a se descoperi pe sine prin interiorizarea sensurilor clasice perene ale capodoperei, nu fără legătură funcţională cu hermeneutica ortodoxiei, principala lor preocupare.

“Tema” Orfeu poate atrage mitologic, liric, “orfic”, principiile comparatiste devenind mai elastice pentru noi, mai ales dacă ni-l asumăm oarecum genetic-literar pe tracul nelipsit mai din nici o literatură a lumii, din nici o epocă, din nici un gen literar, dar atrăgând magnetic literatura românească, de la Eminescu la Blaga, Nichita Stănescu sau Ion Caraion, între mister mistic şi folclor simulat – “Sunt fecior de Dumnezeu/Pe numele meu Orfeu” (Călinescu).

Descrierea temei (arhaism, ubicuitate, sincronism)

Antologia tematic-cronologică ne plasează primordial în antichitatea arhaică, prehomerică, în mit şi, prin Platon, de exemplu, în relativizarea acestuia, a personajului, “molatec sufleteşte, ca un chitarist ce era”. Orfeu, fiul lui Oeagru din neamul tracilor, îşi ridică lira şi intonează cântare nouă, cosmogonică, farmecă fiarele, face şi stâncile să-l urmeze. El însuşi încremeneşte la moartea a doua a soţiei, Euridice. (Ovidiu).

“ Iar viersul care subjuga pe toţi / Nu izbutea să-şi mângâie stăpânul – / Plângându-se că zeii-s nemiloşi, / Înspre lăcaşul de infern se duse. / Acolo prin suave-acorduri el / Strunind vibrarea corzilor, vădise / Tot ce-a sorbit din magicul izvor / Al mamei sale din zeiască spiţă, / Precum şi jalea lui fără de leac /  Şi dragostea sporindu-i chinul zilnic. /…/Judeţul umbrelor se-nduioşează / Şi zice în sfârşit: ‘Am fost învins! / Bărbatului îi dau, să însoţească, / Soţia dobândită prin cântări. / Depinde darul de această lege: / Atât cât se mai află în Tartar, / Nu are dreptul a privi în urmă!’ / Cum să dai legi îndrăgostiţilor? / Iubirea-şi este ei supremă lege. / Orfeu, aproape de al nopţii prag, / Privind spre scumpa lui Euridice, / O pierde şi-o ucide tocmai el” (Boethius).

Literatura milenară asupra lui Orfeu nu face decât să-l actualizeze, să-l reoculteze, să-l “consoleze” dantesc, în atavică simetrie  cu vremurile aurorale, argonautice, muzicale pe care le-a eternizat. Decuparea scenariului originar, în consonanţă cu “variantele” continue, în timpuri şi limbi diferite, este încă şi pe gustul postmodernilor, adoratorii prezumaţi ai unui Orfeu digital, pe home page.

Orfeu, cântăreţul arhetipal, se naşte din Apollo, zeul muzicii, creatorul lirei, şi Calliope, muza poeziei epice, de unde neîntrecutul dar muzical poetic (variantă: părinţi, Oeagrus şi Calliope). Într-un film recent al argonauţilor în căutarea lânii de aur, rolul lui e interpretat de un actor afro-american (şi la moartea lui Franc Sinatra s-a spus, omagial: a cântat ca un negru).

Ca învăţător religios şi iniţiat, în Egipt şi Tracia, descoperă şi răspândeşte mistere, purificarea de păcate, leacuri vindecătoare de boli, mijloace de prevenire a mâniei divine, riturile către Hecate, cultul pentru Demeter Chtonia. Prin credinţa în nemurirea sufletului şi reîncarnare, orfismul întâlneşte religia indienilor, a dacilor, a celţilor. Maxima “te vei naşte Dumnezeu, pentru că eşti fiu al celui Divin” este pusă în legătură cu Iisus Christos rostind “Eu şi Tatăl suntem unul”.

Orfeu coboară în Hades spre a-şi salva soţia, Euridice, faptă de curaj inspirată de iubire spun cei mai mulţi; după alţii, poate prin deconstruire, o probă de laşitate, pentru că nu a vrut să moară pentru ea ci a coborât viu, şi viu a lăsat-o a doua oară moartă. În timp ce Alcesta moare din iubire pentru soţul ei, îngăduindu-li-se, în compensaţie, a se întoarce din morţi. Şi Savitri îl convinge pe zeul morţii – dar şi al dreptăţii -, Yama, să-i readucă la viaţă soţul.

Legendele morţii lui Orfeu includ sinuciderea, trăznirea de către zeu pentru a-i fi divulgat misterele sau, mai ales, sfâşierea în bucăţi de către menadele trace, fie pentru a nu le fi luat în seamă, fie pentru a le fi antrenat soţii în peregrinările lui. Muzele i-au adunat mădularele şi le-au îngropat, iar lira au aşezat-o printre constelaţii, întru amintire.

Chiar fermecând prin vraja viersului nu numai fiare şi stânci (Eschil, Euripide) dar şi stăpânirea morţii (Ovidiu), Orfeu, bineînţeles (postmodernism), “uită”, ca Lot în biblie, restricţia de a întoarce capul spre a-şi vedea soţia. Euridice, sora Evei, fusese muşcată de şarpe (v. şi statuia Eurydice mourante de Charles Nanteuil) în timp ce culegea flori cu naiadele surate – Radha, între băciţele gopi, fusese mai fericită în iubirea pentru Govinda, văcarul, avatarul, tot atât de muzical ca Orfeu, al lui Krishna, în pădurea Vraja (Jayadeva).

Prin misterele întemeiate de Orfeu, s-a scris, grecii ar fi pus stăpânire pe eroii şi zeii cei mai vestiţi. Tracii spun că privighetorile care-şi fac cuibul în preajma mormântului lui Orfeu cântă mai melodios şi mai plăcut decât semenele lor (Pausanias).

