Cuvânt și iubire

…În aceeaşi lucrare tolerată (de oameni şi vremi), a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara: „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” – putem citi şi despre o curată nălucire de noapte, a onestului şi cu râvnă slujitorului Lui Crist. Am şovăit mult, în faţa biroului meu, dacă să încredinţez tiparului această povestire, cu totul fantastică, sau s-o las, pentru totdeauna, întunericului uitării.

Până la urmă, mi-am zis: „Cei cu fantezie o vor lua fie drept  ce este, fie drept ce le pare a fi : fie o Viziune Rară, fie o fantezie, frumos scrisă şi viu descrisă, din partea unui biet slujitor onest al Lui Crist, chinuit, pururi, de năluciri, care de care mai ciudate. Evident, cărturarii vor şti să discearnă, însă, între nălucire şi posibilele elemente reale…care vor fi fiind acelea…în textul povestirii. Dar dreptul de a lăsa o lucrare atât de veche şi de minuţios documentată (căci, orice s-ar zice, abatele era, în primul rând, un căturar, un conquistador mai curând în terenurile SPIRITULUI, decât în cele ale…Lumii Noi…) – a o lăsa, zic, nedezvăluită omenirii, neoferită Călătoriei CUNOAŞTERII şi Luminii CUNOAŞTERII – ar echivala, după mine, cu o crimă morală”.

Şi, decis, m-am apucat şi-am tradus-o, într-o limbă (cât de cât) modernă…o veţi citi, şi veţi judeca asta singuri…mă rog, e tare greu să traduci din spaniola veacurilor uitate, medioevice, atât de adânc înfundate între umbrele tremurătoare ale timpului, încât nici nu se mai văd, azi… Oricum, esenţialul textului de mai jos nu cred că l-am denaturat prea mult.

Ce-i mai rău, zic eu, este că…”viaţă-i greaţă” (cum îmi zicea dezabuzatul meu tată…): când am încercat s-o citesc, pe ascuns şi separat, unor amici, ca să testez  „piaţa încrederii” – toţi şi fiecare pe rând m-au întrerupt, pe la jumătatea povestirii, cu hohote de râs, grozav de arogante, ba chiar (vezi, Doamne!), ofuscat-ofensate… – …dar, în primul rând, umilitor de grosolane, pentru şi faţă de mine: „Ce, cum adică, ne iei de fraieri, de ne citeşti, la ceasurile astea înaintate, de seară, aşa poveşti deplasate…poate vrei să înlocuieşti filmul „horror”, care se dă, în fiece noapte, la televizor… – …crezi că noi avem timp de pierdut?! Una e să ne dezvăluieşti arcanele unui document serios…dar tu, în loc de asta… Spune drept: bazaconiile astea sunt ale tale, sau…tot munca ta de arhivar (…cocoşat asupra scrierilor secrete ale abatelui ăluia spaniol, scrântit de singurătatea călugăriei!), le-a fătat?”

Drept să zic, în momentele acelea nu am avut răspuns. I-am poftit pe uşă afară, rupând cu ei, pe viaţă, orişice legătură. Furia şi umilinţa m-au decis să dau luminii tiparului, cu orice risc, această stranie…”nălucire” a atât de proaspăt-naivului, încredinţatului de adevărul oricăror semne şi arătări…nobilul meu abate (cel puţin, DESCOPERIT de mine, în arhivele lumii!), Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara – cel care, prin jignirile amintite mai sus, a devenit parte din mine…:

„…Totdeauna, am considerat Italia, cea a Statelor-Cetăţi-de-Miracol, fiecare cu iscusinţa, meşteşugul ori arta ei, precum şi, fiecare,  cu celebritatea ei, cu totul aparte, faţă de celelalte… – …ca pe rădăcina intelectuală, iluminatoare, a Europei. Până când, într-o seară de iarnă, stând, în jilţuri adânci, în faţa focului dogoritor, din căminul unei camere, cu tavan ogival, din abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes (…nu de mult, fusesem numit, aici, abate…deci, să fi fost prin 1586-1587…deci, eram în floarea vârstei…aveam vreo 25-26 de ani…) – cu un frate, mult mai bătrân decât mine, al ordinului meu umil, ordinul franciscan.

Fratele acesta nu era din viţă nobilă, şi nici măcar spaniol. Italian, pe numele lui adevărat, Ambrosio Napoletano, era fiu de marchitan[1]. A nimerit la toledana mea mânăstire, San Juan de los Reyes, din întâmplare, dar şi din ambiţia unui naş de-al lui, cu rădăcini spaniole şi teribil de bogat (“don Cesare”), care a avut ambiţia ca finul său să-şi ducă misiunea în cel mai vestit aşezământ franciscan, din lume. “Don Cesare “ a intervenit (pe la 1557…) chiar pe lângă regele Spaniei, Maiestatea Sa, Filip al II-lea[2] (un rege care, după câte-mi ziceau părinţii, era tare iubit, şi nu din linguşeală, ci pentru că era extrem de isteţ, cult şi elegant…nu doar la îmbrăcămintea trupului, ci şi la…”îmbrăcămintea interioară a Spiritului”!)…şi “don Ambrosio” s-a prezentat, la San Juan de los Reyes, sub numele de “don Gomez Aragonese y Seballos”. Noi, însă, care-i ştiam, în privinţa obârşiei, tot trecutul (iar el nu ni-l ascundea defel, şi nu se simţea, nicio clipă, înjosit de obârşia sa umilă…ba, deseori, dimpotrivă!), îi ziceam tot “fratele Ambrosio” – iar el n-a făcut, niciodată, caz de înalta-i protecţie regală: dimpotrivă, era harnic şi smerit, iubitor să sară-n ajutor oricui, oricând, încât l-au îndrăgit (cel puţin, la venirea sa, la San Juan de los Reyes) mai toţi fraţii franciscani spanioli, de la San Juan de los Reyes.

