Cuvânt și iubire

Mihail Eminescu – sculptura de Eremia Grigorescu, Onești

 

Mihai Eminescu – I. L. Caragiale – Adrian Botez – George Anca – Gheorghe Nistoroiu – Eugen Zaina – Jean-Claude-Larchet

 

MIHAI EMINESCU

 

Criticilor mei

 

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

 

E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

 

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

 

Ca și flori în poarta vieții,
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

 

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

 

Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

 

Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus –
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.

 

 

1. CARAGIALE

Despre Eminescu

 

Replica lui Caragiale la descrierea unilaterală a lui Eminescu pe care mulți contemporani ne-au lăsat-o, de poet rupt de realitate, pierdut în visuri, indiferent la mizeriile vieții, a fost o suită de trei articole: În Nirvana, Ironie și Două note. Caragiale ne dezvăluie un caracter mult mai complex, plin de contradicții, supus unor impulsuri instinctive pe care nu și le putea controla.

Profilul psihologic schițat de Maiorescu

Titu Maiorescu l-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu. În studiul Eminescu și poeziile sale, publicat în 1889, anul morții lui Eminescu, Maiorescu scrie:

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

Maiorescu crede că Eminescu nu a fost nici fericit, nici nefericit și că personalitatea lui nu a fost influențată de evenimente exterioare.

„Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce și-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simțământ prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca și în veselie.”

„Cuvintele de amor fericit și nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva și ține cu desăvârșire în mărginirea ei. Ca și Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip irealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, și el, cu melancolie impersonală, își căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării și a poeziei.”

„Viața lui externă e simplu de povestit, și nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc.” [4]

Ca o concluzie, Maiorescu afirmă că Eminescu nu a suferit din cauza unor lipsuri materiale.

„A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepțiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenței nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publice le-a disprețuit totdeauna.” [5]

                  

Profilul psihologic schițat de I.L. Caragiale

Contrariat de afirmațiile lui Maiorescu, Caragiale ripostează cu vehemență în articolul Ironie din 1890.

„Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?”

„S-a susținut că disprețuia averea… E un neadevăr – pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine… vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aci cu siguranța că afară de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice șcl. nu voi căpăta nicio dezmințire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârșire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.”

Caragiale nu neagă existența trăsăturilor descrise de Maiorescu, dar afirmă că ele erau însoțite de manifestări nestăpânite de o violență extremă. Astfel, viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între perioade de liniște și seninătate și altele, de implicare nestăpânită în evenimentele care aveau loc în preajma lui.

„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Sakiamuni.”

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Pentru asemenea oameni contactul cu realitatea exterioară este dificil de cele mai multe ori și le transformă viața într-o continuă confruntare.

„Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă nu avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac.”

„În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.”

În deplin acord cu Maiorescu, și Caragiale subliniază înzestrarea intelectuală remarcabilă a lui Eminescu, dar și încrederea nezdruncinată în geniul său.

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”

„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

                   Alte mărturii

În sprijinul afirmațiilor lui Caragiale vin multe din mărturiile celor care l-au cunoscut. Sora poetului, Aglae Drogli, își aduce aminte: „ca copil și băiat era foarte drept, blând și milos, totodată despot mare și pesimist”[15]. Mai târziu, ca student la Viena, Slavici îl descrie la fel.

„Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori își întorcea capul cu dispreț. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; șuierătura-l făcea să se cutremure; orișice scârțâitură-l scotea din sărite.”

Eminescu însuși, înainte de se muta la București în 1877, îi scrie lui Slavici:

„Dar tu știi c-am fost totdeauna caracter melancolic și n-am avut niciodată destul curaj de viață; prin urmare tot ce gândesc sau fac e azi mai ticăit decât înainte. N-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi. Singura deosebire e c-am devenit susceptibil, că orice atac, cel mai nevinovat, mă irită încât am o adevărată Berserkerwut (furie sălbatecă, germ.), că s-au înmulțit oamenii cu care nu mai vorbesc nici un cuvânt și c-am s-ajung să nu mai vorbesc chiar cu nimeni, nici cu mine însumi.”[17]

În sfârșit, pentru perioada gazetăriei de la Timpul, avem amintirile ziaristului M. Brăneanu care în 1881 și 1882 era tânăr colaborator și corector, subaltern al lui Eminescu. Amintirile lui au fost relatate de D. Roșca.

„Poetul era un prieten ideal. Bun de inimă, îndatoritor, niciodată răutăcios, totdeauna gata de sacrificiu pentru alții. De discutat serios nu prea discuta cu alții nici literatură, nici filozofie, nici politică, nici altceva. Se vedea simțindu-se ridicat sus peste ceilalți, la care privea liniștit și blând din înălțimea gândurilor lui. Îi asculta bucuros pe toți și când se întâmpla de spuneau vreo prostie, zâmbea binevoitor. Era o fire plină de contraste și extreme: rezervat și expansiv, izolat și plăcându-i zgomotul vieții, foarte dulce cu prietenii și neîndurat cu adversarii de idei, pe care îi ura din cea mai adâncă convingere. Viața de gazetar îl făcuse unilateral; generaliza scăderile unora din roșii (C.A. Rosetti) asupra tuturor. Cu subalternii lui se purta îndatoritor; se întâmpla că muncea el și pentru ei, de pildă traducea el în locul lui Brăneanu când îl vedea încărcat de muncă și-i lua cu sine la «câte un pelin», cum făcea cu Brăneanu, care era foarte tânăr pe atunci. În redacție muncea enorm de mult; până nu înnebunise întâi, nu-i plăceau chefurile exagerate și bucuriile senzuale, ca după nebunie, ci stătea ziua întreagă, uneori noaptea chiar, la redacție. Cu superiorii era demn și neîncovoiat.”[18]

Una dintre cele mai tipice forme de manifestare nestăpânită era gelozia pe care Eminescu însuși o condamna în scrisorile sale către Veronica.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”[19]}}

„Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc deloc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un pahar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi tulbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărește și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expansiv și mai vorbăreț.”

Și Mite Kremnitz, cu care Eminescu a trăit o poveste de dragoste, își aduce aminte de unele manifestări extreme ale temperamentului lui.

„Într-adevăr, într-o vară, când dragostea sa amenința să degenereze în turbare, el îmi spuse după o zi în care zăcusem în pat din cauza unei migrene: «ieri după masă am venit la d-ta, am trecut prin toate odăile, și am ajuns la ușa d-tale, însă am găsit-o închisă; altfel aș fi pătruns înăuntru și te-aș fi omorât». Afară de aceasta mai observasem la el o imposibilitate de a se stăpâni.”

Caragiale povestește despre ieșiri chiar mai șocante.

„Așa, odată, ca întotdeauna, înamorat și fără un ban, a venit de dimineață la redacție foarte amărât: avea acu, numaidecât, «nevoie de o sumă însemnată; dacă n-o găsea, se-mpușca». N-a voit să ne spună de ce anume acea sumă și de ce atâta grabă, a refuzat să meargă să prânzim ca după obicei împreună și a dispărut dintre noi.

Seara, se afla … unde? la bal mascat la teatru. Trepădase toată ziua după cămătar; îl găsise, din norocire; luase iar bani cu procente orbești; își cumpărase un rând de haine de lux, cilindru, botine de lac, mănuși galbene, și, deghizat astfel cât putuse mai bine, umbla de colo până colo, amestecat în mulțimea de gură cască. Urmărea foarte gelos pe persoana gândurilor lui, care avea o patimă nespusă pentru flirt sub mască și domino – lucru ce, prin trivialitatea lui, lovea pe poet și-n amor și-n mândrie. Norocul în ziua aceea n-a voit să fie întreg pentru bietul nostru prieten: pe uzurar i-l scoase în cale bine dispus; pe femeie o trimisese la bal pentru altcineva. Nu e vorba, după bal, galantul contrariat «și-a plătit un souper fin» – ceea ce l-a făcut să fie a doua zi foarte fără chef, cu atât mai mult cu cât era foarte ușurat de greutatea banilor prinși cu destulă alergătură în ajun: ca toți oamenii de felul lui, îi azvârlise seara, ca să-i dorească dimineața.”

Violența impulsurilor sale inconștiente apare și în ciorna unei scrisori către Cleopatra Lecca Poenaru.

„Ei bine, fii a mea … nu o noapte întreagă … ceea ce n-aș fi cerut … ci o oră, o singură oră … și-ți promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă și mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi și care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el … Numele tău rămâne ne-ntinat, nimeni nu știe ce s-a întâmplat … gura care-a putut să-ți facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc … dacă plătesc amorul meu cu viața – să plătesc cu el un moment de fericire.”

Wikicitat

ADRIAN  BOTEZ

Cumpănă

 

CUMPĂNĂ

s-a făcut verde-n fereşti şi pe măguri

mângâie vântu-orice rană din neguri

e verde şi-n stele – e verde şi-n lună…

…a venit şi-a plecat – din priviri – Vestea Bună…

un Neam ostenit de minciuni şi de rele

nu-şi mai priveşte nici semen – nici stele :

fiecare-şi adună şi-şi stivuie scârna  – hârciog

fiecare-ţi rânjeşte din guri de bârlog…

…cum să trezeşti un Neam – Hristoase – şi cum să-l învii?

a uitat să răsufle – a uitat că Tu vii…

…trimite strămoşii – cu foc şi blesteme

 

cu pajuri şi bouri – pe chipuri şi-n steme…

…trezeşte – Hristoase – pe sluga bolindă

şi mân-o să-şi vadă hidosu-n oglindă…

…să-i cânţi la ureche străvechea colindă…

GEORGE  ANCA

Astă-seară se joacă Noica

 

Duşyanta, Hyperion, Călin. Regia: personaje avatare. Vita, Vitanus. Leviathan-levitam.  În mări, în vis, în somn.

*

Vă aduceţi aminte, dacă n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie. Caz din cădere, cazanie. Când nu te vede nimeni, încă nu se cade să faci de nefăcutul. Goethe? Petrecere, cumpăt, întruchipare, mai ales împieliţare şi ba. Eminescu ştie să vorbească filosofic şi ştie să vorbească româneşte.