Poetul dintâi – poeta vates latin sau adhi kavi sanscrit – se regăseşte, avatar, în Orfeu, în iubirea pentru Euridice, antifon din tot altă vreme sunetului prim, plâns când epopeic, scandat virgilian sau eminescian, când elegie renascentistă, ca la Ronsard, ori expresionistă, la Rilke. Seneca – pe care spaniolii îl numără ca primul lor poet, prin origine, după cum Ovidiu este revendicat de geţi, prin români, între care a sfârşit -, face din Tracia bistonilor scena cântului suprem: “Frumos cântă cu sacrul glas / Unit cu lira-i Pieridă, / La poala tracicei Rodope, / Orfeu, vlăstarul Calliopei – / Nimic nu dăinuie de-a pururi! / Acordurile lui curmară / Tumultul de torente repezi, / Uitară undele să curgă, / Pierzând avântul lor şi-n timp ce / Se-opriră fluviile-n albii, / Bistonii-ndepărtaţi crezură / Că printre geţi secase Hebrul: / Cea care iar se naşte piere! / Atunci, cântând o mângâia / În versul său, cu triste-acorduri / Le spuse geţilor în cântec: / De-o lege-ascultă zeii-n ceruri / Şi cel ce-a vrut ca anul zornic / Să aibă patru anotimpuri / Ce rând pe rând revin întocmai: / Din furca lor avide Parce / Torc firul vieţii tuturora; / Cel ce se naşte-i robul morţii.”(Traducere de Ion Acsan).

Sincronia orfismului se altoieşte pe ubicuitatea Traciei: “Orfeo rege-a fost cândva / Din rude mari în Anglia. /…/ Căci Tracia de-atunci se cheamă / Azi Winchester de bună seamă” (baladă engleză, secolul 14). D.H. Lawrence îşi portretizează psihologic un personaj feminin în comparaţie cu Ovidiu în Tracia.

                        “Orbul sculptor în chilie pipăie marmura clară.

                        Dalta-i tremură… înmoaie cu gândirea-i temerară

                        Piatra rece. Neted iese de sub mână-i un întreg

                        Ce la lume îşi arată palida-i, eterna-i fire,

                        Stabilă-n a ei mişcare, mută-n cruda ei simţire –

                        O durere-ncremenită printre secolii ce trec.

                        Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată

                        Stă Orfeu”

                                                            Mihai Eminescu, Memento mori

Surse, excerpte

Vladimir Streinu, Studii de literatură universală, Univers, Bucureşti, 1973.

Alexandru Ciorănescu, Principii de literatură comparată, Cartea românească, 1997.

Orfeu şi Euridice în literatura universală, antologie de Ion Acsan, Albatros, 1981.

Adrian Bucurescu, Dacia magică, Arhetip RS, Bucureşti, 1999.

            “Pe o gemă tracică, Apollon, cu supranumele de OR-PHEOS ‘Cel Jelit’, apare crucificat, ca şi Christos în iconografia creştină.”(p.206)

            “Ca şi zeul get, Christos a înviat şi s-a înălţat la cer. Lui Apollon i s-a mai spus şi CHAR-YSTOS ‘Fiul Cerului’, iar lui Iisus, Christos. Cei doi Zalmoxis le-au lăsat geţilor un NOF DIADIS ‘Noul Testament’, iar cartea sacră a creştinilor este Noul Testament. Un trib trac se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteşte de creştini.

            Asemănările sunt mult mai multe decât cele arătate până acum. Adversarii primilor creştini au observat şi ei aceste coincidenţe, căci iată ce scrie Sfântul Origenes într-o polemică: ‘Apoi fiindcă (noi, creştinii – n.n.) cinstim pe cel prins şi mort, cum spune Celsus, el crede că noi am făcut la fel ca geţii care cinstesc pe Zalmoxis’. E mai uşor de înţeles, după toate acestea, cine şi de ce a distrus cele mai importante cărţi antice referitoare la geto-daci…(p.207).

Angelo Mario, La lingua etrusca (internet). Extras din capitolul introductiv, Etruria:

            “In Tracia (lo sappiamo da pochissimo tempo) sembre sia esistita una grande civilta millenaria anteriore a quela sumerica. Qui del resto non molti anni fa, sonno state rinvenute le Tavolette Tartarie e i primi sigilli cilindrici sumerici-babiloniensi-egiziani; e sembra che proprio qui i Sumeri scoprirono l’arte della scrittura. E forse ai Fenici in seguito a contatti con i Traci nacque loro l’idea dell’Alfabeto. Le due lettera n e m della Tracia del 3500 a.C. sara un caso che in sumero, in egiziano, in fenicio, in etrusco, in greco, in latino, e sempre uguale? Perfino nel significato: la prima (ci sono due onde) con il sistema pittografico e ideografico indicava un piccolo medio grande corso d’acqua, il secondo una granda estensione di acqua, cioe il mare. /…/

Le Tavolette Tartarie hanno rimesso in discussione l’origine della scrittura; un giallo, perche sono state trovate dove – secondo gli esperti archeologi  – non ci dovevano essere. E insieme a queste, molti altri ogetti e tesori che hanno sconvolto il mondo archeologico. Sembra proprio che preistoria Europea sia nata qui, in Tracia.

Una civilta quella della Tracia, che all epoca delle conquiste romane era del tutto scomparsa. I Greci l’avevano cancellata. I Traci anche se 4000 anni prima avevano creato quasi tutti gli dei greci (Zeus in Trace significa Dio, e Dionisio suo figlio – di-nysos in Trace significa di tenera eta, giovinetto; Lo stesso Orfeo e l’orfismo era Trace. Il mitico Monte Olimpo era Trace, perche posto al confine dell’antichissimo territorio Trace.

I Greci si impossessarono oltre che del territorio anche di tutto la mitologia della Tracia. Molti, ancora oggi, credono che la mitologia greca sia greca, invece e della sconosciuta civilta Tracia. Quando I Greci fondarono sul Mar Nero, Apollonia nel V sec. a.C. eressero una statua alta tredici metri (scultore Calamide) in onore del dio Trace afinche proteggesse la…Grecia; e quel dio era Apollo onorato in Tracia 2000 anni prima di quello greco (ritrovato a Dupljaja sul Banato) ecc. ecc. Poi se ne impossessarono. Cosi la dea Cibele, era la dea della fertilita Trace (famose le statuette dalle grosse mammelle).