Şi-l mai îndrăgeau majoritatea fraţilor franciscani, de la mânăstirea San Juan de los Reyes, şi pentru multe altele…dar, în principal, pentru că nu era doar un mare şi sever cărturar, nu era doar, cum se zice, „foc de deştept şi citit”… – ci pentru că era un adevărat ÎNŢELEPT, de la care orişicine putea lua bun şi folositor sfat – uneori, necesar precum apa în deşert! – …fie la ceas de zi, fie la oricare ceas din noapte…

Eu mă împrietenisem cu el, îndeaproape, şi ne apropiaserăm sufletele, în ciuda vârstei mele crude, încă – şi în ciuda staturii sale impozante, dată de o înţelepciune aproape stihială, aproape nefiresc de adânc pătrunzătoare a tainelor omului şi lumii: ne „pipăiam”, reciproc, Spiritele, şi le găseam gata să invadeze, cu Înalta şi Nestinsa  lor Curiozitate – întreg cosmosul…!

…Dar nu chiar toţi fraţii îl preţuiau, acum, pentru această rară calitate a Spiritului…De la bun început, unii se deciseseră (…aşa le căşunase lor, din senin, şi chircitul lor suflet le „fixase” fânul căpăţânei dintre umeri, numai pentru „NU” –  despre orice ar fi fost vorba…!) să se îndoiască (…şi aceştia din urmă deveniseră, între timp, destul, nefiresc de mulţi!), de spusele sale, care prea miroseau, de departe, ziceau ei, a „poezie dezaxată şi lunatică” şi a „fantazare nebună, sau, cel puţin, ciudată şi necuminte”) – …şi aceştia, de care vă spun (şi cum începusem a vă zice…), au început, uimitor, să se „înmulţească”…şi să-l ocolească, de multe ori chiar se făceau că nu-l văd. Deci, mai exista, chiar şi la San Juan de los Reyes, tembelism destul…

Eu nu doar că mă apropiasem de fratele Ambrosio, dar cream, eu însumi, cât mai dese prilejuri de întâlnire şi de lungă povestire a lucrurilor celor mai ciudate, plantate de Dumnezeu, în Creaţia Sa, unde nici cu spatele nu te-ai fi gândit şi aşteptat…unde nici cu gândul nu gândeai…

…Stăteam, amândoi („singuri amândoi”… – …două singurătăţi de gânduri, întâlnite, poate întâmplător,  poate nu – pe lumea asta…), de mult stăteam, cum vă spuneam, în faţa văpăilor focului din cămin… – …deocamdată, ciudat de tăcuţi…

Acest „don Ambrosio”, sau „fratele Ambrosio” (acum, ajuns un bătrân, încă verde, înalt, voinic şi senin ca un zeu antic…deşi avea mult peste 70 de ani… – …umblase mult, văzuse multe şi de toate, şi bune, şi de tot rele, în lunga-i viaţă…!), mângâindu-şi barba-i complet încărunţită (mustăţile şi le rădea cu grijă, după moda italiană), cu mâinile-i mici şi albe, de nobil bibliotecar al Ordinului – a întrerupt, dintr-odată, o tăcere care ameninţa să se prelungească nefiresc, în „cămara abaţială”… – şi mi-a spus (stând mult aplecat înainte, pe gânduri care, se vede treaba, erau tare împovărătoare, pentru venerabilul bătrân – …oricât de olimpian îl ştiam eu, în restul zilelor…), privind fix vâlvătăile focului, neastâmpărate, jucăuşe… – …dar, totodată, fascinante, căci parcă, în toiul Focului, se zbăteau nişte fiinţe arzătoare (asemănătoare salamandrelor!), dincolo de grătarul-gratiile căminului… – …ar fi vrut, parcă, să ne zică ceva…, „salamandrele”…dar zăbrelele grătarului le-ar fi împiedicat fermecata-le grăire:

-Vezi, frate Bernardo, până acum vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani (deci, până prin anii ’50-’60 ai veacului nostru…), şi eu credeam, ca tine, că Italia, cu cetăţile ei harnice, dar şi în veşnică luptă – ar fi Buricul Lumii, Rădăcina Cunoaşterii Umane, Centrul Cosmic al artelor dumnezeieşti…Dar, când m-a trimis Comandantul Ordinului, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei (eu ziceam, pe atunci, ignorantul de mine: „la păgâni”…), am aflat, definitiv, că nu-i deloc aşa. Acolo, în Buricul Răsăritului, sunt nişte Munţi Fermecaţi…le zice „Carpaţi”…am aflat, de la „sfinţii băştinaşi” (aşa sunt numiţi ei, în şoaptă, de către vecini, prieteni ori duşmani, fără osebire – pentru Credinţa lor înfocată, în Crist şi în toate cele cereşti…ei cred în Crist, de unii-i zic şi Zalmoxis… – …cum cred în Apă, Cer şi Păduri ori Munţi, în toate cele ale Nemuririi, Învierii…!), că numele  Munţilor vine de la numele Libertăţii Eterne a acestui Neam, cu totul aparte: „carpi” – sau, în altă formă locală, ca traducere a vocabulei „carpi”: „DACII LIBERI”…am aflat, cum ziceam, de la „sfinţii băştinaşi”, că  toată viziunea noastră, a celor de aici („apuseni eretici”, cum ne zic ei, nouă… – …căci preoţii lor le predică superioritatea Bizanţului grecizat, a Ortodoxiei, asupra Romei Catolice, Romă (zic ei) cu clare şi regretabile porniri imperial-terestre…aşa-zis „prozelitiste” – în realitate, brutale şi violente, trufaş-luciferice, sub masca „răspândirii Cuvântului Cristic” (…poate că preoţii lor, unii, nu greşesc prea mult, poate că nu greşesc deloc, când afirmă asta…nu-i, acum, vreme şi ceas, pentru această stufoasă dezbatere…)  – …deci, VIZIUNEA NOASTRĂ, ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi, în Credinţa lor veche şi nestrămutată!), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMII ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ –   RADICAL. Şi cât de repede posibil, spre binele tuturor! Papa de-acum (ca şi Superiorii Ordinului nostru) încă şovăie, având, pe braţe, raportul meu amănunţit…dar eu văd, deja, în flăcările focului ăstuia, că până şi papalitatea, în viitor, va fi silită, nu doar să accepte acest Adevăr…dar să-l şi spună, să-l mărturisească, în modul cel mai curajos şi onest, popoarelor Pământului, ÎN GURA MARE!