*

Jumătate din indienii Pima au diabet şi 95 la sută din diabetici sunt supraponderali. O genă le permite să înmagazineze grăsime în vreme de belşug pentru a nu fi înfometaţi în timp de foamete. Ai întors spatele pustiei. Porc şi cu Eminescu şi cu Gib. Care şi Gib în Donna Alba. Critic de paie luate în gură a ploaie de porc. Eu ziceam de Cioabă, tu de Pima, păi nu din americani vin, poate din Roboam. Gândiţi-vă uneori şi la mine. O cărticică de religiologie. Îşi autografiază cadavrul. Nu mai plecăm dintre casele astea cu ferestre-noi. S-o fi reîncarnat Rabindranath în careva din ei. Sau ei în ei. Profesor universitar din senin. Kamala Das la Islam, Tagore deconstruit de Şişir ca Eminescu de Mano. Eliade a scris şi Gaudeamus şi Maitreyi. Voi tot kosher pe la Epstein.

*

Vorbea intens, cu plăcere vag revoltată, nepremonitoriu, de n-o fi ascuns cu ştiinţă ce-l aştepta. Pomul libertăţii trebuie împrospătat din când în când cu sângele patrioţilor şi al tiranilor. Ar trebui o inchiziţie. Timpul trece împotriva noastră. Eminescu însăşi. Isus însăşi. Slavi latinizaţi. Rar îngeri. Peregrinam printre ai noştri, ale noastre. Morţi în marş. Oare unde o să ajungem? Nivelurile de apreciere se contrazic.

*

Prima oară l-am căutat la Institutul de Logică, pentru a-i comunica solicitarea lui George Alexe de a scrie la revista “Credinţa”, în Detroit (îl cunoscusem pe teolog de la cumnatul său, arheologul Petre Diaconu, partener de şah). Nu mi-a răspuns, dar mi-a dat întâlnire la restaurantul “Izvorul Rece”, a doua zi din luna următoare, unde am băut bere şi am vorbit, cred, numai despre mine. Am făcut poate caz de cei doi ani, ultimii, de curs, Eminescu, apoi Creangă, al lui Călinescu, pe care l-am audiat, la înghesuială, de vizite la părintele Stăniloae, pe care reuşisem pentru prima oară, ca ziarist de radio, să-l “dau” pe post şi să  recenzez Filocalia – aici, el a numit emfatic pe Pere Migne, cu 120 volume -, probabil şi de lucrarea mea de licenţă (“de stat”), sigur caz de ce scriam, de poezie. Interogaţiile sale, mai degrabă aspre, mă entuziasmau deja, încât curând aproape i-am reproşat, cum de nu mă pune, ca pe alţii, discipoli ai săi, să învăţ greacă şi germană, pentru a-mi auzi, oarecum jenat că se întâlneşte cu mine în paradis (ce să fac, am pus pe seama poeziei exceptarea, am şi cântărit relaţia lui cu lirica, văzând într-un târziu în “campania” manuscriselor şi hermeneutica “omului deplin” Eminescu un paralel cu Holderlin-Heidegger).

*

Normal, mi se părea autorul cel mai aşteptat – după diminuarea interdicţiei din cauza lui Hegel – în librării, la concurenţă, subterană, cu scriitorii dominanţi ai momentului. Întâlnirile au curs în fiecare 2 şi 16 ale lunii, ani de zile, când numai el oferea mai ales cafea – în ultimul timp, la Nestor. Intrasem în atmosfera cărţilor noi, aveam impresia că începusem să fiu martor la zidirea unor construcţii ideatice, de la rostire la întru, via Eminescu. Chiar şi presocraticii sau Corydaleu îmi erau familiari prin auz şi citit, măcar şi din lămuriri la curiozităţi ca din întâmplare.

*

Portretul i-l văd, din profil, cu pipa stinsă (?) în gură, a la Eliade, către Athene Palace, prin faţa statuii lui Eminescu. Altfel, spre încruntarea unui pastor dintr-un ordin propriu, luminată de logos mai degrabă rece.

*

Noica se autointilua, uneori, biograful, in spe, al lui Eliade. Am început-o (sau, o s-o încep?) Cine altcineva? Când am primit prima scrisoare de la Eliade, am dat fuga să i-o arăt, era şi vărul său, medicul. De ce ţi-a răspuns, nu eşti aliatul nostru (îngheţasem). De ce nu, a intervenit doctorul, e tânăr, n-avea când să-i fie aliat. Tot aşa, când isprăvisem de redactat teza, şi i-am rezumat-o, la Nestor, că, de fapt, este Baudelaire-Eminescu, m-a întors că de ce-mi trebuia ocolul Baudelaire ca să ajung la Eminescu. Probabil cum ajunsese el, mă gândeam.

*

Noica devenea încă o dată Lotul Noica, zilele cât a stat la noi Sergiu Al-George, Pe Chhatra Marg. Fusese închis în corp cu acest lot grup de eroică amintire spirituală, tot rug aprins, tot acatist.

Filosofia trecuse din cartierele bucureştene la Păltiniş, jnana (cunoaştere) şi abhijnana (recunoaştere/anagnorisis) mi se instalau în minte şi în viaţă. Filosofia recunoaşterii de la Hegel şi Pascal la Ricoeur şi Lyotard o trăisem aproape de Noica: măcar eu îl recunoşteam (în inimă), cum nu făcea societatea securoiştilor ubicui. Şi “recunoaşterea” era de suplinit prin “maşină”, prin inteligenţă. Numai pe Eminescu nu l-am lăsat, într-un târziu, pentru Kalidasa, cu a sa Abhijnana Shakuntalam/ Recunoaşterea Sacuntalei (vezi Călin. File de poveste de Eminescu).

*

Noica s-a vrut bucurie, într-o ordo gaudii, cu Augustin-Rafail – “bucură-te şi fă ce vrei”, cu un personaj al lui D. H. Lawrence – “Nulla dies sine laetitia”. “Ca pe o bucurie am simţit şi ultimii ani de închisoare.” Soka (durere) se face sloka (verset) la Valmiki, melancolia se face vers la Eminescu, filosofie la Noica. Bucurie (sukha) după durere (dukha) – Wulf is on an island, I on another (poem celt). Filosoful român şi-a găsit moartea alergând după un şoarece, altfel, servitorul zeului elefant Ganesh, al cunoaşterii. Poetul tamil Subramanian Bharati fu ucis în templu de elefantul căruia i se închina, iar Gianni Rodari doborât în Africa, de alt elefant. Viaţa e jiva, jiva e Shiva, Shiva e jiva. “Fie-ţi milă, Doamne, de cei care te-au omorât”.

*

Durga blondă, eminesciană, în colonia bengaleză a Delhiului,

brună totuşi în Shiva Mandir şi Asur nemaiangrez, tot întunecat,

Kali, Kali, maha Kali, o, Durga, pumni de petale aruncate până la cele braţe ale dumnezeiţei, Lakşmi şi Ganeş în stânga, Saraswati cu un sitar şi Kartikeya-Apollo,

focul din vas arzându-ne palmele de trei ori şi ni le ducem unii după alţii netezindu-ne părul şi capetele, supraritual mamele la copii

*

Am trimis prietenului care vă vorbeşte o mioriţă pentru un cangur. N-a comentat. A lăsat fabula darurilor să-şi fie comunicare-cuminecare, totem la totem. Şi nici măcar de împrumut. Nici rit de trecere. Iar noi locului ne ţinem, vorba lui Eminescu. În fapt, limba interioară a lui Eminescu. Ne vedem în cuvinte, cum predica Noica, pe chiar vremea dictaturii comuniste

*

Când o întâlnisem pe Apara, cu zece ani în urmă, eram tot sub ameninţare, pentru publicarea Doinei lui Eminescu – nu ieşeam din casă, îmi cerusem la vicecancelar demisia, nu mi se aprobase, până chiar am plecat, în 12 aprilie, (împlineam 40 de ani) – trăisem un semestru de (auto)terorizare – tot în jurnalele de atunci voi căuta (romanul Furnici albe?) Când îi explicam lui Radu de ce plecam de la Lodhi la Vinod, argumentasem că e o chestiune de viaţă şi de moarte – ca să vezi.

*

Eu sunt în Academia Eminescu şi Societatea Hafiz (convenită de Vinod cu iranienii, printre care şi d-na Apara – pe mine m-a cam deranjat zelul lui oarecum diluat – dincolo de nobleţea asocierii – pentru Eminescu, în ce mă privea: la Moscova, femeia pe care am întrebat-o de d-na Apara dacă a venit, nimic mai mult, mi-a şi oferit, cu martore, un volum de Hafiz şi mi-a citit public versete). N-aş publica jurnalul şi numai pentru a nu expune aceste femei (cine s-ar fi aşteptat la Iran, făcea Margaret alaltăieri).

*

Visi îmi arată scrisoarea confidenţială a maurului că să scrie visi la iugisi să fie înlocuit românul teacher că face damage limbii române şi rămânerea lui este incompatibilă şi din cauza altor activităţi – aranjează să fiu într-o puşcărie aproape de Bucureşti, ce mai. Visi, rezonabil, că dacă am serviciu şi la amba, plus Doina, a, e de-o sută de ani, păi să-mi văd de treabă. Masih, înainte: să vedem ce zice visi. După: take it easy.

GHEORGHE  NISTOROIU

 

Profetismul lui Eminescu (XI) 

   „Poetul şi filosoful Eminescu sînt România

    de astăzi care continuă România de ieri;

   Gînditorul politic Eminescu este România

    care se crează astăzi şi care reprezintă viitorul.”

(Avocat nemţean Ion Herghelegiu)

   În Biserică, în istorie Neamul este izvorul puterii religioase, al energiilor creatoare, care graţie jertfei şi iubirii sale întru Părintele ceresc, Dumnezeu îi alege Profeţii şi Elitele spirituale, astfel ca prin istorie să păşească spre mersul lui firesc, spre menirea Naţiei înspre transcendent, înspre mântuire. Misia Profetului constă în conjugarea vocaţiei sale creştine cu harul Duhului Sfânt întru realizarea sintezei misticii ortodoxe fundamentale în cadrul naţionalismului Neamului său.