Se rileggiamo Omero (Iliade) scopriamo che accenna a Reso, come al mitico Re Trace, elogia l’elevato grado di civilta della sue tribu e resta affascinato dal suo cocchio e l’armatura d’oro puro e del suo cavallo piu bello del mondo. A Varna ultimamente e stato scoperto qualcosa che da ragione ad Omero. In Tracia ancora nel 3200 a.C. sguazzavano proprio nell’oro. Vale dire duemila anni prima di Reso Monili d’oro a 24 carati a chili, gli scettri e i gioielli a lamine d’oro come la maschera di Agamennone li avevano gia fatti mille anni prima che sorgesse Micene e Troia. E sappiamo oggi dov’era il famoso (tenuto sempre segreto) ‘forziere’ di Traiano nel periodo piu opulento di Roma: le miniere d’oro tra la Tracia e la Dacia.

E se rileggiamo Erodoto, anche lui narra di un popolo con ottime regole e organizzazione sociale, dove ogni familia disponeva di una propria casa, che dimorava sui laghi, le qui belle abitazioni non in paglia ma in tavole unite, sono costruite in mezzo all’acqua sopra alti pali. Il popolo – lui che scriveva nel 470 a.C. – li chiamo ‘Antichi’ Peoni; la zona e il lago Prasia (oggi lago Takiros); il territorio la Tracia. Di questi villagi ne sono stati oggi rinvenuti circa 350. Databili 4000 a. C. Sappiamo cosi da dove veniva l’architettura palafitticola identica a quella delle valli alpine; in oltre chi erano e da dove provenieva la cultua dei popoli dei Campi d’Urne.”

Jeffry Hamilton Steele, Thoughts about Orpheus (5/97), JHS HOME PAGE.

            “When Orphaeus plays his lyre, nature listens. Eurydice, while gathering fowers by the river her wedding to Orphaeus, is bit on the foot by a snake. She quickly dies. That night, Orpheus – playing his lyre, pouring all his grief into the music – enters the cave to the wonderworld in hope of finding his bride. Charming the ferryman and 3-headed guard dog, he reaches Hades the cold-hearted King of the Underworld – who is uncharacteristically affected. Hades pronounces to Orpheus, ‘Go back to the light of day. Go quickly why my monsters are stilled by your song. Climb up the steep road to daylight, and never once turn back. The spirit of Eurydice shall follow. But if you look around her, she will return to me.’

            And so Orpheus begins the return journey, but fails to hear any sign of her spirit following him upwards. Wondering if he has been tricked and doubting that he could succeed in returning down a second time, with the mouth of the cave in sight, he turns to look behind. For a brief moment he can make out her form and he attempts to embrace it. She says only ‘goodbye’ and vanishes. Other versions of the story have her nagging him as they walk, saying he must nov love her if he won’t turn and look.

            To not look feels like death; to look is death. I ask each one of you: In what ways do you give in to looking back and what act of faith will it take for you to proceed forward?”

În chip de feed-back

Alina Băjan (studentă), Conversaţia homerică (Note de curs).

“LITERATURA UNIVERSALA SI COMPARATA’’ este un curs care se doreste  a fi o incursiune  in magica lume a literaturii, incepand chiar cu prima epopee   descoperita-« Epopeea lui Ghilgames » si continuand cu celelalte opere  care au marcat inceputurile civilizatiei.

            Literatura indiana fascineaza prin productiile literare de uz religios  «Vedele »,  « Upanisadele »,  « Brahmanele »,  « Sutrele », prin literatura epica si prin productiile didactice « Panciatantra », poezii lirice si opere dramatice.

            Pe fondul literaturii Orientului Antic apare literatura greaca, o literatura care a beneficiat de un contact util cu o experienta literara indelungata si straveche.

            Homer este cel care atinge intotdeauna perfectiunea prin viata prezentata in epopeile sale,prin inversunata vointa omeneasca ce triumfa eroic chiar impotriva divinitatii.

            Tragedia este reprezentata de Eschil, Sofocle, Euripide, iar comedia de Aristofan.

Literatura antica latina a preluat subiectele din literatura greaca, traducand-o, Homer ramanând model pentru medievalitate.

            Toata literatura antica va fi baza literaturii posterioare care isi va trage seva din ea,nereusind insa sa o depaseasca.

            Literatura Evului Mediu deriva din cea latina si greaca, fiind o opera pentru aristocratie in care este simtita  prezenta femeii si implicit sentimentul curtoaziei.

            Tema tratata cel mai frecvent este salvarea sufletului.Datorita caracterului oral, a circulat si anonimic.

            Religiozitatea este nelipsita cu atat cu cat operele cavaleresti, de iubire sunt mai prezente, iar marile creatii ale epocii sunt opere religioase si culmineaza cu descrierea Infernului[in « Divina Commedia » a lui Dante, alaturi de Virgiliu] si a Paradisului[alaturi de Beatrice].

            Evul Mediu se recupereaza dincolo de fapte sangeroase, de aventuri, invingatorii fiind Machiavelli, Luther, Savonarola.

            Chauser, parintele poziei engleze, a reluat spiritul novator, prerenascentist si renascentist, folosind o limba incepatoare[ca a lui Dosoftei] si fiind preluat de un scriitor italian.

            « Cavalerie », « amor curtenesc », « clerici si laici », « masculin/feminin », « miraculos », « scris/oral », « simbol » sunt termenii-cheie ai literaturii medievale in care oralitatea ocupa primul loc.

            Arta devine un subiect aproape divin in secolele XIV, XV, XVI prin Renastere, aceasta redescoperire a omului in care  se accentueaza libera dezvoltare a personalitatii, eliberatade rigorile dogmelor .

            Renasterea  este tranzitia de la Evul Mediu la cultura moderna.Se spune ca marile civilizatii nu mor,ci renasc.Asa, Atena renaste prin Florenta a carei renastere consta in increstinare.

            Prima perioada este marcata de renasterea idealurilor clasice, iar a doua Renastere a fost o emanare, o extindere a studiului clasic ce se numeste umanism.Este vorba , de fapt, de o renastere perpetua in care nici lumea pagana nu moare, prin Dante renascand Virgiliu.

            Literatura renascentista este plina de epopei, palide insa fata de cele antice.

            Impotriva miraculosului, Renasterea pune Soarele in centrul universului prin Copernic si face ca oamenii sa fie mai fericiti prin arta decat antichitatea.