…Pentru o clipă, fratele Ambrosio se uită la mine, să vadă ce impresie făcuseră, asupra mea, aceste prime cuvinte ale sale. Îmi ştia foarte bine mintea aplecată către tot ce-i ciudat şi apropiat (dacă nu chiar contopit) cu arătările aureolate ale Spiritului, şi nu prea se temea că, în seara aceea, întârziată înspre noapte, va duce lipsă de auditoriu. Şi, chiar aşa: ochii mei erau lipiţi de buzele sale, fără să ţin cont că, până atunci, nu mă privise, parcă nu mi-ar fi luat în seamă prezenţa…

-Acolo, în Răsăritul Evropei, e un cazan de popoare…cel puţin aşa pare, la prima vedere…dar SINGURUL, DINTRE ELE (chiar prin comparaţie cu, aparent, incomparabilii greci, acum căzuţi, cu Spiritul, de tot…), cu o existenţă imemorială şi cu Autoritate de Spirit Absolută – este acest popor al „sfinţilor băştinaşi”, care sunt acolo, după cum zic nu ei, ci vecinii lor – „ÎNCĂ DE LA FACEREA LUMII”! Sunt numiţi „daci”, şi pentru că vocabula „dao” înseamnă „Calea Cea Dreaptă-Crist”, dar şi pentru că „daoi” este numele Lupului Fenrir (aşa-i zic lui Crist-Zalmoxis, şi acolo, în Sud-Estul Evropei, dar şi în Nordul Evropei…ceea ce-mi spune mie că şi cei din Sud-Est, şi cei din Nord, sunt Fraţi…iată, „Ghermanos” înseamnă, pe lătinie, „fraţi gemeni”…şi chiar un istoric al „goţilor”, adică ghermanii cei vechi (…mă gândesc la Iordannes Gotul, fireşte!), zice că „goţii erau conduşi de DUCII DACI DIN SUD, mai înţelepţi şi mai iscusiţi, întru toate, dar, mai cu seamă, întru ale cârmuirii, decât fraţii lor din Nord”!). Aparent, „sfinţii băştinaşi” sunt stăpâniţi, acum, de neamul deşertic, încrezător doar în puterea spadei (ei îi zic „iatagan”…e o spadă încovoiată, precum semiluna…miturile lor afirmă că dreptcredincioşii lui Allah ar fi Copiii Lunii…deci, FII AI ÎNTUNERICULUI!) – adică, de DUŞMANII CREŞTINĂTĂŢII EVROPENEŞTI, SOLARE: turcii. În realitate, „sfinţii băştinaşi” (deşi nu sunt popor de războinici, ci unul de ţărani şi de ciobani…care stări echivalează, la ei, cu cea de „hidalgos”, la noi…dar stăpânii lor, consideraţi „Sfinţi”, încă de pe pământ, se trag tocmai din ciobani…Împăraţii lor, în mileniul nou, la Sud şi la Nord de apa Istrului (Dunăre i se mai zice, azi…), TOT stăpâni de turme, precum Crist, erau…deci, „a fi cioban”, în lumea lor, echivalează cu „potenţialitatea sfinţeniei”, sau, cel puţin, cu o „înaltă nobleţe”!) au avut, până nu demult, o miraculoasă libertate, câştigată de „Sfinţii lor Domni” (ei le zic „voievozi”), atât cu SPADA (pe care o mânuiesc mai bine chiar decât Zeii Războiului – …mai ales luptătorii profesionişti, nobilii – …zişi, la ei, „boieri”), cât şi cu PĂCI, ÎNŢELEGERI ŞI HRISOAVE, pline de DEMNITATE A SFINTEI LIBERTĂŢI (…care, cum ştii atât de bine, este al doilea dar al Lui Dumnezeu, către Adam cel din Paradis…după Sfântul DAR AL VIEŢII!).  Şi ei, şi turcii, fac tot ce pot să nu încalce aceste înţelegeri. Sau, cel puţin, făceau…

Şi bătrânul meu frate întru Spirit tăcu, iarăşi, singur cu povara gândurilor şi amintirilor lui…

-Dar… – îndrăznii eu – frate Ambrosio, ce s-a întâmplat, între timp…?

Bătrânul se ridică din genunea gândurilor sale… – …şi grăi, din nou:

-Vezi tu, aceşti „sfinţi băştinaşi” nu se putea să fie conduşi de altcineva decât tot de SFINŢI, cu autoritate neştirbită, la fel de neştirbită ca şi aureola râvnei lor de a-şi călăuzi şi conduce Neamul. Turcii le zic celor două zone ale „sfinţilor băştinaşi” (zone, ca rezultat al unor prigoane ale istoriei lor atât de vechi…imemoriale…): Kara Bogdania (de fapt, se cheamă, după legende străbune, Moldova…) şi Kara Iflak (tot după mite, ea se numeşte Ţara Românească, ori, după Munţii ei cât Pirineii noştri, sau Alpii Italiei… – …Muntenia). „Kara” înseamnă „negru”…dar în sensul altui nume al lor, acela de „VLAHI-LAHI”, adică, „NEGRI, ÎNTRU MARILE MISTERE COSMICO-DIVINE”. Dar Sfinţii lor Domni nu erau, până acum mai puţin de jumătate de veac, sfinţi doar cu numele:   Sfinţilor Domni din Moldova li se zicea, după un cuvânt străvechi (străvechi, cum toate-s fără de vreme, la acest popor, unit prin grai şi lege, dacă nu şi prin pământ…): „Muşatini”, adică, am zice noi, în limba noastră: „Îngerii”, „Cei Frumoşi, la Trup şi Spirit”..ei zic Spiritului –  „Duh”… Sfinţilor Domni din Muntenia li se zicea „Basarabi”, adică „Fiii Soarelui” (unii zic chiar: „Stăpânii Soarelui”!). Înainte de „Sfinţii Domni”, în vârful unui Munte Sfânt şi Nevăzut, Kog-a-ION-ul[3], se zice că ar fi fost conduşi de MAGI, care ţineau legătura, în mod direct, cu Zalmoxis, Zeul lor Suprem…şi dintre Magi erau aleşi, drept conducători, pentru cei de la poalele Muntelui Sfânt – „REGII ŞI FĂCĂTORII DE PODURI”…

 -„Făcători de poduri”? Ce fel de poduri? Ce, erau meşteri drumari…podari…? – îndrăzneala năvălniciei mele tinere nu se dezminţea, deloc…