    Profetul întrupează în fiinţa şi persoana sa Icoana lui Hristos, regenerând Chipul Domnului în naţie. Profetului îi revine rolul divin de născător spiritual al naţiei, la rândul lui, Fiul născut de aceeaşi naţiune, pentru a o îndruma, îndrepta, transforma, reînnoi, după modelul Învăţătorului său Hristos: „Hristos cel înviat este începutul creaţiei celei noi, pentru că ne cuprinde în starea jertfită şi înviată a trupului Său în mod actual pe toţi care credem nu numai prin comunitate de natură ce o are cu noi, ci şi prin cuprinderea noastră personală în El şi prin petrecerea Lui în noi. (…) Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază, neîmpiedicată, puterea Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toţi cei ce se vor împărtăşi de El la înviere şi la nestricăciune, ba conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate şi transparenţă, adică la maxima transfigurare şi comunicabilitate între persoane prin Duhul şi la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos şi în oameni, pentru că există o continuitate ontologică între materia trupului şi materia cosmosului. (…) Numai perspectiva învierii ne dă puterea să ducem adevărata luptă cerută de ea: lupta împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenţă, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Hristos, puterea Celui care a înviat susţinându-ne pe această cale.” (Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1978)

   Profetul este cel ales şi pus să vegheze necontenit la trezvia conştiinţei care menţine trează, demnă şi permanent identitatea românească prin naţionalism, spiritualitate, cultură şi religiozitate creştină.

   Chiar dacă sub Semnele vremurilor istorice se conturează reflexele crizelor spiritual-religioase cu conotaţii psiho-sociale dramatice, Profetul este desemnat de Sus să rămână Stâlpul şi Temelia Generaţiei sale, pentru ca Elita Spirituală Creştin-Ortodoxă, care ţâşneşte, alege să se călăuzească după îndemnul lui şi după pilda Profetului absolut-Mântuitorul nostru Iisus Hristos, găsindu-şi astfel reperele naţionaliste seculare, cu nădejde, credinţă, elan, eroism, jertfire, demnitate, nepanicându-se:   Ne întreabă alt Profet al Neamului Mircea Eliade în articolul său, Românismul şi complexele de inferioritate:  „Nu înţeleg de ce ţipăm: primejdie! Unde este primejdia? (…) Cum am putea noi crede că un neam ofensiv şi creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva? Numai gândul acesta este umilitor. Numai ideea că trebuie să luăm „măsuri de pază”. Nu-şi dă nimeni seama că tăria românismului stă tocmai în dispreţuirea oricăror măsuri de pază? Să încercăm să privim lucrurile istoric, nu politic. Şi istoric, nu ne poate fi teamă de nimic. Atât cât energiile creatoare româneşti n-au secat, nu ne pasă.”

   Profetul ne arată continuu Calea Providenţei, pregătind generaţia sa şi altele pentru reînnoirile spirituale, întemeind în conlucrare cu Iisus Hristos-Viaţa adevărată, pentru viaţa evanghelică a Neamului, astfel încât cu fiecare pas al vieţii creştine poporul se apropie tot mai mult de lumea nouă a Dumnezeului-Om: „Sunt 18 secoli şi jumătate, ne spune un alt mare Profet al nostru Nicolae Bălcescu, de cînd Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgînă, ce reprezenta pincipiul dinafară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principiul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu, şi, prin identitatea între esenţia naturei spirituale a omului şi esenţia naturei divine, El descoperi fiecărui individ legea libertăţii, a demnităţii, a moralităţii şi a perfectibilităţii absolute.

   După ce, în Evanghelie, Mîntuitorul ne arată legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supuind natura, sila, lumea dinafară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sîngele Său vărsat, prin moartea Sa, El ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mîntui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adecă mai întîi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.” (N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Biblioteca pentru Toţi. Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. 1)

   Profetul veghează şi conduce segmentul de românitate care trebuie să se asume valorilor tradiţionale creştine prin care se cerne naţionalismul intelectualităţii dacoromâne pentru a realiza epoca de creativitate maximă: mistică, isihastă, filocalică, sofianică, profetică.

   Mihail Eminescu, ca de fapt toţi profeţii Neamului nostru, a înţeles că doar seva Tradiţiei creştine conduce la închegarea ortodoxiei ca model de viaţă, ca atitudine de eroism şi mistică.

   Geniul creator al poporului întrupat în harul Duhului Sfânt dă Alesului, viziunea profetică, perspectiva spirituală de a purta în fiinţa sa destinele neamului său dacoromân.

   Prin erudiţia sa covârşitoare, prin rafinamentul intelectualului genial, prin sinteza esenţială, prin pătrunderea profunzimii sale teologice, Eminescu îşi asumă dimensiunea sa profetică.

   În Rugăciunea unui Dac-Profetul are prin dimensiunea filosofico-mistică o cunoaştere apofatică demnă de cinstirea marilor Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos.

   Rugăciunea unui Dac este o genială Odă a Creaţiei, un erudit Poem filosofic şi un admirabil Psalm de adorare adus Celui Care toate sunt în Hristos, prin Hristos, întru Hristos.

   „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sîmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? // El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scînteii,/ El zeilor dă suflet şi lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-I,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!// Şi El îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Şi-n glas purtat de cîntec simţii duiosu-i viers,/ Şi tot pe lîng-acestea cerşesc înc-un adaos:/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”  

   Mihail Eminescu conjugă credinţa cu gândirea, voinţa cu iubirea dând convergenţă tuturor acţiunilor sale spre a împărtăşi celor chemaţi gradul de spiritualitate pentru a fi Aleşi, pentru a deveni Elite creştine naţionalist-ortodoxe.

   Mihail Eminescu s-a aflat permanent în natura lucrurilor spirituale, lucrând cu abnegaţie, cu destulă rigurozitate, cu un dinamism de erou, la prelucrarea structurii fireşti a omului întru devenirea sa religioasă, întru menirea chipului său hristic, ţinându-l treaz, aprinzându-l şi pregătindu-l parcă pentru aşteptarea serafică eshatologică.

   Pentru Profetul nostru Vatra Strămoşească se asumă ca o diversitate a cunoaşterii în variate domenii fundamentele: etnologie, mitologie, politologie, artă, folclor, filosofie, morală, istorie, ştiinţă, teologie, arhitectură, poezie, mistică, isihasm, cosmologie, umor etc.

  Spaţiul sacru străbun devenind pentru cei Aleşi o constantă majoră a intuiţiei harice creative.

   Vatra Străbună nu este doar o reprezentare geografică deosebită, ci şi un fenomen al intuiţiei, un element emoţional până la sublim, chiar o fascinantă concepţie pentru menirea aleasă a poporului, a neamului propriu-zis, care caută forma şi tinde spre ordinea cosmică.

   Spaţiul sacru străbun are o structură metafizică proprie filonului ei monoteist religios dezvoltând o anumită gândire, o anumită meditaţie, o anumită reflecţie, o anumită contemplare, o profundă sinteză, o deplină comuniune cu Ziditorul, cu Creaţia Sa, cu Strămoşii care au dăltuit Arhetipuri cu valoare de Simboluri nemuritoare răsfrânte în Mamele-educatoare a Demnităţii, în Omenie, Credinţă, Iubire, Jertfă, Învăţători, Profeţi, Genii, Eroi, Cuvioşi, Monahii, Martiri, Mărturisitori, Sfinţi.

   În ţărâna sacră strămoşească nici firul de praf nu este profan, căci primind jertfa sângelui curat, a rugăciunii, a milosteniei şi a dăruirii se reînnoieşte Trupul Ţării sfinţindu-l, reînviindu-l generaţiilor viitoare de jertfă şi înviere, dând o altă perspectivă spirituală şi un sens determinant infinitului creativ care, ne propune o viziune amplă asupra complexităţii integratoare a culturii şi civilizaţiei noastre dacoromâne multimilenare.

   Regalitatea ţărânii noastre sacre dacice o dau Sângele străbun ce curge necontenit ca un izvor mistic, tainic, nesecat al veşniciei şi Iarba verde de Acasă, temeiuri permanente ale creaţiei creştine filosofico-profetice.

   Cele două entităţi se reflectă pe chipul Profetului ce se răsfrânge pe cer ca o Icoană aleasă.

   Sfânta noastră Tradiţie ne-a rezervat în mersul nostru milenar creştin către Cer, ca un privilegiu deosebit, cele două locuri mirifice, cele două Dumbrăvi ale splendorii: al naşterii şi al renaşterii. Acel, Acasă-locul natal, Dumbrava copilăriei din sânul Vetrei Străbune-Strămoşeşti şi celălalt, Acasă-locul pregătit de Mântuitorul Iisus Hristos şi de Maica Sa-Maria Vlaherna-Carpatina, Dumbrava din sânul Vetrei  veşnice Cereşti.

   Osmoza dintre Om, Vatră, Natură, Cosmos se leagă de reciprocitatea proverbului dac: „Omul sfinţeşte locul, dar şi locul sfinţeşte Omul.”

   Întrega comuniune dacică din sânul comunităţii creştin-ortodoxe se întrepătrunde de Lumina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, garanţia Învierii noastre.

   Profetul nostru Mihail Eminescu a acordat permanent o atenţie serafică, plină de sacralitate fenomenului dumnezeiesc al Învierii, aşa cum ţâşneşte din lumina articolului său închinat Paştelui anului 1881, înmiresmat de splendoarea Primăverii lui April a Bucureştiului, suprapunând astfel imaginea păstorului cu oile sale, peste cea a omului iscusit-arhitect şi cea a ctitorului creştin. Profetul nostru dac pune în evidenţă, în antiteză existenţialitatea firii create cu devenirea finalităţii întru dumnezeirea Învierii prin comuniunea cu Fiul lui Dumnezeu, luând exemplele marilor genii ale spiritului filosofic-religios universal, cu cea a Creştinismului ceresc. Moartea omului vechi întru învierea Omului nou, hristic, care în afara lui Hristos nu se poate realiza niciodată.