            Clasicismul este  abordat prin « Commedia dell     arte », iar subiectul aplicativ va fi clovnul multicultural.

            Literatura comparata are la baza trei tipuri de relatii :de contact, de interferenta si de circulatie. Anticii sunt cei care dau tonul si fac muzica in clasicism ceea ce inseamna renasterea, cresterea si perpetuarea acestor valori.

            Clasicismul francez al secolului XVII este clasicismul pur care impune respectarea regulilor care sunt de fier. Aceasta

            Armonie este contrata de sugestie la romantici care devin clasici prin valoare.

            « Comedia dell’arte» este o forma de teatru populara in secolele XV-XVII, caracterizata prin caractere fixe care poarta masca, improvizeaza texte.

            Sursa principala a « Commediei dell’arte » este o veche comedie italiana improvizationala mascata. S-au pastrat 1000 de manuscrise ale acestei  comedii, dintre care 50 ale lui F.Scalla.Personajele sunt grupate in trei categorii :batrani, amanti si zanni.

Erasmus din Rotterdam compune « Elogiul nebuniei » in 8 zile si o dedica lui Thomas Morus.

            Romantismul este un ansamblu de miscari culturale si artistice caracterizat prin sensibilitate individuala si imaginatie in care exalteaza gustul misterului si al fantasticului.

            O noua maniera de a simti, romantismul afirma opozitia fata de ritualul clasic.

            In literatura se vorbeste de marea conversatie al carei punct de inceput este Homer; toti scriitorii sunt in conversatie cu el, « marele singuratic »pentru ca nu are cu cine discuta.

George Anca, Orfeu în literatura universală şi română, prelegere publică, Universitatea “Valahia”, mai 2004 / “Bibliopolis”, Radio România Cultural, 24 iunie 2004.

“Orpheus with his lute made trees, / And the mountain-tops that freeze, / Bow themselves when he did sing” – William Shakepeare. Comentarii ale studenţilor:

Aceste vârfuri îngheţate se pleacă însele, ca în faţa unui rege la auzul sunetelor lăutei; se pleacă pentru a acorda o adâncă slavă cântăreţului vestit care, prin acordurile sale, reuşeşte să descătuşeze sufletele, să îmblânzească inimile. Orfeu poate fi comparat cu legendarul rege David din cărţile Vechiului Testament. Şi acesta, cântându-şi Psalmii pe liră a îmblânzit leii ce urmau să-l sfâşie. Melania Curăvalea-Lazăr.

Orfeu era un cântăreţ la curţile dorului. Diana Voivodeanu Chiţescu.

Dacă la Virgiliu şi lucrurile plâng, la Shakespeare, Orfeu este cel care face cu lăuta sa să îngheţe vârfurile munţilor şi să se plece atunci când el cântă. /…/Dacă David îmblânzea leii cu lira sa, Orfeu va îmblânzi şi va supune chiar lumea de dincolo. El se aseamănă şi cu un alt personaj biblic, cu soţia lui Lot care, ca şi Orfeu, nu va respecta restricţia de a nu se uita în urmă. Emilia Tomescu.

Dacă vârful munţilor aude mesajul omului, oare nu cumva acest mesaj ajunge mai sus, la Dumnezeu? Ioana Ilie Savu.

Întreaga natură devine statică la auzul cântării sale. /…/ Virgiliu punându-şi versurile pe muzica lui Orfeu. Ramona Puiescu.

Oare Orpheu a dorit să supună natura, să o acapareze sau a fost o simplă joacă? Maria Dumitrescu.

Vârfurile munţilor sugerează înălţimea la care poate ajunge muzica, dar nu cântată de oricine, ci de Orfeu care, inspirat de iubire, a avut curajul de a coborî în Infern pentru a o salva pe soţia sa, Euridice, de la moarte. Aurelia Băjan.

Viaţa omului se desfăşoară pe un portativ. Georgiana Călinoiu.

Să ne gândim la cavaleri îmbrăcaţi în armură. Graţiana Polschi Popescu.

Ne putem gândi şi la naturaleţea cântecului lui. Ioana Pleş.

Reuşeşte să prefacă totul în jur în muzică. Elena Mihalache.

Prezentarea naturii este făcută glacial, deoarece sufletul lui Orfeu plânge veşnic pierderea iubitei sale soţii, Euridice, care moare muşcată de şarpe spre salvarea lui. /…/ La noi, influenţa lui Orfeu o întâlnim în poemele lui Eminescu ‘Memento mori’ şi ‘Mortua est’, iar la Blaga în ‘Zamolxe’. Iulia-Victoria Ţecu.

Lăuta este semnul divinului, al sunetului fermecat care mângâie auzul îngerilor şi câştigă bunăvoinţa divinităţii. Psalmii lui David sunt cântaţi cu un fel de harfă tocmai pentru a fi primită mai bine rugăciunea; rugăciunea pentru lauda adusă divinităţii pentru crearea lumii, rugăciune care vine să mulţumească stăpânului suprem în creştinism dar care pentru Orfeu are nuanţă de reproş, căci Orfeu a cunoscut infernul, a stăpânit neliniştea şi a văzut în natură reflectată neliniştea lui; omul este parte din creaţie, este creatură şi de aceea este înfrăţit cu natura şi are aceeaşi condiţie mizeră, prin efemer. Vârfurile copacilor şi ale munţilor au îngheţat şi s-au plecat în semn de solidaritate cu natura umană. Nu este chiar o răzvrătire ci mai degrabă o expresie a deznădejdii de a-şi împropria veşnicia. Loredana Gustea.

Vîrfurile munţilor se armonizează cu cântarea, totul devine un ritual. Valentina Vasile.

Sălbăticiunile prind rădăcini, iar stejarii seculari se dezrădăcinează, păşind în urma sa. /…/ În literatura română, fluierul sau cimpoiul fermecat fac şi pietrele să joace. / Tracii spun că privighetorile care se apropie de mormântul lui Orfeu, cântă mai frumos. Şi poate că tot aşa se explică şi vorbele înţelepte ale unei poete indiene, care a spus că e bine să înveţi să înoţi într-un râu care se varsă în mare. Claudia Cojocaru.