-Da, „Făcători de poduri”! MARI PREOŢI – care pipăie urmele Făptuirii Celei Vechi, a Lui Dumnezeu, şi refac PODURILE CELE STRĂVECHI, CARE SĂ LEGE, ACUM, DIN NOU, PĂMÂNTUL PĂCĂTOS, DE CERUL CURAT ŞI LUMINOS! Ce te miri aşa? „Rex et pontifex”, aşa se numea rostul lor, al DOMNILOR NORODULUI DACO-VLAHIC, aici: CONDUCĂTORI SFINŢIŢI, ai unui popor blând şi umplut de Focul Credinţei (nu mâncau, în genere, decât miere şi fructe…nu ucideau ceea ce nu puteau reface…adică, VIAŢA…) şi, în acelaşi timp,  MARI PREOŢI, care se rugau ca Dumnezeu să privească jertfa de sine a omului, şi să coasă, iar, Cerul de Pământ…aici a fost (şi rămâne, pe veci! – zic ei…) RAIUL…PARADISUL, cum îl numim noi, apusenii aparţinători de Sfânta Biserică Romano-Catolică…!!! MAGUL CEL SFÂNT nu se clintea din PISCUL KOG-A-ION-ULUI – pentru a nu strica echilibrul cosmosului dinafară, ca şi dinlăuntrul poporului său. Purta căciuliţa cu ţugui întors, de „tarabostes” (asta însemnând „nobil” şi Căpetenie Spirituală şi de Luptă) – …dar, spre deosebire de toţi, Magul Muntelui Ascuns avea, în jurul capului, o aureolă măreaţă – …dar putea zbura prin văzduhuri şi pe la toate ierarhiile cerului…şi putea fi, în acelaşi timp, în orişicare loc din cosmos…precum Dumnezeu, sau precum se zice şi de Sfântul Pitagora, iniţiatul-„rob” la Marea Piramidă Egipţiană, dimpreună cu Zalmoxis-Lupul Cosmic al Mântuirii : părea om, dar era, cu adevărat, întruchiparea „de sărbătoare”, a Zeului lor Suprem, Zalmoxis…

-Ce frumos popor trebuie să fie acesta, de care-mi grăieşti, cu atâta şart, dar şi cu atâta minunată ştiinţă… – murmurai eu, prins de aceleaşi gânduri, probabil, ca şi bătrânul.

-Da, frumos…dar când s-au dus, chemaţi de Crist, la ceruri, nici Muşatinii şi nici Basarabii n-au avut urmaşi pe măsura Sfinţeniei şi Credinţei lor…şi nici boierii lor (…nobilii, războinicii lor „de meserie”…) nu mai aveau, într-înşii,  Spiritul cel vechi…ci pe cel al zâzaniei, pe cel al lăcomiei…bicisniciţi, ca la noi, ce mai! Cât au fost pe pământ Sfinţii lor Domni, băgaseră frică de moarte, în acest popor, despre care noi ziceam că-i fără frică…invulnerabil…turcii! Până şi azi, Sabia unuia dintre Sfinţii Domni, Stephanus Magnus, pe limba lor: Ştefan cel Mare şi Sfânt, e păstrată, de turci, cu groază şi nădăjduire de fire, la Istanbul: dacă ar „face picioare” Spada asta Sfântă…păi, ar fi Catastrofa Supremă a Lumii: turcii zic că i-ar şterge Allah, pe toţi dreptcredincioşii musulmani, de pe faţa Pământului…iar dacă femeile turcilor vor să-i sperie pe copiii lor, ce nu vor să adoarmă, ca să se hodinească şi ele, după toată truda zilei – le zic doar atât: „Dacă nu dormi, vine Ştefan cel Mare!” – şi , îndată, copiii şi închid, înfricoşaţi, ochii…

-Doamne, ce frumos…înfiorător de frumos… – şoptii eu, fermecat.

-Da, dar când Domnii cei Sfinţi fură chemaţi la ceruri, de Bunul Crist, spre a veghea, de acolo, asupra Neamului lor, n-au mai stat lucrurile la fel de frumos…şi turcii abia aşteptau asta, ca şi vecinii avstrieci, leşi, unguri…de-au început să se bage între slab-credincioşii, bicisniciţii boieri: ba-i întărâtau pe unii, asupra celorlalţi, pentru Scaunul Domniei, ademenindu-i cu ameţitoare promisiuni…ba-i asasinau, pe cei care nu răspundeau ispitei diavoleşti a puterii celei pământeşti, nemeritate şi, deci, nesfinte…ba-i sprijineau la scaunul Domniei pe grecii cei hoţeşti…Doar ţăranii şi ciobanii şi-au păstrat, acum, forţa miraculoasă, titanică, a Credinţei…

-Ai fost pe la aceştia…ciobani şi ţărani…i-ai văzut…ai vorbit cu ei…? – îl întrebai eu, pe fratele Ambrosio, cu oarece sfioşenie, dar împins, fără de răgaz, de stihia Curiozităţii.