   Nu spiritualitatea geniului profetic a neamului aduce Învierea, ci Evanghelia Mântuitorului. Dragostea lui Hristos. Transhumanţa spirituală întru Transcendentul creştin: Păstorul dacic cu toiagul şi paşii pe munţii Carpaţi, cu cuşma şi cojocul prinse de cer, păscând deopotrivă mioarele şi stelele sale, aşa cum dumnezeieşte l-a ipostaziat Maica Teodosia-Laţcu pe Profetul nostru străbun Zamolxe: „Cerul întins e poiană albastră cu oi lucitoare/ Singur Zamolxis le paşte şi-n râul cu ape-n vâltoare/ El le adapă doar noaptea, ca nimeni să nu i le vadă/ Leul năprasnic şi Ursul zadarnic râvnesc după pradă.” (Zorica Laţcu-Teodosia, Păstorul dacic, în Poezii. Ed.  Sofia, Bucureşti-2000)

   Eminescu pătrunde aşadar, Chipul Păstorului dacic nemuritor Zamolxis întru Icoana lui Hristos-Veşnicia Învierii: „Şi iarăşi bat la poartă cu degetele moi florile primăverii şi unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau în orizontul şesului, astăzi mii de grădini contrastează în tânăra verdeaţă cu zidurile albe şi acoperămintele strălucite ale caselor şi cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vestesc vechea şi trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca o floare de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri.

   Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când au ridicat popoare din întuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-Tse, asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, ci pentru binele şi mântuirea altora.

   Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ faţă de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe Sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă. Prin iubire, El a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă, şi reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă.[…].

   Omul trebuie să aibă înaintea lui un Om ca tip de perfecţiune, după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încercând combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine.” (Mihail Eminescu, Timpul, 12 Aprilie-1881)

   Se poate spune că: Mihail Eminescu şi-a împlinit Timpul său profetic cu destinul nemuririi.

   De fapt, aici nu este numai un articol de pură esenţă filosofică, ci şi un profund tratat de teologie ortodoxă, singurul suficient care să-l aşeze în rândul marilor mistici teologi.

   După viaţa Omului moral, Omului-Dumnezeu şi-a modelat Eminescu viaţa sa creştină.

   După Dragostea divină a Mântuitorului Hristos şi-a împlinit Eminescu iubirea sa cerească.

   După Jertfa Fiului lui Dumnezeu şi-a întrupat Eminescu sacrificiul suprem pentru Neam.

   Să mai spună pigmeii politruci, detractorii proletcultişti, jurnaliştii cu sâmbrie la alte porți, pseudo-filosofii materialişti, alogenii vrăjmaşi antihrişti, slujbaşii profanatori de neam ai Institutelor așa-zise Culturale, fundaţii-instituţii-oculte denigratoare a spiritualităţii şi demnităţii creştine, plătite de stat pentru defăimarea Elitelor neamului, o puzderie de eminescologişti stângişti, călugări purtători de sutane-târâtori de umbre nu de slujire, nu de dâre de lumină, câte un stareţ mai pricopsit, chiar şi popii-cămătari, unii teologişti ecumenicişti ori epigonii Academiei din România, dacă mai pot că, Eminescu-profetul cunoaşterii cosmice nu prea a fost creştin ortodox.

   „Timp de peste 100 de ani, ni s-a livrat o imagine falsă a poetului naţional, întreţinută, prin complicitate voluntară sau involuntară, de mediul academic. Adevărul a ieşit însă la iveală şi în curând va deveni o certitudine absolută: Eminescu a fost asasinat.” (Miron Manega, Eminescu Agent Secret, traficant de cărţi interzise şi alte necunoscute din viaţa marelui poet. Ed. GetoDacii, Bucureşti-2017, p. 97)

 

   Doar Eminescu, care a iubit divin, alături de toţi profeţii noştri daci creştini şi de sfinţii Neamului, a înţeles dumnezeiasca dimensiune colosală a Dragostei lui Hristos pentru Omul în devenire, pentru Creştinul în trăire şi pentru Misticul în mărturisirea sa ortodoxă.

   În ecumenicitatea nemuritoarei Ortodoxii sunt şi antinomii, când numai Omul creştin mistic sfinţeşte locul, chiar dacă acela s-a dovedit a fi iad, pentru colocatarul său temporal.

   Este cazul unic transfigurator hristic al jertfitorilor mistici naţionalişti-creştini care au transformat încremenitele închisori în schituri şi mânăstiri de Ruguri aprinse, celulele de beznă şi gheaţă în chilii de lumină şi trăire, tortura în binecuvântate frângeri ale Răstignirii pe Golgota Neamului, zăbrelele în partituri pentru psalmi, cătuşele în şirag de mătănii, iar lanţurile grele, zdrăngănitoare le-au netezit paşii pe Calea Robilor spre Cerul Învierii, în Cete de Martiri, Mărturisitori şi Sfinţi, biruitori în drumul roşu-dalb: Din Temniţe spre Sinaxare.

 

    Aşa cum în toate împrejurările vieţii la cumpăna împlinirii gândurilor, cuvintelor, faptelor bune, îndatoririlor, responsabilităţilor, asumărilor jertfelnice se află prezenţa nemijlocită a harului Duhului Sfânt, a Domnului Hristos, a Maicii Preacurate, a Îngerului păzitor, a Sfântului dătător de nume, a Apostolilor Andrei, Pavel, Ioan, Filip…, la fel s-a întâmplat cu marii deţinuţi politici naţionalişti care i-au avut alături în afară de primii şi pe cei dragi din Străbuni: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Ţepeş, Horea, Iancu, Tudor, Regina Maria, Căpitanul, dar şi pe marile genii ale versului sacru: Coşbuc, Alecsandri, Mateevici, Gyr, Crainic, Ciurunga, Mateiaş, Maxim, Cotruş, Barbu, Baciu, Zeană, Maica Teodosia, Vizirescu, Andronescu, Ioan Alexandru şi mai ales pe mirabilul Mihail Eminescu.

   Profetul nostru a păstrat în sufletul său curat de albastru, în inima sa de foc, de Luceafăr, în fiinţa sa de cremene carpatină viziunea integrală a Dacoromâniei Mari.

   A fost o reciprocitate sacră, astfel că poporul drept măritor creştin prin cea mai meritorie Elită a sa spirituală aflată în închisori, temniţe, colonii şi lagăre pe tot cuprinsul ţării, să se întrupeze la rându-i spiritului hristic-jertfitor al nemuritorului profet Eminescu.

   Spre luare aminte prietenilor dragi, redăm o scenă din celula 53 a sinistrei închisori Aiud, descrisă de Aurel Baghiu, deţinut politic, mărturisitor unde se învăţau între altele, istorie, literatură, matematici, cultură generală, limbi străine şi poeziile marilor poeţi sublimi.

   Actorul principal a fost tânărul Miron Chiraliu, fiu de armân slobozit din munţii Pindului,  munţii atât de îndrăgiţi după Carpaţii Daciei, de minunea, de vlahul nostru Eminescu.

   „Vlahii Tesaliei, zice Fallmerayer în Fragmentele sale asupra Orientului, se numesc români, ca şi conaţionalii lor din Principatele dunărene, vorbesc o italienească stricată şi locuiesc în creierii munţilor Pindului şi pe cele două laturi ale lui, în popoarele din care izvorăşte Peneios şi râurile afluente, pe unde îi pomeneşte pentru întâia dată istoria bizantină a sutei a unsprezecea… Ei păzesc şi domină porţile dintre Tesalia şi Albania, iar Mezzovo, oraş zidit din piatră tocmai în creierul munţilor, acolo unde dintr-o parte şi dintr-alta trecătoarea se coboară în direcţii opuse, este locul de căpetenie al românilor tesalieni.” (Mihail Eminescu, Timpul, 26 sept. 1878)

   Miron Chiraliu era student în anul V, secţia Regie a Institutului de Artă Dramatică I.L. Caragiale-Bucureşti, nepot al poetului clujean Theodor Mihadaş, deţinut politic care a murit pentru Eminescu, pentru Neam, pentru Dumnezeu şi a înviat pentru Dumnezeul Neamului şi-al lui Eminescu.

   Miron era un erudit, înzestrat cu un fermecător har al vorbirii care electriza în orice auditoriu, dar şi un duşman înrăit al regimului roşu: „Politrucul i-a propus să ţină o conferinţă la club despre Mihai Eminescu, cunoscând pasiunea lui pentru literatură în special, artă în general. Deşi Miron era contra acestei noi forme de reeducare, cu un gând ascuns, a acceptat, mai ales când politrucul i-a spus că poate spune ce vrea despre Mihai Eminescu, că doar a studiat în acest regim…

   Securistul nu a tăiat nimic şi nu a adăugat nimic la textul conferinţei… La data programării-la club au fost aduşi toţi deţinuţii şi caralii. A participat şi comandantul Crăciun şi ofiţerii în frunte cu politrucul închisorii.

   Miron începe expunerea (strângând în pumni şi mototolind cuvântarea scrisă pe câteva coli de hârtie). Miron vorbeşte liber. Cu trupul încordat, cu ochii lui mari albaştri-azurii, sub sprâncenele-i stufoase, arcuite ca două semne de întrebare, cu pumnii strânşi în propria forţă, cuvântul lui devine magic… Miron construieşte, dăltuieşte, prezintă pe GENIUL poeziei româneşti, cel adevărat, necunoscut sau prea puţin cunoscut de cei prezenţi. Robi şi temniceri, victime şi călăi…

   Eminescu poetul… gazetarul… prozatorul… Eminescu şi opera lui. Înger şi Demon. Sublim şi tragic. Eminescu şi Ţara Românească. Eminescu şi spaţiul sideral Eminescu-Luceafărul.

   Eminescu şi luna şi stelele şi abisul şi genuna.

   Eminescu şi iudeii şi… muscalii. Tensiunea şi emoţia tuturor sunt la paroxism. Atenţie!

   Suntem într-o închisoare comunistă-cea mai groaznică închisoare comunistă-anul 1961!