Cântecul se numea ‘Frumoasa’, iar întreaga lume era ‘Bestia’ /…/ Personajul lui Shakespeare  ‘nu aparţine, desigur, tradiţiei homerice, ci moştenirii mediteraneene’, spune Mircea Eliade, apropiindu-l de Zalmoxis. Sorina Ioniţă Husar.

O formulă asemănătoare sintagmei populare româneşti ‘plâng pietrele’. Ioana Ciocoiu.

Sunetele lirei fac legătura omului cu Dumnezeu. Lăuta încremeneşte totul pentru a se auzi doar ea. Pompilia Sima.

Se remarcă o antiteză între puterile demiurgice (‘face copacii’) şi cele demonice (şi vârfurile munţilor să îngheţe’). Evelina Împărăţelu.

Sunetele cu cât se înalţă, cu atât au o linie magică mai puternică: au ajuns l vârfurile copacilor, dar nu s-au oprit aici, valul a cuprins munţii în totalitate. Şi poate au atins sferele cereşti şi atunci intensitatea muzicii a dobândit o altă valoare, ca într-un ‘circuit al muzicii în natură’, s-a întors la cel de la care a pornit. Nicoleta Gheorghe.

O altă interpretare a sintagmei ‘sunt lacrimae rerum’. /…/ Vraja viersului la Shakespeare cuprinde înşişi copacii şi ajunge de acolo la vârfurile munţilor, având capacitate prin căldura mesajului să îngheţe totul, să străbată orice lucru fără suflet, şi orice suflet fără ‘lucru’, ca apoi prin semnificaţie să dezgheţe, să dezmorţească simţământul oricui şi să se plece în faţa artei, a muzicii, a armoniei. Elena-Otilia Voicilaş.

În marmură nu mai poate dormi nici o statuie de când Euridike a fluturat în semn de rămas bun o mână topită în amintiri. Ochii ei aveau culoarea hazardului, iar vocea – melodia lui Niciodată. Surâsul său va fi întârziat plecarea din suflet a unei anume sonate cum alta nu va mai fi. Rănile sângerânde din sufletul lui Orpheus, în loc să se închidă, se lăsau citite de fluturi neverosimili, asemeni poemelor lui Rilke rămase deschise pe câmpul de luptă şi răsfoite vânt. Singurătatea îi dicta sonete lui Orpheus. Iubirea şi dorul l-au făcut să le ardă în amintirea Ei. Din a lui harpă aurită zbura numele Ei precum pasărea Paradisului. Ca s-o revadă, şi-a apropiat şoapta de oglinda apelor, aburind-o, a mângâiat copacii şi piscurile munţilor, îngheţându-i, a topit inima Persefonei, înlăcrimând-o. În miracolul nopţii se aude plângând pagina admirabilă de singurătate povestită de curcubeul lui Shakespeare. Violeta Simona Bucur.

Pastișă  în  grup 

Grupul. Pastişe. Depastişare. Libertăţile scriitorilor.

Semn şi sens. Poezie şi muzică. Existenţialism şi structuralism.

Credinţă şi speranţă. Literatură şi lingvistică. Context

universal românesc. Atic şi asiatic

     Pasticcio, pastiche, pastişă. Opera Parvati e o pastişă după Kumarasambhava de Kalidasa. Pastişă? se interesează Olimpiu Nuşfelean. M-a prins, dar am mărturisit-o, şi n-o fi nici aşa groasă, gen scena europeană ca pastişă a celei americane, „Contractul cu România”, auzi, pastişă după programul republicanilor americani „Contract with America”, nici  The British Museum Is Falling Down (1965) de David Lodge – pastişă a „lucrărilor/works” lui Joyce, Kafka şi Virginia Wolf -, sau măcar Televache Ma liberte de pisser pastiche de Florent Pagny. (Bibliografie: pastişa Internet).

Iată pastişa gustului în materie de roman străin în secolul XX: „Ce gustă scriitorii clujeni?” (Steaua, 6/2005, p.4-13). Potrivit răspunsurilor la „anchetă” a 44 de scriitori clujeni, autorii cel mai des nominalizaţi au fost, în ordine: Thomas Mann, Gabriel Garcia Marquez, Marcel Proust, Franz Kafka, William Faulkner. Cele mai „votate” romane: Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, Muntele vrăjit de Thomas Mann, Ulise de James Joyce. Dilema Veche (nr.75/2005) inserează 29 (+ 1 în numărul următor, +…) de răspunsuri la „Chestionarul lui Proust”, iar în nr. 77, „bursa cărţilor de vacanţă”, autori (DV/Târgul de carte) despre cărţile lor: Centrifuga – T. O. Bobe, Jules Verne – Paradoxurile unui mit – Lucian Boia, Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei – Livius Ciocârlie, Al doilea top – Alexandru Cistelecan, Lindenfeld – Ioan T. Morar, Cerul din burtă – Ioana Nicolae, Jean Cheller – Tudor Octavian, Eul detestabil – Octavian Paler, Paltonul de vară – Mircea Horia Simionescu; Forin Iaru a citit Middlesex de Jeffrey Eugenides, Silviu Lupescu recomandă Stalinism pentru eternitate de Vladimir Tismăneanu, Ordinea lui Alexandru Ecovoiu, Jocul de smarald de Ioan Petru Culianu, Ioana Pârvulescu este bucuroasă, ca editor, pentru De ce iubim femeile, Bogdan Ghiu a tradus, după 30 de ani, A supraveghea şi a pedepsi de Michel Foucault.

    Am copiat (pastişat?), odată, multe din însemnările copiştilor tipărite de Gabriel Strempel. Le reciteam în ocazii felurite, după mănăstirile copierii, expresivităţile blestemului, remanuscriptizate, dacă nu chiar după tentaţiile stilului domintant al pastişei:

Eu, fiind om fără de sminteală,

Întinsei condeiul în cerneală

Şi mă apucai a scrie

Această Alexandrie…

( Gabriel Strempel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, vol I, Editura Academiei, 1959, p. XXIV)

Grupul: Teologie-Litere III (Claudia, Minodora, Sorina, Augustin şcl)

Pastişe (ex tempora): In days  when I was young and didn’t know the taste of sorrow; cum se poate spera să se retrăiască marile experienţe creatoare ale culturilor mari şi mici prin lectură şi meditaţie; noche oscura del alma etc.