-Fost şi vorbit…că, doar, „ţăran” vine de la latinescul „terranus”, stăpânul pământului…iar „cioban”, care se mai zice şi „păcurar”,  vine de la latinescul „pecorarius”! Iată că noi şi aceşti „sfinţi băştinaşi” suntem fraţi…dar nu se zice cum: fraţi prin latini, strămoşi comuni, ori să fie fraţi prin „carpii-dacii liberi”? (…zişi şi „traci”, adică, la fel ca la „Muşatini”: Îngerii, Frumoşii Cerului…având de mamă pe zeiţa Afrodita, care stă sub semnul culorii Verzi, Culoarea Apei Primordiale…care, la acest popor de „sfinţi băştinaşi”, a devenit Sfânta Parascheva: Sfânta Parascheva tot sub culoarea Verde, a Apei Primordiale, şade…şi-i venerată de aceşti misterioşi „sfinţi”…zişi şi ”vlahi”: vorba „lah” înseamnă, precum ţi-am spus, deja – „negru-întunecat”, precum cele mai adânci mistere ale Lui Dumnezeu…) , care-s şi strămoşii latinilor?! Căci, de la Troia (Cetatea Tracilor), Eneas-Tracul a ajuns, pe drum de-nconjor, în Italia, de s-a bătut, acolo, cu băştinaşii latini, ai lui Turnus, „peţitor respins” al Laviniei, fiica lui Latinus…care-l voia de ginere pe Eneas-Tracul…eeeh…poate să fi fost latinii, poate să fi fost etruscii: oricum, strănepoţii lui Eneas sunt doi gemeni, Romulus şi Remus (ctitorii Romei…aflată, dintru început, sub semnul fratricidului, al crimei-jertfei umane), alăptaţi, zic mitele, de o…LUPOAICĂ (…nu uita, LUPUL este, la daco-vlahi, Hieroglifa Supremă a Lui ZALMOXIS…LUPUL FENRIR, Mântuitorul-Purificatorul, cum este numai Crist!). Deci, eu zic (…mai adăugând că ţăranii lor au veşminte foarte asemănătoare cu ţăranii Italiei…straie pe care-s desenate Cerurile-cu-Stele!) – că logica lui Aristotel ar grăi, în concluzie, precum că latinii sunt un trib al dacilor-carpilor, alungat (de Magul Kogaionului, ori de păcatele şi vijeliile vremilor, spre Apusul de aici…de azi…Unii zic că un împărat iberic (dar cu însemnul numelui de TRAC: grupul de sonuri „TR” este semnul fără greş, atât pentru onomastică, dar şi pentru toponimice… – …ca şi la TRoia!), TRaian, ar fi organizat două expediţii, să-i…cucerească, se zice… Trebuie să fi fost o operaţiune alchimică, de întoarcere la origine a romanilor…pentru că, după aşa-zisa „cucerire traianică” (doar vreo 14% din teritoriul Daciei a fost „vizitat” de romani!), 33 de împăraţi, de pe Supremul Tron al Romei (dacă-i numărăm şi pe TRaian!) au fost TRACI!!! Unde şi când s-a mai văzut: CEL CE CUCEREŞTE, SĂ-ŞI PUNĂ CONDUCĂTORI DINTRE CEI CUCERIŢI?! Iar cei ce nici nu i-au zărit, vreodată, pe romani (86%) – vorbesc aidoma cu cei…”cuceriţi”…! Miracol lingvistic?!

-Dar…frate dragă…dacă tot ai fost acolo…te implor, spune-mi dacă se confirmă, pe pământ, mitele din cerurile gândului şi imaginaţiei… – mă rugai eu, crăpând de curiozitate.

-Un bob zăbavă…da…am fost şi se confirmă tot. Îţi zic asta de la început, ca să nu „crăpi de curiozitate” (…eu mă umilii în mine, conştient că bătrânul îmi ghicise gândurile…). Am fost în câmpiile lor, unde curăţenia Spiritului, precum şi Credinţa, sunt mai şovăielnice…şi, apoi, am urcat, am tot urcat în munţi, am întrebat, prin satele răsfirate pe creste…, am întrebat, întâi sfios, apoi, când mi-am dat mai bine limba după limba lor şi le-am câştigat încrederea, mi-au descris şi mi-au arătat miracole – miracole care, altminteri, auzite, doar, de aici, din jilţurile astea ale noastre, din faţa focului – par absolut incredibile! „Sfinţii băştinaşi” sunt vizitaţi de zei şi de Crist, de Sfinţii noştri cei mai iubiţi…de Sfântul Apostol Petru, chelarul Paradisului şi însoţilor Lui Crist, mai mult şi mai des decât de oricare altul…

*

…Şi bătrânul frate întru Spirit, „fratele Ambrosio”, a început să-mi zică multe şi deloc mărunte…cum a văzut, cu ochii lui, cum, noaptea, oamenii zboară, zboară prin văzduhuri, ca Păsările Măiastre[4]…femeile se ajută, la zbor „cu viteza mâniei”, şi de coada cociorvei[5]…cum, peste noapte, zei osteniţi trag în bătăturile caselor lor, cerşind, cu smerenie, de la gospodari[6], măcar un aşternut de dormit, dacă nu şi o cină…iar dimineaţa, lasă, ca plată (şi răsplată a sufletului, generos şi senin, al găzduitorilor!), „sfinţilor băştinaşi”, daruri mai mult decât regeşti ori împărăteşti…de la olmazuri[7] enorme, cum nici în poveştile arabe nu întâlneşti, până la încălţăminte cu care să păşeşti zece poştii într-o singură clipită…cum Crist transformă, peste noapte, bordeiaşul scufundat al oricărui sărman pălmaş, într-un castel, ori palat – acoperit cu aur şi nestemate…iar o grădină de doi paşi, a unui ţăran amărât, o transformă într-o pădure imensă, cu trunchiuri şi crengi de aur… – …şi, pe crengi, cu  păsări cântătoare (de le zic ei „măiastre”!) – păsări care au plisc de rubin şi ochi de safire…cum vrăjitorii şi vrăjitoarele vâsleau cu norii deodată – iar când binevoiau să se pogoare pe pământ, sub ochii norodului adunat şi sub cei ai fratelui Ambrosio, au făcut scurtă şi dreaptă judecată, în urma căreia au transformat omul ori femeia, în oricare gadină sau orătanie au hotărât ei (VRĂJITORII-SOLOMONARII), ori vrăjitoarele (cu chipuri şi arătări de raze şi de lumini orbitoare, chipuri de iele, ori de ştime…!) – …după felul cum se purta şi cum gândea, despre zei şi despre Crist, acel om, ori acea femeie…

…Mai vorbirăm şi despre Cerbii Vrăjiţi (…aveau pielea acoperită de nestemate fulgerătoare!), din bungetul pădurilor, care purtau, între coarnele lor, rămuroase cât pădurea, LEAGĂNUL LUI FĂT-FRUMOS…

…Acest popor nu-i învăţat să tragă brazdă neîndurată, între Bătrânii Zei ce-au fost, şi Crist, Cel care este şi va fi, până-n vecie, dar, mai cu seamă, se va afla, pe Cel mai Înalt Jilţ de Jude Ceresc, printre norii târzii şi sângerii, la Judecata din Urmă…

…Singura Dreaptă şi Luminoasă!

*

…-Dar pe Bătrânul Mag, cel din Piscul Muntelui Ascuns, l-ai văzut tu, frate Ambrosio? – mă   repezii eu, cu nerăbdare şi bolnavă curiozitate.