   Şi Miron Chiraliu vorbeşte şi construieşte şi arde ca un posedat şi îndrăznesc să spun acum că poate nimeni în ţara asta n-a reuşit să construiască un moment mai falnic şi mai măreţ lui Eminescu aşa ca el atunci. Dar iarăşi, nimeni în ţara aceasta n-a plătit mai scump această monumentală statuie. Atunci destinul său pe pământ s-a încheiat… căci peste câteva zile pământul rece din marginea Aiudului primea trupul lui ucis de criminalii ce stăpâneau atunci marea închisoare ce se numea Republica Populară România.

   Miron şi-a încheiat atunci expunerea păstrând câteva momente de tăcere…, poate reculegere la sfârşitul lui tragic, ce poate-l presimţea, după care ca un actor desăvârşit a declamat poezia: DOINA…

   Sărmanul Miron! Cu pumnii strânşi în propria-i forţă, cu trupul încordat, cu ochii lui mari, albaştrii azurii, sub sprâncenele-i stufoase de culoarea aramei, arcuite ca două mari semne de întrebare, ca un Arhanghel, a terminat. O tăcere profundă parcă încremenise timpul. Apoi ca-ntr-o explozie, deţinuţii parcă au spart baierile cerului…” (Aurel Baghiu, Printre Gratii, vol. I, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca-2006, p. 176-179)

  Mihail Eminescu și Profetismul său revigorează şi înfige adânc Rădăcina naţionalismului creştin ortodox, în sufletul celor care tânjesc cu adevărat a ajunge ROMÂNI.

 „Schimbaţi opinia publică, daţi-i o altă direcţie, răscoliţi geniul naţional-spiritual propriu şi caracteristic al poporului, din adâncurile în care doarme-faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţie de idei (în care ideea „românească”să fie mai mare decât uman, genial, frumos), în fine fiţi Români, Români şi iar Români!!!”    (ÎNVIEREA, nr. 2 Aprilie-Iunie-’93)

* Fond de carte: Arhiva, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

EUGEN  ZAINEA

Vizionarul  Eminescu

            Suntem în pragul comemorării dureroasei zile în care, în urmă cu 129 de ani, îşi începea drumul în eternitate cel mai mare dintre români, adevărat  spirit tutelar al neamului nostru, sinteză supremă, irepetabilă,  a geniului acestui popor.

            Probabil că se va mai discuta multă vreme pe seama lungului şir de aranjamente şi uneltiri care au dus la jertfirea lui Eminescu pe altarul sfânt al Neamului Românesc, pe măsură ce noi şi noi documente incontestabile se vor adăuga celor deja existente şi care conturează încă de pe acum cu claritate conspiraţia menită să-l înlăture nu numai din presă, din viaţa publică, ci şi din viaţa reală pe marele poet, gazetar, om politic, ideolog, adevăratul iniţiator al doctrinei naţionale, aşezată trainic pe temelia conştiinţei unităţii de neam şi limbă a trăitorilor în vatra largă a vechii Dacii,  pe care a afirmat-o strălucit nu numai în adevăratele jocuri de artificii, sau erupţii vulcanice, cu luciri neuitate de flăcări, de fulgere, ale articolelor sale, dar şi în nestematele şlefuite ca de nimeni altul aşezate în strofe ale marilor, nemuritoarelor lui poezii, care au clădit şi călit, de peste un secol şi jumătate, caracterele pruncilor neamului, ce au deschis ochii şi au crescut  cu nepreţuitul lor elixir, sorbit din gura părinţilor şi a multor generaţii de dascăli dăruiţi cu harul slujirii culturii şi istoriei române, sau din pagina tipărită a zecilor de ediţii care au umplut,de-a lungul vremii, cu milioanele lor de exemplare, rafturile bibliotecilor din toate colţurile de lume în care vieţuieşte un român.

            Cum amara comemorare din aceste zile este cea din Anul Centenar, din dorinţa de a scoate în evidenţă genialitatea uluitoare a lui Eminescu, care a fost exact aşa cum l-am definit în titlul evocării de astăzi, VIZIONARUL EMINESCU, unicul care a avut capacitatea care nu are cum să nu te uimească până la a-ţi tăia respiraţia, de a vedea, peste timp, magnifica izbândă românească dobândită de-a lungul unui an  cu adevărat magic şi încununată în acea zi cu adevărat solară a Neamului Românesc, de 1 Decembrie 1918, la 35 de ani de la asasinarea civică a lui Eminescu, din acea blestemată zi de 28 iunie 1883 şi la 29 de ani de la jertfa vieţii lui, adun într-un singur tot rânduri scrise în aceste zile şi fragmente din texte mai vechi închinate de mine românului absolut, cum atât de minunat l-a caracterizat sclipitorul spirit al lui Petre Ţuţea. Care se constituie în demonstraţia de necontestat a afirmaţiei că Mihai Eminescu nu numai că a fost adevăratul întemeietor al Doctrinei Naţionale, dar a fost şi protocronistul român  al geopoliticii, pe care a desenat-o, cu o claritate de cristal, cu argumentele istoriei noastre milenare şi i-a întrevăzut acţiunea cu zeci de ani înainte ca geopolitica să intre oficial, evident cu altă paternitate, în istoria oficială a ştiinţelor şi disciplinelor lumii.

Astfel, în contextul revenirii Dobrogei la România, chipurile drept compensaţie pentru al doilea rapt al Basarabiei, săvârşit, probabil, ca răsplată pentru faptul că armata română salvase de la dezastru armata rusă în campania bulgară din 1877 şi, odată cu asta, blazonul imperial rus (cu enormul preţ al miilor de jertfe ale ostaşilor români, împinşi de comandantul  rus de viţă imperială-fratele ţarului-al frontului la sacrificiul suprem pentru grăbirea căderii Plevnei, care să fie oferită cadou ţarului de ziua lui…), Eminescu scrie un articol exemplar şi acuzator, din care citez:

            “Se ştie în adevăr, şi toate organele de publicitate din capitala au înregistrat faptul că, în decemvrie anul trecut, mai multe sute de familii române din Banat sosiră în Bucureşti, pentru a cere pământuri în Dobrogea, că aceste pământuri li s-au refuzat şi că sărmanii emigranţi s-au întors în Banat, ducându-şi morţii în spinare. O privelişte sfâşietoare se prezinta ochilor omeneşti de-a lungul drumurilor ţării. Crivăţul, acest duşman de la nord al şesurilor noastre, îi sufla din urmă ca frunzele, cu toate acestea era mai blând  decât oamenii de piatră cărora le ceruse o patrie şi un cămin, iar în locul în care se-ntorceau îi aşteptau bântuirea străinătăţii, siluirea limbii şi legii, robia sufletească mai greu de purtat decât robia trupului. (…)  Cât triumf a avut ministrul de interne al Ungariei când, la 27 decemvrie anul trecut a adresat o circulară către toate prefecturile din judeţele locuite de români, opt judeţe între Crişuri, în Maramureş şi Banat, treisprezece judeţe în Transilvania, circulară prin care obliga prefecţii de-a spune şi moţilor şi mocanilor şi câmpenilor şi pădurenilor şi celor de pe Mureş şi celor dintre Crişuri că…d. ministru de externe al României a declarat prin anume notă oficială că guvernul din Bucureşti nu permite nicidecum colonizarea străinilor în Dobrogea.

Străinilor!

            Trebuia să li se spună odată aceasta consângenilor noştri din Transilvania şi din Ţara Ungurească, că pentru onor. Stătescu şi pentru d. I. Bratianu ei sunt…străini, şi guvernul de la Pesta a fost însărcinat cu această gingaşă şi ironică misiune.

            A! Dac-ar sosi la Predeal ori la Vărciorova jucători de cărţi de profesie, mironosiţe ale cafenelelor cântătoare, cavaleri de industrie, speculanţi care-şi drapează evreul lor fizic în maniere franţuzeşti, vânători de noroc, întreprinzători fără capitaluri, regele Stroussberg cu suita lui de conţi şi baroni silezieni, c-un cuvânt neagra speculă, străinul în forma lui cea mai amăgitoare, cea mai improductivă, cea mai speculantă…cu atât mai bine! Largi îi stau porţile ţării deschise, ofiţerii salută, (…) dar dacă poporul nostru, al nostru de şaisprezece veacuri, bate umilit la poarta ţării şi cere nu ranguri, nu demnităţi, nu întreprinderi, ci ocazia de-a munci onest şi de-a paătra în inima lui neatinsă conştiinţa marii lui origini şi caracterul lui înrădăcinat, poarta e închisă; el nu are bilet de emigrare, n-are acte. Pe d. C. A. Rosetti, pe onor său cumnat nu i-a întrebat absolut nimeni dacă s-au lepădat de vreo protecţie străină, dacă au paşaport de emigrare, de ce origine sunt. Dar ţăranul român, acelaşi pretutindeni între Tisa şi Nistru, e…străin de origine română! (…) Iar d. I. Bratianu zice: <<Ar voi d. Lahovary să populăm Dobrogea cu supuşi străini de origine româna>>.

            Străini de origine română! Contradictio in adjecto. Străini cari nu ştiu altă limbă decât a noastră, cari sub orice regim se simt şi se numesc români, cari au trecut din Oltenia  în Banatul Severinului, acea veche posesiune a banilor olteni de unde până azi a rămas vorba de ban. Bătrânul Mircea, Dei gratia Fogaras et Omlas Dux, Severin Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus, împreună cu toţi banii Basarabi erau străini de origine română. Străin de origine româna era, după maniera de-a vedea a d. Stătescu însuşi Bogdan Dragoş, întemeietorul Moldovei (…) Străin de origine româna a fost Alexandru Basarab care a înfrânt pe regale Carol Robert şi toţi acei pe care mater parens, muma născătoare a neamului românesc, Transilvania, i-a revărsat în şesul Dunării pentru a crea cu spada şi plugul moştenirea istorică a neamului latin de lângă Dunăre. Şi Bogdan şi Radu Negru au ieşit fără paşaport de emigrare de sub dominaţia străină, pentru că preferau libertatea lor de conştiinţă onorurilor şi siguranţei ce le prezenta dependenţa de coroana Sf. Stefan, şi străini de origine româna au creat România pe teritorii ce fusese ocupate de Changanii cumanilor  şi oarda nogailor. Dar oare tot şesul acesta, bolnav şi espus fără curmare invaziilor dinspre miazănoapte şi miazăzi, ramas-ar-fi românesc fără ca din veac în veac să se fi împrospătat populaţia lui istorică cu străini de origine română?” (Mihai Eminescu, Străini de origine româna, Timpul, 26 ianuarie 1882).