Excerpte: …iei era Pound şi-ţi afli tămăduirea…uiţi brusc de toate legile imanente ale evoluţiei, de sisteme, structuri, intertextualitate, principii – uiţi totul, mori şi-ţi sădeşti cadavrul pe un ţărm îndepărtat, aşteptând să-ţi crească pe mormânt un eucalipt blond…

…puţini la număr mai citesc un Stendhal, Baudelaire, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Zola, Dickens… şi le place, chiar le place experienţa personajelor…şi vorbim despre ei, poate le spunem şi altora, dar acei alţii nu sunt interesaţi, vorbim în vag, suntem neînţeleşi, şi totuşi rămân pentru noi, pentru că nu se ştie cum vreodată te apucă nebunia, dragă studentă, şi vrei să scrii ceva şi ajungi să scrii în stilul vreunui autor, să vorbeşti ca un personaj, să te comporţi ca altul, să-ţi doreşti viaţa Annei Karenina, să o trăieşti, să vrei să fii Ispita lui Thomas Mann sau Logodnica lui Cehov… pe fiecare dintre noi e scris un scris pe care de vrei să-l ştergi îţi trebuie acel burete care înseamnă: moarte, nebunie, sinucidere, sau o carte…

…Suntem superficiali în trăiri, implicarea noastră sau a celor care creează în real este numai una de suprafaţă, suntem prea grăbiţi în a spune, în a zice sau a face, fără a mai face efortul de a medita sau măcar a gândi… Probabil că lumea s-a obişnuit cu cenzura, cu ascunderea a ceea ce ne doare sau nu ne convine…Pur şi simplu, suntem nişte fricoşi, nişte laşi care se ascund în spatele paravanelor mediocre ale societăţii… Frica de Dumnezeu nu e frica sclavului faţă de stăpân, ci frica faţă de tot ce-l ofensează pe Dumnezeu… Prin cuvintele Papei, prin lungul drum al anilor, el a reuşit să ne ofere nouă, românilor, şi mai ales tinerilor, un mod de cunoaştere a sinelui…

…Cum spune poetul în ultimul vers – ce frig, ce timp fain de toamnă -, aşa şi omul…ce zi rece de toamnă…

…Cei care trăiesc cu adevărat în viaţa întunecată a sufletului, dar nu ştiu, nu cred, nu vor să ştie, nu vor să creadă, privesc viaţa omului credincios ca fiind noche oscura del alma…Prin cuvintele Papei, prin lucrurile pe care le învăţ la acest curs şi la altele şi prin slujba mea şi elevii mei, în fiecare zi şi noapte parcă mă schimb, sunt alta. Sunt oare mai bună?

Atâta suferinţă

Nu credeam vreodată

A putea să gust.

Suntem prinşi de glasurile superbe ale recitatorilor.

Şi el spune, şi eu spun

Doar cuvinte în lăstun

… de ce mergi, tată, cu spatele-nainte…

iacă drumul mă duce-napoi, fiule,

vântul mă suflă-n tăcere

ca-ntr-o mare de cucută…

Depastişare

( din notiţele Claudiei)

 

Flaubert este un scriitor bun, dar nu atinge cerinţele clasei muncitoare.

O zi din viaţa lui Heminguei: s-a sinucis.

Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, cel mai liber scriitor în viaţă. Toţi cei care se arată mântuitorii societăţii în carte apar ca nişte bestii, pentru autor, nimeni nu mai este curat. Eugen Ionescu a scris: Paul Goma este un Soljeniţ român. Firea lui Goma devine un arbitru cu mari crudităţi. Dă în libertinajul de tranziţie care spală creierii… Cum ne povestea el în celulă Giois şi eu dormeam. Goma, în Jurnal, e un Savonarola. În realitate, a fost cel mai represat în puşcării şi cel mai exilat la Paris. Pe mormântul lui Eugen Ionescu scrie: Cine mă salvează? poate Iisus. La moartea lui Mircea Eliade: Cărturarul lasă în urmă cărţile, a luat cu el limba română vorbită; era starea de graţie a limbii române. Paul Goma vorbeşte despre cei care nu mai vorbesc româneşte într-un pamflet…

Dintre toate temele realismului şi libertăţile scriitorilor, una ar fi: cum se poate spera să se retrăiască marile experienţe creatoare ale culturilor mari şi mici prin lectură şi meditaţie? Opriţi ca vasul zugrăvit/Pe-o zugrăvită mare (Samuel Cambridge); Sufletul îi este obosit de orice, numai de credinţa în Dumnezeu şi de iubirea arzătoare pentru om nu este obosit (Thomas de Quincey); Hercule preschimbat în rândunică (Paul Valery); În braţele zeilor am crescut (Johann Christian Friederich Holderlin); Mi-e uneori ruşine ce slabi suntem în lume (Alfred de Vigny); Negru soare – melancolia (Gerard de Nerval).

Lev Tolstoi a vrut să-şi dea pământul oamenilor. A fost în România. Războiul şi pacea există între francezi şi ruşi, război condus de Napoleon. Ana Karenina este simbolul feminităţii dincolo de libertate.

Când iei opiu, îţi lucesc obrajii. Baudelaire, Edgar Poe îl imită pe de Quincey. Bogăţia unei naţiuni e dată de suma viciilor ei. Vicioşii sunt concurenţi ai vindecătorilor. Cea mai tuberculoasă ţară era Anglia. Laudamum a fertilizat literatura. Crima se consumă cel mai mult în filme, unde o crimă e mai frumoasă decât alta. Nu Raskolnicov face crima, ci ortodoxia, ruşii, Dostoievsky. Rhyme – Rima marinarului din vechime. Puşcăria literaturii, râsul în puşcărie, perversiune. Păcatul în literatură se transformă în viciu, ne face părtaşi la o anumită mântuire.

Literatura nu mai e a zilelor noastre, dar noi o aducem la zi. Propagarea s-a realizat în Revista sec. XX. Statuia este un dans împietrit. Socrate compară dansatoarea cu o flacără. Dansatoarea lui Hercule este o rândunică.