-Nnnu… asta nu m-au ajutat puterile Spiritului…şi păcatele mele, faţă de Crist, au hotărât că nu merit să văd Suprema Minune a Neamului Sfânt…nnnu…– suspină fratele Ambrosio, cu un şuier, abia perceput, de amărăciune… bătrânul şi bunul meu meu frate Ambrosio. Şi se simţea, în acest „n” prelungit, atâta durere, atâta neîmplinire – dar şi atâta dor, ascuns şi înfocat, de viitoare, ori miraculoasă – împlinire…care să-i tămăduiască sufletul şi să-i fericească şi lumineze Spiritul  lui, pururi treaz la minuni…

…Hotărârea mea a fost luată, fără nicio reţinere, chiar în acel  moment.”Voi vedea Magul!” – îmi strigai, îmi poruncii, cu poruncă de neîntors, înlăuntrul meu.

…Totdeauna, neîmplinirea unor lucruri esenţiale duce la Marea CĂLĂTORIE. Putând să însemne ea şi Moartea – nu are importanţă. Împlinirea se poate face chiar prin Moarte…sau, cine ştie, chiar dincolo de Moarte, ca răsplată dumnezeiască a încăpăţânării celei bune, întru Sfânta CĂUTARE DIVINĂ.

…După ce se sparseră gheţurile, pe ape – lăsai, în locul meu, la cârmuirea mânăstirii, pe fratele Ambrosio. Câţiva fraţi scrâşniră din dinţi…, dar majoritatea rămaseră senini, nepăsători, neîntrebători…

*

…Destul că, după o săptămână, cu traista pe umăr şi călare pe un măgăruş, cam prăpădit,  de Murcia, traversam Pirineii…apoi, străbăteam Francia, de la Vest la Est, ajungând, în cele din urmă, pe ruinele Sfântului Imperiu Romano-Gherman, în Imperiul numit, acum, „avstriac”. Ajuns la Viena (nu voiam să scap prilejul de a vedea vestitele muzee, catedralele pioase şi ţanţoşe, totodată…precum şi palatele, nu mai puţin celebre…), am urcat pe o corabie („Traumenlied” – îi zicea mult prea legănătorului vas…), străbătând, timp de aproape două săptămâni, ciudatele ape ale Istrului-Dunăre – tare asemănătoare, apele astea, cu firea omului: valuri line şi albastre, precum un vis frumos – şi, totodată, valuri negre, precum furtuna şi gândurile şi apucăturile criminale ale unui coşmar…valuri şuşotind poveşti şi, aceleaşi valuri, proferând blesteme cumplite…oglindind şi spumegând…şi, tot aşa, până la un loc dintre nişte Munţi – înalţi şi sâlhui…”care se băteau în capete”, îmi ziceau „sfinţii băştinaşi”…

Locului aceluia, pe unde se intra în Ţara Basmului, a lui „Făt Frumos” (…îl numeau ţăranii vlahi, mai târziu, când mă împrietenisem cu ei şi le învăţasem, aproape de perfecţiune, limba!) – …locului aceluia, Porţilor Acelora „de Fier”, le ziceau băştinaşii într-un fel uimitor…n-am înţeles, cu totul, nici azi, semnificaţia întreagă a numelui: „La Cazane”…

…Iadul şi Paradisul – UNA ŞI ACEEAŞI…?!

*

…După cum v-aţi dat seama, Porţile mi se deschiseseră, miraculos, nu doar pentru ADEVERIREA BASMULUI (…psalmodiat într-o noapte neagră, la întrecere cu bufniţele, de un bătrân frate franciscan…) – ci şi pentru Revelarea şi Tâlcuirea Contrastelor celor mai minunate, dar şi a celor mai sumbre şi întristătoare, pe vecie…

…Am cunoscut bine acest popor: … i-am băut apa din adâncul viu al fântânilor…: simţeam că beau acea „Apă Vie”, din basme… – …i-am ascultat cântecele…atât de expresive, atât de fascinante, atât în tristeţe, cât şi în veselie, încât mi-am dat seama că acest popor le-a moştenit de la ORFEU („regele Carpaţilor”!), iar în Paradis, când e ostenit de atâta Facere şi Refacere a Lumii, Bunul Crist-Dumnezeu îi pune pe îngeri să-i cânte aste Miracole ale SUNETULUI-ÎNTEMEIETOR-DE-LUME…”PARASHABDA”, cum spun vechile cărţi sfinte ale inzilor…

Mai cu seamă: I-AM VORBIT LIMBA, limba lor SFÂNTĂ! Nu există gând, părere, nălucă sau vrăjită simţire, pe care infinitele nuanţe ale Sfintei lor Limbi să nu le poată exprima, atât de rafinat şi fidel, că rămâi trăsnit, după ce-ai grăit…Ce frumos verb: „a GRăi”…aduce aminte de Regalitatea lor Originară, de fapt, de Menirea lor Sfântă, de Întemeiere a Lumii şi a Neamurilor: grupurile de consonane „GR”, respectiv „CR” îl desemnează pe Sfântul Conducător: CRAIUL!!! …cel care purcede din Magul Muntelui Ascuns…!

…Mi-am amintit, atunci, de un episod la care n-am fost de faţă, călător aflându-mă eu în Lumea Nouă…America de Sud…Amazonul… – ci mi se povestise de „cătanele” vechi, bătrâni conquistadori (care trecuseră prin Apă şi Foc!) – demni de încredere. Soldaţii noştri rămăseseră cu gura căscată, când, din adâncurile insondabile ale Cosmosului Junglei, năvăliseră asupra lor nişte…CĂLĂREŢE! Care nu aveau pielea roşcat-maronie, a indigenilor, ci aveau pieliţa albă, precum laptele…şi ochi albaştri…Aveau sânul stâng retezat, ca să poată a săgeta până şi ţânţarul, drept în ochiul lui holbat…Atunci, mi-am dat seama că erau urmaşele TRacilor, de care-mi vorbise fratele Ambrosio!