            Opunându-se din simplă clarviziune încheierii de către România a unui tratat, cel cu Germania şi Austro-Ungaria, pe care doar îl intuia, care însă ar fi însemnat trădarea pe veci a românilor din Ardeal, Banat, ţara Crişurilor şi a drepturilor noastre sfinte asupra pământurilor care au fost creuzetul în care s-a  modelat poporul român, în schimbul unei foarte vagi şi ipotetice “recompensări” a noastre cu…Basarabia românească, în cazul participării ruşinoase alături de Puterile Centrale la măcelul mondial pe care, de asemenea, Vizionarul Eminescu îl întrevedea,  el scria:

“Până ce domnii maghiari vor pretinde a-l maghiariza cu de-a sila, zece milioane de guri şi zece milioane de inimi  vor striga în contra Austro-Ungariei, căci politiceşte putem fi despărţiţi, dar unitatea noastră de rasă şi de limbă e o realitate atât de mare şi de energică încât nici ignoranţa, nici sila n-o pot tăgădui. Ei, să nu fi fost Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta a şaptesprezecea cu eroii şi cugetătorii ei, vă puteaţi bate joc de noi încă mult timp, dar astăzi nu se mai poate. Azi, limba este una de la Sătmar pân-în Cetatea Albă de lângă Nistru, de la Hotin pân-în Graniţa militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pamântului şi a veacurilor”. (Mihai Eminescu, Unitatea etnică şi de limbă a românilor, Timpul, 3 aprilie 1882).

            Argumentând strălucit, cu adevărul istoriei noastre, drepturile româneşti asupra Transilvaniei, Eminescu spunea:

“Până la sfârşitul sutei XV, românii sunt în Ardeal şi Ţara Ungurească unul din elementele cele mai considerabile în viaţa politică. Trăind sub voievozi proprii şi sub legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori şi apărători de cetăţi, pururea buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu Mircea şi încheind cu Ştefan cel Mare e o epocă de aur şi dincolo. Românii sunt atât de numeroşi în munţii Ardealului încât fragmente ale  populaţiunii Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul Fîgăraşului, Ţara Românească. Cine vrea să-şi facă o idee de energia cu totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din coltul Ţării de Sus până-n Nistru şi la cetatea Albă, Ţara Românească într-o sută de ani până în Dobrogea şi pe  întreg malul drept al Dunării. E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române şi slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini), născut pe la 1405, deci contimporan cu toată seria strălucită de eroi ai poporului românesc, zice despre Ioan;<<Ioannes Hunniades, cuius nomen caeteros obnubilat, non tam Hungaris, quam Valachis, a quibus natus erat, gloriam auxit.>>.

Încă în suta a şaptesprezecea Miron Costin scria regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbeşte în Sătmar, unde cu toata emigrarea lui Dragoş, românii rămaşi acolo sub fratele lui, Voievodul Balc, sunt atât de numeroşi ca şi când n-ar fi ieşit nimenea din ţară.” (Mihai Eminescu, Munca seculară a acestui popor, Timpul, 4 noiembrie 1882).

            Căt despre pretenţiile Imperiului Ţarist asupra Basarabiei, folosind magistral nu doar argumentul istoric şi al tratatelor diplomatice…ruseşti, dar şi arma retoricii, geniul Neamului Românesc afirma:

“Convingerea noastră este, însă, că, din veacul al patrusprezecela începând, Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit, neatârnat, deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului  şi dacă reprezentanţii statului moldovenesc, domnii, ajunseseră atât de slabi încât dreptul era desbrăcat de putere şi nu putea să se apere, aceasta nu e dovada că Moldova a renunţat vrodată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de stat, fie isvorâtă din  orice alte consideraţiuni, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la el.

Cum că aceasta nu e numai opinia noastră, ci chiar aceea a diplomaţiei ruseşti, se dovedeşte din istoria celor din urma 150 de ani. De câte ori Rusia stipula ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia, ea se provoca totdeauna la drepturile imprescriptibile, ab anitquae, la capitulaţiunile Principatelor.. Acelaşi Rumianţof (…) realipeşte Basarabia şi Hotinul la Moldova , Giurgiu şi Brăila la Valahia.

Rumianţof se învoieşte cu desfiinţarea mitropoliei Proilabului (Brăila), creată de greci pentru părţile pe cari din cauze militare, turcii le ocupase, şi permite mitropolitului Moldovei să alipească din nou, precum era din vechime, Basarabia la eparhia Huşilor, Hotinul la eparhia Rădăuţilor, Giurgiu şi Brăila la eparhia Râmnicului.

Prin urmare, Rumianţof, contimporan cu acele cuceriri, el însuşi cuceritorul, ştia mai bine ale cui erau acele locuri, ştia mai bine că tătarii n-ar fi avut nevoie de mitropolit şi de episcopi, ştia, cu un cuvânt, că locurile erau ale Moldovei. (…)

A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc: acest nume singur este o istorie. (…)

Regele maghiar Carol Robert, într-o diplomă din anul 1332, povesteşte bătaia ce o păţise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în ţara noastră: in terra transalpina per Basarab, filium Thocomery (Fejer, VIII, 3, 625)

Din acest Tugomir-Basarab, care trăia pe la 1300 şi ceva, s-a născut Alexandru, cel pomenit în diploma de mai sus, care a trăit până la 1360; din Alexandru s-au născut Vladislav şi Radu Negru, din Radu Negru Dan şi Mircea cel Mare (1418).

Cam într-o sută de ani de la Tugomir până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia mare, ducatele Făgăraşului şi Amlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape.În această vreme, Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numia în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane, Basarabia.” (Mihai Eminescu, Cinci secole de istorie, Timpul 3, 4, 7, 8, 10, 14 martie 1878).

În lupta lui îndârjită împotriva tratatului intuit şi care nu se putea cu niciun chip semna cu Eminescu în libertate şi având putinţa de a se exprima, el scria:

“Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom perde şi rămăşiţa unei preţioase  provincii perdute: putem să perdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.

 

În viaţa sa îndelungată, niciodată poporul român nu a fost la înălţimea la care se află astăzi, când cinci milioane de români sunt uniţi într-un singur stat.

Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei ţări şi să pregătească  întemeierea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară, pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşască. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe sguduiri şi rămâne statornic, fiindcă are două temelii; conştiinţa românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.

Daca vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom perde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare, iar dacă vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi perderile vor fi trecătoare.” (Mihai Eminescu, Credinţa în trăinicia poporului român, Timpul, 10 februarie 1878).

Ce altceva s-ar mai putea spune, afară de constatarea că Eminescu gazetarul a fost un analist de o luciditate şi de o precizie uluitoare, un vizionar care, bazat pe acea calitate atât de bine observată de Nicolae Iorga, de a integra evenimentul curent în devenirea istorică era capabil de a modela evoluţia ulterioară a evenimentelor (în anul 1883, împotrivindu-se cu scrisul lui inegalabil unui tratat secret pe care doar îl intuia, simţea că abandonarea Ardealului era nu numai un grav act de trădare, dar era şi unul inutil, fiindcă el vedea peste ani prăbuşirea inevitabilă a celor trei mari imperii care, de-a lungul a sute de ani, îşi reglaseră problemele dintre ele şi îşi plătiseră unele altora înfrângerile militare cu hălci din pământul românesc. El a fost singurul din generaţia sa care a visat România Mare, exact aşa cum avea ea să se împlinească la 1 Decembrie 1918!).

 

Prin articolele sale memorabile care, aşa cum sper că rezultă din selecţia pe care am încercat să o prezint cititorului, îşi păstrează valabilitatea şi la aproape 140 de ani de la data la care au fost scrise, Mihai Eminescu încerca să le arate contemporanilor că patria şi istoria ei, aşa cum ni le-au lăsat strămoşii nu pot fi un dat veşnic, că, de vrem să le păstrăm şi, de ce nu, să le mărim strălucirea, trebuie apărate. Trebuie luptat pentru ele.

În primul rând (în cazul oamenilor obişnuiţi), cu cugetul care nu are dreptul să uite trecutul, cu momentele lui de glorie care trebuie cultivate şi transmise cu dragoste şi evlavie generaţiilor următoare, cu eşecurile şi înfrângerile din care trebuie să învăţăm, pentru a nu le mai repeta şi retrăi în viitor.

În al doilea rând, elitele intelectuale adevărate au datoria să lupte pentru ele cu cuvântul rostit şi scris, singurele care asigură continuitatea trainică de conştiinţă naţională (altminteri, cum din păcate se întâmplă astăzi, mase de tineri, cărora le-au fost sustrase de sub ochi-şi asta nu e în principal vina lor!-manualele de istorie şi de literatură din care trebuiau să afle de trecutul glorios şi clădit pe imense jertfe al acestui neam vor avea o memorie grav lacunară, programată deliberat ca atare de cei care, în planurile lor nebuneşti de dominare a lumii, au nevoie nu de popoare cu identităţi precise, inconfundabile, cu istorii şi culturi care au clădit, împreună, memoria colectivă, bogată, diversă, miraculoasă  a umanităţii de azi, ci de sume de indivizi izolaţi, însinguraţi şi cât mai ignoranţi cu putinţă, ignoranţa fiind temelia pe care ar putea fi aşezată construcţia monstruoasă, strâmbă şi inevitabil şubredă a lumii globalizate, aşa cum o înţeleg aceşti planificatori oculţi şi diabolici ai Apocalipsei. O lume care, dacă va fi aşa cum o doresc ei, nu va însemna şi o civilizaţie, cu o diversitate de culturi. Şi nu va mai însemna, în aceste condiţii, în niciun caz, o umanitate!).