Semn şi sens. Sartre: omul este altceva decât ceea ce-l face să fie ce este. Carol cel Mare, părintele Europei, Republica Christiana. J.J. Rousseau 1761, Emanuel Kant 1795: pacea eternă. Victor Hugo 1851: Statele Unite ale Europei. Ziarul Ziua 7-8 martie, Guran: rădăcini ortodoxe pentru Europa. Baudelaire, Corespondenţă, sonnet – Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund (simbolismul). Amintire – tradusă de Lucian Blaga – Te ridici şi în faţă vezi spaima / Amintirea unor ani ce au trecut. A doua elegie. Huntington (clasicism, creştinism, separarea autorităţii temporale de autoritatea spirituală, diversitatea lingvistică, statul de drept, individualismul). Duroselle (dreptul roman, morala iudeo-creştină, arta clasică, umanismul şi individualismul Renaşterii, romantismul, raţionalismul şi ştiinţa iluminismului). Braudel (revolta prometeică, mitul eternei reîntoarceri, atracţia originalului, atracţia faţă de ceea ce este interzis, necunoscut, îndepărtat, încrederea în raţiune, spiritul critic şi autocritic). Wright (umanismul: omul=scop în sine, măsura tuturor lucrurilor; liberalismul: încrederea în individ, dreptul fiecăruia de a dezvolta propriul potenţial; pragmatismul: convingerea că nu există adevăruri absolute; relativismul: circumscrierea oricărei experienţa într-un context ştiinţific, social, cultural, care limitează capacitatea noastră de generalizare). Morin (caracterul dialogic al identităţii europene rezultă dintr-o serie de antagonisme interne: religie/raţiune, credinţă/îndoială, Gândire mitică, gândire critică,empirismul/raţionalismul, existenţa/ideea, particular/universal, problematizare/reîntemeiere, filosofie/ştiinţă, cultură umanistă/cultură ştiinţifică, vchi/nou, tradiţie/evoluţie, reacţie/revoluţie, individ/colectivitate, imanent/transcendent, hamletismul, prometeismul, quicotismul/sancho-pansismul. Caracteristici: comunitatea destinului istoric, comunitatea valorilor, comunitatea modului de viaţă, comunitatea socială şi economică, comunitatea responsabilităţii).

Nimeni să nu ştie ce e în sufletul tău, nici măcar tu să nu ştii ce e în sufletul tău (G.Anca)

Poezie şi muzică. Se profilează cultul Enescu pri Oedip. George Enescu: Visez la o muzică asemănătoare muzicei din ţărmurile greceşti. Modurile antice se regăsesc în folclorul românesc. Pământul grecesc este făcut din aromâni.

Existenţialism şi structuralism. Ferdinand de Saussure comparat cu Panini. Limba este un sistem de semne care exprimă idei, este sistemul sistemelor. Semeion. Michel Foucault: Generaţia lui Sartre este înlocuită de generaţia structuralistă. Sistem: un ansamblu de idei care se schimbă; sistemul este anonim, chiar dumnezeire. În lupta dintre sens şi semn, literatura scade, devine nimic. Dualul, sensul şi semnul sunt aduse la nondual, advaita: Dumnezeu/om, literatură revelată/literatură scrisă de mari scriitori.

Credinţă şi speranţă (Pistis şi Elpis). Lucrări prezentate de studenţi: Ideea vine vorbind – Dragomir Gurău Claudia; Lemnul în stilul televiziunii naţionale – Milea Minodora; Hemingueiy (în engleză) – Andronache Andreea (Margot îşi înşală soţul pentru că era laş, ea este totuşi cea care îl ucide când acesta doreşte să devină curajos). Propuneri ale domnului profesor pentru azi: antologie din scrierile părinţilor latini; poezie religioasă italiană; istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine; Nicolae Balotă – Calea, adevărul şi viaţa; antologie de poezie religioasă, editura Coresi; poezii româneşti religioase: Rugăciune (Petru Cercel), alţi autori: Varlaam, Dosoftei. Poezia religioasă este în general modernă. Papa Ioan Paul II: Martirii care au fost în sec XX au lăsat mesaje religioase care ne-au învăţat să trăim şi să murim. El Castillo interior – Sf. Teresa din Avila. Noche oscura del alma – Sf. Ioan al Crucii. Itinerarium mentis in Deum – Sf. Pavel. Decalog/Ioan Paul II: credinţa, biserica, rugăciunea, iubirea, istoria, răul, munca, lumea, pacea, religiile. Poeme dogmatice – Sf. Grigorie de Nazianz – Imn către Dumnezeu. Dumnezeu Fiul este de o Fiinţă cu Tatăl Care L-a creat/…/Lumină cu neputinţă de privit, dar care priveşte peste tot… Gândul către Dumnezeu – inspiraţie divin literară. Sfinţenia şi perfecţiunea literară se întâlnesc la Grigorie de Nazianz, Ioan al Crucii. Religiosul e dedus din literatură. Dante, un păcătos, a ajuns la perfecţiune prin geniul literar. Dumnezeu este un subiect infinit. Omiliile despre Fericire au o perfecţiune de poem. Există o neînţelegere între sfinţi şi poeţi, dar marii poeţi sunt sfinţi. A face literatură în diavol nu înseamnă că nu vrei să fii purificat, mântuit. Poezia şi sfinţenia vin de la Dumnezeu. Poeţii blestemaţi fac imnuri satanice, dar sunt sfinţi. Mişcare christalină (Christ-cristal) – Mor că nu mai mor odată (Ioan al Crucii). Tereza din Avila, sfântă autodidactă – tot ce spune bun este de la Dumnezeu, tot ce este rău este de la ea. Papa a validat calitatea apostolică a României, a dat ţării noastre ceea ce Europa şi America ne refuză: identitatea. Eminescu afirmă că marii sfinţi scriu imnuri, marii poeţi se exprimă în rugăciuni. Totus tuus. Libertatea este un rod al păcatului, trebuie să învingi păcatul ca să ajungi la libertate. Istoria, după Papă, este istoria mântuirii, Revelaţia învaţă că Dumnezeu voieşte istoria umană. Capitolul „Tragediile istoriei” vorbeşte despre: civilizaţia vieţii şi a morţii; munca îl ajută pe om să devină matur; şomajul este un chin, coşmar, deziluzie; lumea e dornică de mai mult adevăr, iubire, bucurie; omenirea a fost creată de Dumnezeu; Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor oamenilor; cei care nu cred, necredincioşii, sau cei care cred diferit trebuie să încredinţeze mântuirea dreptăţii celui PreaÎnalt.