…Apoi, mai târziu, drumeţind eu tare departe, prin Asia, am văzut, în sudul Chinei, cum ţăranii se închinau unor idoli (pe care-i ascundeau, repede, în pivniţe, la vederea mea…): erau un soi de moaşte mult-lunguieţe, cu ochi de sticlă albastră, cu beteală aurie, pusă de închinători, în locul unui păr ce se topise în pământ şi-n vânturile vremii…

 …Sau, tot aşa, în Ţara Nippon: există, acolo, în arhipelegul acela, zilnic crunt cutremurat, cea mai mare insulă, Hokkaido. Niponii nu te lasă s-o vezi, s-o cutreieri…dar Crist mi-a dat ajutor, şi-am pătruns nepătrunsul: pe insulă nu erau piticanii cu pielea galbenă şi ochi piezişi…ci adevăraţi uriaşi, cu plete galben-roşcate, cu pieliţa obrazului albă, precum zăpada de pe muntele Fuji Yama…ochi albaştri, precum cicoarea…Erau tot TRaci…urmaşi ai TRacilor! Deci, RĂDĂCINA ÎNTEMEIETOARE, PRIN CARE S-AU CTITORIT POPOARELE PĂMÂNTULUI – ACOLO, ÎN „KARA BOGDANIA” ŞI-N „KARA IFLAK”, A FOST ŞI RĂMÂNE…

…Oamenii locului vorbesc despre ţara lor că nu se oprea (JUR-PREJUR, ROTOGOL!) – în faţa niciunui ocean, fie el de apă, fie el de pământ şi oameni: Ţara Lumii lor se numea DACIA, apoi, s-a accentuat caracterul de sacralitate al ţării: DACO-V(A)LAHIA (şi aşa cred, şi eu, văzătorul de Miracole, că se cuvine a i se spune, pentru a atenţiona Neamurile Pământului, unde-i Locul Lor de Origine şi, deci, de Mântuire!) – iar menirea dacilor (daco-vlahilor) a fost (şi rămâne, până în VECIE!) să lumineze Spiritul Popoarelor…şi că Menirea asta nu se va stinge niciodată, ci va arde secret, ca jarul sub spuză: şi înainte de Sfârşitul Marelui Ciclu al Lumii, neamurile toate vor rămâne fără de lumina Credinţei…însă Neamul Sfânt al DACO-VLAHILOR  va rămâne singurul care va păstra Făclia Sfintei Credinţe, şi o va dărui, cu frăţie, şi celor rămaşi Orbi de Spirit…adică, tuturor celorlalte neamuri…pentru că toate neamurile ar fi Copiii Neamului Sfânt DACO-VLAH…

…Ei, nu le-am crezut eu chiar pe toate, gustoase şi coapte…dar de pus pe gânduri, cu smerenie mărturisesc paginii cărţii de faţă… –  …că m-au pus.

…Şi am tot suit, săptămâni, luni…mai bine de doi ani… către Nordul acestei ţări de miracole: da, la o casă venise ORFEU, zeul cu lira, şi dăruise leagăn de  sunet sfânt (şi de paradisiacă liniştire!) abia născutului prunc…şi la casa de alături, Crist şi cu Sfântul Petru căpătaseră ospeţie cuviincioasă peste noapte – şi, de atunci, gospodarii acelei case găseau, în fiece dimineaţă, în scobitura pentru lanţ, de la colacul fântânii – câte o pungă cu bani de aur, ori câte o nestemată, cu mult mai înfocată decât orişicare zori…

…Acolo, în Nord, erau Munţi falnici, atât de înalţi, ÎNCÂT BAT LA SFINTELE PORŢI ALE CERULUI…Munţi semeţi, cât şi locuitorii lor, de prin risipitele sate…Munţi ca nişte patriarhi biblici, acoperiţi de păduri nesfârşite, ca de nişte bărbi colosale…păduri nesfârşite, cărora băştinaşii le zic „CODRI”…acolo, în Nord, mi s-au spus vorbe sfinte, despre cel mai Sfânt Voievod: SFÂNTUL ŞTEFAN, zis şi „cel Mare”…

…Am tras, pentru câteva zile, ori, poate, săptămâni (oamenii de aici nu-ţi socotesc vreo plată ori limită a găzduirii…precum negustorii lacomi, care am devenit noi, „apusenii” – ci se arată atât de bucuroşi de oaspeţi, şi le stau dinante cu toate bucatele casei… de parcă fiece oaspe ar fi fiind însuşi CRIST!) – …am tras, zic, la o gazdă cu multă dare de mână şi cu întinsă gospodărie (mare stăpân de turme, dar şi fără hodină şi iscusit pădurar…foarte avut, dar fără vreo trufie, ori viclenie, într-însul…) – …şi, în bătătura casei gazdei mele, de cum s-a dat zvon de venire a unui străin, s-au strâns toţi vecinii…numai bărbaţii, fireşte.. (cu plete până pe umeri şi cu bărbi şi mustăţi falnice!). – …şi, pentru că ştiam, acuma, bine de tot, Sfânta Limbă a acestui popor fără de vârstă, am început să întreb tot… –  …tot-tot-tot ce mă ardea pe suflet şi minte – tot ce mă ardea cu văpăile nestinse ale curiozităţii cuiva, care se trezeşte, peste noapte, drept în toiul miracolelor. Şi oamenii nu se dovediră, încă de la început,  prea scumpi la vorbă…dimpotrivă.

…Câinele[8] de curte (un câine adus de la stână, din Creierii Munţilor! – alb cu negru la blană, flocos şi cu un cap enorm, CÂT TREI CAPETE…!) al gazdei mele tot ne dădea târcoale…parcă ascultând şi el ce se tot povestea…şi dădea din coada lui, lungă şi pătată cu negru…plin de mulţumire, pasămite…

…Mi se răspundea, îndeobşte, cu multe amănunte şi fără nicio înfloritură de prisos (mai ales că găzdoiul îi cinstea, pe toţi cei veniţi, acum, în bătătura casei sale, cu un lichid de foc, care-ţi arde limba, cerul gurii şi gâtlejul… – …ei îi zic „rachiu”, şi-i tare bun împotriva frigului din Munte! – …acest rachiu e adus, pe „tablale” lungi – …sau „tăvi”, dacă vreţi aşa… – de către muierile casei, femei şi fecioare…dar cum şi-au isprăvit astă trebuşoară… „rachierească”, dispar, toate, ca luate de hait[9]! – …şi nu mai vin, decât dacă găzdoiul[10] dă strigăt…şi iarăşi se topesc, pe la cămările şi cuhniile[11] casei…până la viitoare chemări…!).