Şi pentru ca acest popor să nu dispară, trebuie să se trezească şi să înţeleagă, inclusiv din şi prin reîntoarcerea la Eminescu şi la creaţia lui, că nu umilinţa şi sărăcia sunt moştenirea pe care ne-au lăsat-o străbunii. Trebuie să ne reamintim şi să păstrăm permanent în memoria noastră imediată inclusiv acele rânduri din scrierile gazetarului, pe care le-am citat, despre mulţimea atât de copleşitoare a românilor încât şi după ”descălecatul” din Moldova şi Ţara Românească, românii din Maramureş şi din Ardeal erau atât de numeroşi încât nici n-ai fi zis că ar fi ieşit vreodată cineva din acele teritorii. De ce să nu ne gândim, să nu visăm, să nu sperăm la un nou ”descălecat”, al celor patru milioane de români care au fost siliţi de nevoi să ia drumul bejeniei? De ce să nu aspirăm să vedem România repopulată cu…”străinii de origine română” care au fost împinşi de sărăcie şi de lipsuri să se desrădăcineze? De ce să nu ne reamintim (inclusiv recitind pagini din istoria noastră) că, dacă ne păstrăm conştiinţa unităţii de neam, de limbă, cultură şi teritoriu, nicio forţă străină nu ne va putea abate, cum ziceam, de la drumul cel drept croit de stramoşi şi pe care Eminescu ni l-a reamintit de atătea ori în poezia şi publicistica lui?

Şi de ce să nu-i urmăm exemplul, fiind gata, aşa cum a fost el, să ne jertim chiar viaţa pentru a transmite urmaşilor o Românie mare, liberă, demnă şi prosperă!

            Poate că azi, într-un moment fast, aniversar dar care este totodată, un nou moment de răscruce pentru această ţară, Eminescu este mai actual şi mai necesar chiar decat era la vremea lui. Poate că, azi, e mai actual ca niciodată în versurile unui poem devenit, de la un moment dat, atât de evitat, de nu cumva chiar hulit, deşi mai ales astăzi ar putea să îndepărteze de pe ochi apatici şi pasivi, vălurile menite să-i fure perspectiva clară şi dreapătă asupra lumii reale:

„De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,

Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?

De ce boala şi moartea să fie partea voastră,

Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă

Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

De ce uitaţi că-n voi e număr şi putere?

De vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.

Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,

Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere

Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.”

Mihai Eminescu, Împărat şi proletar,

Convorbiri literare VIII,  nr. 9, 1874,

1 decembrie.

            Mă întreb dacă o fi o simplă întâmplare că acest strigăt de revoltă al lui Eminescu, de care ar trebui şi ar merita să ne aducem aminte şi să reîncepem să ne aplecăm mai des asupra lui, a văzut lumina tiparului într-o zi de…1 decembrie. Ar putea fi această observaţie un subiect de meditaţie pentru cititori…Şi, poate, de ce nu, unul premonitoriu!

 

            Bine ar fi ca adevărata elită românască să fie capabilă în acest moment al istoriei să dea naştere unei clase politice cu adevărat naţională, care să facă posibilă renaşterea României, o renaştere firească şi atât de necesară. Şi deie bunul Dumnezeu ca aceasta să se poată face cu înţelepciune şi în bună înţelegere.

               JEAN-CLAUDE LARCHET

               Spovedanie si psihanaliza

Există mari deosebiri între Spovedanie şi descoperirea gândurilor, pe de o parte, şi psihanaliză şi alte forme de psihoterapie, pe de alta. Aceste deosebiri privesc deopotrivă conţinutul şi forma lor.

Cât priveşte conţinutul, să observăm mai întâi de toate că în Spovedanie avem de a face cu mărturisirea de păcate şi greşeli, recunoscute înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa preotului, aşteptând de la El iertarea lor. Păcatele sau greşelile se referă la încălcări ale poruncilor dumnezeieşti, care sunt norma vieţii creştineşti. Sentimentul de vinovăţie al celui ce-şi mărturiseşte păcatele sale cu căinţă are un rol important şi binefăcător şi încetează odată cu dezlegarea păcatelor.

Pentru psihanaliza freudiană şi pentru majoritatea psihoterapiilor, păcatul şi greşeala n-au un temei obiectiv. Ele nu există decât prin mijlocirea sentimentului, pur subiectiv, al culpabilităţii, considerat în general drept patologic şi având, aşadar, un rol negativ. Psihanaliza şi psi- hoterapiile nu urmăresc nicidecum recunoaşterea păcatelor ca atare şi nici nu lasă loc pentru ştergerea lor prin iertarea mijlocită de căinţă; ele urmăresc doar reducerea sentimentului de culpabilitate, oricare ar fi natura lui – fie, adică, de este îndreptăţit sau nu -, cel mai adesea prin negarea realităţii greşelii sau a păcatului.

O deosebire majoră priveşte situarea în timp a sursei bolilor.

Teoria freudiană plasează sursa bolilor psihice în majoritatea cazurilor în copilărie (între naştere şi vârsta de opt ani). Psihanaliza freudiană se concentrează aşadar pe rememorarea evenimentelor trecute şi acordă o mică importanţă întâmplărilor recente din viaţa omului.

Dimpotrivă, păcatele mărturisite la Spovedanie privesc faptele săvârşite după ultima Spovedanie, iar gândurile care se descoperă părintelui duhovnicesc sunt gânduri actuale – chiar dacă se înfăţişează şi gânduri mai vechi sau întâmplări trecute. Invăţătura creştină consideră intr-adevăr că omul trebuie tratat pornind de la starea sa actuală. Şi poate fi tratat, pentru că trecutul, chiar dacă îl influenţează pe om, nu-l determină; creştinul primeşte la Botez o nouă viaţă, eliberată, cu ajutorul harului, de orice determinism al acestei lumi, inclusiv de cel al trecutului său.

O altă deosebire este că psihanaliza – şi lucrul acesta este adevărat pentru toate şcolile psihanalitice – implică o rememorare amănunţită a trecutului. Această rememorare are forma brută a unei istorii în care se cuprind toate cele trăite, fără nici o triere a evenimentelor.

Cât priveşte Spovedania şi descoperirea cugetelor, Părinţii îndeobşte învaţă că pomenirea amănunţită a celor trecute e deopotrivă necuvenită şi primejdioasă când e vorba de păcate sau fapte rele sau de întâmplări dureroase. O primejdie o reprezintă reîmprospătarea păcatelor sau redeschiderea rănilor vechi. In această privinţă,
Marcu Ascetul scrie: „Păcatele de odinioară, pomenite după chipul lor, vatămă mult pe om. Căci dacă îi apar în cuget însoţite de întristare, îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, îşi întipăresc din nou în el vechea întinăciune”. Şi adaugă: „Când mintea, prin lepădarea de sine, se ţine strâns numai de gândul nădejdii, vrăjmaşul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăveşte păcatele de mai înainte ca să stârnească din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu şi, pe nebăgate de seamă, să-l rănească iar. Căci făcând vrăjmaşul aceasta, chiar de va fi omul luminat şi urâtor de patimi, se va întuneca, tulburându-se pentru cele făcute. Iar de va fi încă înceţoşat şi iubitor de plăceri, va zăbovi negreşit în convorbirea pătimaşă cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi mărturisire, ci început de păcătuire».

In această privinţă, este o deosebire fundamentală între concepţia creştină şi cea freudiană; ultima urmăreşte ca bolnavul, prin conştientizarea de sine, să se cunoască aşa cum este, până şi în latura neştiută mai înainte a fiinţei sale, şi să-şi asume, aşa cum este, întreaga sa fiinţă.

Din punct de vedere creştin, aceasta înseamnă însă a-ţi asuma omul cel vechi, pentru că inconştientul, aşa cum îl concepe psihanaliza (care ignoră ceea ce noi am numit „inconştientul teofil”), este în esenţă constituit din aspectele negative ale personalităţii psihice. Terapeutica duhovnicească, dimpotrivă, are drept scop moartea vechiului om, pentru ca să vieze omul cel nou, şi nimicirea „inconştientului deifug”, pentru ca „inconştientul teofil” să iasă la lumină şi să fie asumat în chip conştient de persoana umană. Spovedania şi arătarea gândurilor – prin care de asemenea omul îşi vede partea rea din el – n-au drept rost acceptarea de sine, cu tot cu rău – ca şi când acesta ar face parte din adevăratul eu ci respingerea a tot ce e în noi străin de legea creştină şi totodată străin de adevărul duhovnicesc al fiinţei noastre. Iar pocăinţa are aici un rol fundamental, pentru că astfel cel bolnav se leapădă de tot ce-i rău în viaţa sa, trecută şi prezentă, şi în făptura sa cea de acum, adică, altfel spus, se leapădă de eul său „căzut”.

In psihanaliză rolul terapeutului este în esenţă acela de a asculta şi de a accepta transferul operat de bolnav asupra persoanei sale, într-un anume fel, putem spune că bolnavul se vindecă de unul singur prin simpla conştientizare a elementelor refulate şi prin eliberarea, prin mijlocirea transferului, de afectele legate de aceste elemente. Freud afirmă limpede că „trăsătura caracteristică a metodei (psihanalitice), care o deosebeşte de orice alt procedeu, e dată de faptul că eficacitatea sa terapeutică nu se bazează pe o regulă stabilită de medic”.

E adevărat că în Spovedanie recunoaşterea propriilor greşeli, a patimilor şi tendinţelor rele îl duce pe bolnav la căinţă, care are ea însăşi un rol tămăduitor. Dar scopul Spovedaniei este primirea iertării pentru păcatele trecute, şi iertarea este elementul esenţial al terapeuticii.