Literatură şi lingvistică. Psalmul 63 al lui David, 54, 104. „Linguşirea lor e dulce ca şi mierea de albine / Însă de veninul urii le sunt inimile pline”. Psalmi (Vasile Militaru). Era Pound. Jocuri (Hesse, Queneau). Christocentrism. Analiza este mama tuturor literaturilor. „Sunt nebun că m-am dezbrăcat de nebunie” (Pound). Nebunia e sfântă. „Nici nu-mi închipuiam că moartea poate doborâ atât de mulţi” (T.S.Eliot). Sădirea cadavrului. Eugenio Montale, poeme scurte-poeme lungi, distincţia e structuralismul, „carnea de soare devorată”. La aceste ţărmuri erau dorinţele copilului, „ţâşnet de lăstuni, vagabonzi”, poem dumnezeiesc. Montale nu are tristeţea lui Leopardi, este aproape de Dante. Hesse – Jocul mărgelelor de sticlă: regulile acestui joc se învaţă în câţiva ani; limbajul semnelor şi gramatica jocului; este un joc care sintetizează toate conţinuturile şi valorile noastre; cu orga se pot prezenta în joc conţinuturile lumii; jocul sferelor romantice trece peste diacronie şi simfonie. Literatura este joc. Se aplică metoda joc în joc. Queneau: O sută de miliarde de poeme – în 10 pagini a dat cartea cea mai lungă din lume, doar lumea e mai lungă decât ea (Luca Piţu). De la teocentrism la antropocentrism, sec XXI – christocentric. Creştinii pot fi socotiţi şi satanişti.

Context universal românesc. Nefericirea e calea spre opera genială, viaţa noastră e o karma, un sens divin sau unul demonic. Uitarea limbii în exil – Şi uit câte puţin latina (Ovidiu). Temele în traducere se degradează. Tragedie braziliană – Manuel Bandeira – traducere de Maria Carâp. Irepresibila dorinţă de a împărtăşi lucruri dure. Ironia modernităţii: dominante mai mult decât dominate. Altă poezie tradusă de d-na Carâp este „Jose”. Denis Buican, în eternism – Biognoseologia. Sorin Alexandrescu – personalităţi româneşti: Carol II, Antonescu, Codreanu, Ceauşescu. Ivo Andrici – Podul de pe Drina, biografia unei ţări ortodoxe înghiţite de Islam, comunişti; cartea este tradusă de Gellu Naum. Literaturile apropiate nu ne sunt impuse, fac parte din literatura noastră. Anii ’50 au fost criminali. Mahabharata – moartea Indiei; o ţară poate fi ucisă ucigându-i-se capetele. Kazantzakis, prieten cu Panait Istrati, Odisea – 33 333 versuri, Zorba Grecul  se încheie cu o scrisoare, Ascetica nu s-a tradus la noi, biserica nu acceptă ideea din Iisus rătignit a doua oară. Noi nu vom pieri, dar ne vom pierde într-un fractal european.

Atic şi asiatic. Athicos-Asianos-Rodhium. „O, tu, cel făr’ de noroc,/ Deschideţi mintea şi vorbeşte,/ Striveşte mărăcini sub talpă/ Şi pe drumul de sânge păşeşte singur” (Rabindranath Tagore”. „Tragedia mi se pare asemenea unui om îndrăgostit de propria lui înfrângere” (D. H. Lawrence). Trăsături: circularitatea ideilor limită; diviziune între atic şi asiatic; culturile arhetipic contrare/antinomiile culturilor arhetip; rodian; teoria nemonadică a culturilor; mitul arheu; distincţia între filosof şi poet; cuvântul este totul, nu ideea; frumuseţea poetică; germanitate, rafinament, supleţe; procesul culturii e ciclic; cultura e un proces stilistic; spiritul timpului goethean/ i se opune spiritul spaţiului; nimeni nu s-a luminat vreodată cu întunericul odăii vecine (Vladimir Streinu); unitatea bulbului original; atic=singur/înghiţit de asiatic/ stil dens şi viguros; asiaticul substituie/ stil umflat şi gol, fălos şi bombastic, lipsit de judecată; asiatic – formă a romantismului; aticul – formă a clasicismului; aticul şi asiaticul devin dublete de concepte: liniar/ pictural; planiform/ adânc; închis/ deschis; relativ/ absolut; cuvinte noi / idei vechi; daoist/ confucianist. Toate formulele filosofiei timpului sunt nişte forme spaţiale: corpul izolat; infinit tridimensional/ cultură occidentală; peştera, drumul labirintic. Percepţia nelimitării: limitat/nelimitat; atic/asiatic. Combinarea accentelor de valoare. Adulterarea valorilor atice prin cele asiatice şi viceversa. Noi, românii, suntem atici, sfere/lotuşi. Viaţa e sfântă. Asia creşte, Europa scade la ora actuală, cultura feminină o înghite pe cea masculină. Tragedia – o armă mai puternică decât se cuvine.

Cele trei stadii ale creaţiei: precreaţia, crearea, distrugerea lumii. Deschiderea e vocalică, stingerea este consonantică (Amita Bhose despre Eminescu). Alternanţa sugerează. Zeiţa cunoaşterii îi vorbeşte ginerelui (Şiva) în limba cultă, iar miresei (Parvati) în limba populară (Kumarasambhavade Kalidasa).

Marino-Piţu-Kamban. „I had a little talent for happiness” (Beckett). Literatura – un cerc care se repetă, o noţiune sinonimică prin excelenţă. Stratul heteronomic al ideii de literatură/ domeniul valorilor concurente şi exclusiviste exprimate în scris care pun în pericol specificul literaturii: a) republica literelor – literatura universală şi naţională / b) literatura – fenomen social, literatura de expresie/ fenomen economic/ fenomen ideologic. Doctrină: gândirostivieţuirea. Kamban, împărat al poeţilor, trăieşte în Dumnezeu.