Cât priveşte descoperirea gândurilor, scopul ei este mai cu seamă cunoaşterea desăvârşită a sufletului, pentru ca părintele duhovnicesc să-i poată da celui ce boleste cele mai bune sfaturi. Dă şi duhovnicul sfaturi Ia Spovedanie, dar arătarea gândurilor permite o mai bună povăţuire, legată de fiecare moment al vieţii. Şi într-un caz şi în altul, prin aceste sfaturi, bolnavul ia parte la propria-i vindecare, dar numai urmându-le cu sfinţenie şi neieşind din cuvântul duhovnicului. Părintele duhovnicesc se deosebeşte cu totul de psihanalistul de tip freudian, care nu numai că se fereşte să dea sfaturi, dar exclude orice formă de îndrumare. Iar în raport cu psihoterapeuţii care admit consilierea, el este mult mai autoritar. Sfaturile sale sunt mult mai exigente şi negreşit mai rodnice, pe măsura ascultării pe care i-o arată fiii săi duhovniceşti, virtute de căpetenie, cerută de la bun început.

Spre deosebire de psihanaliza freudiană care are drept regulă de bază „abţinerea de la formularea oricărei critici la adresa inconştientului şi a produselor sale”, părintele duhovnicesc nu se fereşte să arate ce-i rău în sufletul fiului său, dar nu pentrli a-l osândi, ci pentru a-l ajuta să-şi vadă limpede boala.

Iarăşi, spre deosebire de psihanalist, care nu încearcă să zidească şi să dea idealuri de viaţă, părintele duhovnicesc îi înfăţişează fiului său dreptarul creştin, potrivit Predaniei Bisericii şi tradiţiei ascetice, mai ales când e vorba de patimi – ca să cunoască relele care-l îmbolnăvesc dar şi de virtuţi, ca norme ale dreptei vieţuiri. El îl şi învaţă meşteşugul războirii răului şi al sporirii în bine. Iar însănătoşirea depinde în mare măsură de urmarea cu credincioşie a sfaturilor sale.

Prin însăşi menirea sa, duhovnicul are îndreptăţirea de a-şi face auzit cuvântul, mângâind, încurajând, îmbărbătând, arătând primejdiile, în vreme ce psihotera- peutul este de obicei rezervat sau chiar se abţine cu totul de la orice intervenţie verbală.

In general, legătura cu părintele duhovnicesc este mai susţinută decât cea cu psihoterapeutul, care se limitează la şedinţele de psihanaliză. Intâlnirile părintelui duhovnicesc cu fiii săi sunt mai dese, iar rugăciunea îi ţine într-o legătură necontenită.

Legătura cu părintele duhovnicesc este de asemenea şi mult mai profundă. Psihanaliza cere din partea psihotera- peutului o atitudine de neutralitate – în cel mai bun caz binevoitoare -, fiind interzisă orice participare afectivă.

Părinţia duhovnicească nu cunoaşte o astfel de neutralitate binevoitoare. Ale lui sunt iubirea şi împreuna-pătimire cu cel ce suferă, în care nu e urmă de ispită, pentru că e chip al iubirii în duh a aproapelui.

Iubirea împreunată cu răbdarea, blândeţea şi smerenia de adevărat părinte sunt de mare folos în tămăduire, pentru că înlesneşte legătura de suflet cu omul bolnav.
Răbdarea e de cel mai mare preţ. Pentru că şi boala psihică, şi cea spirituală se vindecă greu, lecuirea cere multă vreme, sporul e mic, aceleaşi şi aceleaşi tulburări
şi oprelişti se ivesc mereu. Iar relaţia constantă cu bolnavii psihic nu-i deloc uşoară: sunt ori închişi în ei, ori agitaţi, ori agresivi.

Blândeţea, chip al iubirii, în care nu există nici o pornire împotriva celuilalt, e necesară şi ea pentru o bună si durabilă relaţie cu bolnavul. Pentru că în multe boli aflăm tendinţa spre agresivitate – care cel mai adesea e o formă de apărare – şi deopotrivă frica de a nu fi agresat, e important ca doctorul sufletelor să aibă tăria de a nu răspunde la agresivitatea bolnavului cu propria-i agresivitate şi în acelaşi timp să-i dea un sentiment de siguranţă prin blândeţea sa.

Smerenia e însă de cel mai mare folos pentru tămăduire. Mândria este una dintre principalele boli spirituale şi o componentă a multor boli psihice, sub forma a ceea ce psihoterapiile numesc „narcisism” sau „hipertrofia eu- lui”. Mândria celui-care îngrijeşte un astfel de bolnav nu poate decât să aprindă în bolnav o şi mai mare mândrie; dimpotrivă, smerenia sa o va stinge. Ea adânceşte legăturile, deschide inimile şi-l face pe bolnav încrezător în sine. Multe tulburări psihice sunt produse de sentimentul, îndreptăţit ori nu, de a fi dispreţuit sau dominat, redus la tăcere şi zdrobit de ceilalţi, mai ales de cei apropiaţi (de pildă, felul de a fi dominator al părinţilor e considerat una dintre cauzele autismului şi schizofreniei). Smerenia însoţită de iubire alină astfel de răni; bolnavul se simte din nou preţuit şi mai stăpân pe sine. Părintele duhovnicesc şi atunci când se arată poruncitor nu îngrădeşte personalitatea şi nu încalcă libertatea fiilor săi, lucrând în aşa fel încât ei să ajungă tot mai stăpâni pe sine, iar el să-i conducă cât mai puţin. Ţelul înalt al unui adevărat părinte duhovnicesc este să fie împlinitor al cuvântului Sfântului Ioan Botezătorul, care spune: Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (In 3, 30).

Până la urmă însă iubirea este crucială, pentru că leagă inimile, şi le leagă trainic. E în sine leac şi tămăduire. Lipsa iubirii iscă multe dintre bolile psihice, şi în mai toate aceste suferinţe bolnavul suspină după ea. Iubirea care nu ştie de răsplată, pornită din inimă şi neschimbătoare a duhovnicului, încet-încet, alină durerea sufletului ce nu se simte iubit şi risipeşte sentimentul de nevrednicie care naşte înjosirea de sine (întâlnită în toate depresiile).

Lucrarea de tămăduire cere deopotrivă de la duhovnic plinătatea virtuţilor, pilde şi dreptare pentru cel bolnav. Părinţii spun că, pentru a-şi împlini menirea, cel ce îngrijeşte sufletele bolnave trebuie să fie el însuşi deplin sănătos duhovniceşte, adică nepătimitor, ca să nu fie călăuză oarbă celor orbi (cf. Mt. 15, 14; Lc. 6, 39) şi să înteţească boala în loc s-o vindece.

Psihanalistului nu i se cer astfel de virtuti si o asemenea desăvârşire lăuntrică; Freud spunea că aceştia au numai datoria de a se fi supus ei înşişi psihanalizei, pentru a-şi cunoaşte propriile complexe, a-şi birui proprii- le rezistente în fata inconştientului si a controla contratransferul – ca răspuns la sentimentele de afecţiune sau agresivitate ale celui psihanalizat. Lui nu i se cere să fie cu totul sănătos. „Este un lucru de necontestat că analiştii n-au atins în persoana lor gradul de normalitate psihică la care vor să-i ducă pe pacienţii lor.”

Părintele duhovnicesc e puternic prezent ca persoană în relaţia cu fiii săi, dar niciodată silnic, pentru că-i iubitor si smerit si cinstitor al libertăţii lor. Si el, cel sme- rit, care nu se dă pe sine vreodată drept pildă, în fapt li se face aievea pildă prin purtare şi grai.

Psihanalistul nu-si asumă rolul de model, ci, dimpotrivă, caută să-şi efaseze persoana, devenind un soi de ecran gol pe care pacienţii se pot proiecta, efectuând „transferul”, esenţial în terapeutica psihanalitică. „Pentru cel psihanalizat, scrie Freud, medicul trebuie să rămână impenetrabil asemenea unei oglinzi, să nu facă altceva decât să reflecte ceea ce i se înfăţişează”.

O ultimă şi mare deosebire este aceea că psihanaliza şi toate celelalte psihoterapii se situează exclusiv în cadrele firii, în vreme ce terapeutica duhovnicească pătrunde în cele mai presus de fire, mijlocind lucrarea harului dumnezeiesc. „Supranaturalul” din ea o face mai cuprinzătoare şi mai rodnică.

Din Spovedanie, păcătosul trage un îndoit folos. Primeşte, întâi de toate, încredinţarea că Dumnezeu Se va milostivi de el şi-i va ierta greşalele. Apoi, ştergerea cu adevărat a păcatelor, prin lucrarea harului chemat în rugăciunea de dezlegare. Spovedania despovărează şi de păcat, şi de vinovăţia pricinuită de el, şi de silnicia trecutului. După cum arată cuvintele Tainei, omul e pe dată tămăduit şi primenit şi poate începe o viaţă nouă.

Harismele, daruri ale Sfântului Duh de care au parte cei desăvârşiţi, au mare putere de a tămădui atât bolile spirituale, cât şi pe cele psihice izvorâte din ele.
Tămăduitor le este şi cuvântul, care nu-i cuvânt de rând, ci insuflat de Duhul. Şi, după cum citim în Pateric, mulţi oameni alergau la sfinţii pustnici cerând: „Părinte, spune-mi cuvânt de mântuire!”, şi o vorbă a lor, având putere din puterea Duhului, rodea mai mult decât cea mai iscusită ritorisire. Aşa se întâmplă şi în ziua de azi. Vieţile marilor bărbaţi duhovniceşti ai vremii noastre ni-i arată schimbând sufletul si vieţuirea multora cu vorbele lor.

Cu duhul dreptei socotinţe şi al cunoaşterii inimii (puterea de a citi în inimi şi de a pătrunde tainele sufletului), părintele duhovnicesc ştie mai bine decât orice psihiatru care e pricina şi mersul bolii, care îi sunt leacurile, aflând în adâncul neştiut al sufletului şi răul ascuns, şi puterea omului de a scăpa de el şi de a-şi descătuşa adevărata fire, atintită către Dumnezeu.

Mare e folosul rugăciunii sale – mai cu seamă de-i este mare sfinţenia -, unită cu cea a bolnavului. Ea cheamă harul dumnezeiesc, ca prin puterea lui cea mai presus de fire să se lucreze tămăduirea, şi adeseori aduce câştigul sănătăţii sau al unei mari alinări.