…Dar când am pomenit şi întrebat despre Magul Muntelui Ascuns al KOG-a-ION-ului, toţi ţăranii şi păstorii, adunaţi în ogradă[12] şi care stătuseră, până atunci, cu plăcere, roată în jurul meu.. –  …s-au uitat, deodată, unii la alţii, cu priviri ascuţite…apoi au dat din umerii lor, cei acoperiţi cu sumane[13]…(dar şi din făloasele lor mustăţi…) – …apoi, cu multă şi nobilă bună cuviinţă, au bălmăjit cereri de iertăciune, şi-au potrivit sumanele, mai bine, pe umeri, şi, rând pe rând, luându-şi „ziua bună”, de la mine şi de la gazda mea, s-au scurs pe porţile gospodăriei…

…Câinele cel alb, cu capul enorm şi cu coada, până atunci, bâţâindu-se bucuroasă…s-a depărtat, parcă, şi el,  supărat, ori covârşit de mistere stranii… – …parcă îmbufnat, ori încăpăţânat: BĂTUSEM LA PORŢILE SACRULUI… – …iar acolo unde nu intră orişice păduchios de venetic…

…Acum, se vârî, târâş, în cuşca (făcută anume pentru el!), din stânga ogrăzii…

Ciudată cuşcă: UN CUB (cuşca propriu-zisă, în care se adăpostea şi dormea Câinele), peste care trona un acoperiş, pasămite… – …dar care acoperiş avea forma unei PIRAMIDE TRIUNGHIULARE (…de parcă, prin vârful piramidei, se făcea loc unui Misteriu de Vis…loc să se scurgă Visele Câinelui… – …visele în care-şi întâlnea, regulat, Fratele-Câine de Sus – LUPUL CERESC!).

*

…M-am mirat şi m-am mâhnit. M-or fi luat, pesemne, de scrântit la minte şi mult prea încins, până la scrumirea Spiritului…ori, poate, de iscoadă…a cui, oare, şi pentru cine?!

…Gazda mea, numită Ion al FLOAREI, cu gingăşie m-a luat de după umeri şi mi-a spus:

-Părinte dragă, nu te supăra pe ei, te rog eu tare frumos…

-Dar nu m-am supărat pe nimeni… – făcui eu, tot bosumflat. …Învăţasem, de la ei, cum se dă din umeri, cu subtilitate, dar şi cu încăpăţânare de neînfrânt…şi am dat, carevasăzică, şi eu, din umeri…

Gazda m-a lăsat „să fierb în zeama-mi proprie”, „oleacă” (…”oleacă”…ce dulce sună, până şi cea mai cumplită tortură morală, ori a Spiritului, în Sfânta Limbă a acestui popor sfânt!) – …apoi, iarăşi se aplecă spre mine – …dar, de data asta, vorba-i fu însoţită de priviri ciudate, aruncate jur-prejurul lui…deci, ce urma a-mi zice era de mare taină, iar eu trebuia să mă socotesc legat, ca de-un jurământ, făcut în biserică şi cu Biblia între palme:

-…Părinte, ascultă, te rog, şi nu mai vorbi cu nimenea, până mâine, în zori…

-Dar nu-s eu vorbăreţ, n-ai nicio teamă, dinspre partea asta… – urmai eu a-mi păstra capul între genunchi şi rezerva supărării, în glas…căci inima, inima-mi prevestea ceva cu totul neobişnuit şi minunat…inima începuse a-mi bate, CA DE AŞTEPTAREA UNEI MARI VEŞTI ÎMPĂRĂTEŞTI!

-Ştiu, părinte, şi, tocmai de aceea, am încredere în sfinţia ta…Ascultă la ce spun eu, acum… – …dar să ţii capul tot în jos, cât vorbesc eu cu sfinţia ta…aşa…aşa cum l-ai ţinut şi până acuma, după plecarea megieşilor[14] mei…

Mă conformai…iar gazda îmi susură la ureche, pe buze păstrând un zâmbet, pe care şi-l construise, încă de la întâlnişul cu ai lui:

-…La noapte e lună plină…este Sărbătoarea Sânzienelor[15]…şi noaptea-i scurtă…e 24 al lui Cireşar[16]…după 21, când noaptea e cea mai scurtă…în noaptea asta, ANUME! – se deschid cerurile, şi TOATE FIARELE ŞI PĂSĂRILE GRĂIESC OMENEŞTE! – …se împacă Cerurile cu Pământul…şi se deschid cerurile, ca la Sărbătoarea Învierii Mântuitorului Lumii…în noaptea asta…în poieni, dansează ielele-zânele[17]… se dezvăluiesc comori, deasupra cărora dansează flăcări…dar e şi noaptea în care, tot în lumina albă a poienilor, te poţi întâlni cu duhuri ale strămoşilor…Du-te, părinte, la noapte, în poiana aceea înaltă (…pe care, de altfel, o ispiteşti sfinţia ta, zi de zi…), de deasupra casei mele…că-i cea mai mare şi mai luminată dintre toate poienele, de pe aicea…Poate se-ndură Hristos, şi vezi ceea ce vrei sfinţia ta să vezi…Dar să umbli cu paşi uşori…şi să umbli ferit…că vei întâlni, în drum, pe la fântâni şi-n codru, şi mulţi oameni din sat, ori femei, ori fete…care se duc cu vrăjile lor şi se întorc cu vrăjile codrilor…

*

…Şi am mers, după zisa lui Ion al FLOAREI. Furişat, cu paşi de Lup…

N-aveam nevoie de felinar, drept călăuză, pentru că luna lumina precum ziua – iar locurile le bătusem, zi de zi, tot mai aţâţat de curiozitate…

…Am ajuns în poiană. Tocmai începuseră, nişte făpturi de raze, să-şi danseze fascinantul lor dans…Erau ielele…”frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele” …ca nişte ÎMPĂRĂTIŢE ale Cerului!

Am simţit că, afară de împărătiţe, trebuie să vină şi ÎMPĂRAŢII…Şi am aşteptat, cu privirile furate de desenele miraculoase, pe care le făceau, în poiană, razele dansatoare. Dar minţile nu cred că mi le-au luat…ele, ielele, „frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele”…

…Deodată, pe când mă întrebam dacă nu m-oi fi smintit, ori dacă nu visam, pe perina moale, a lui Ion al FLOAREI (purtând Numele FLORII, care este şi NUMELE LUI CRIST-TRANDAFIRUL, FLOAREA-CU-O-MIE-DE-PETALE! – …prinsesem, în secret, drag de el şi încredere în el, în vorbele şi cunoaşterea lui intuitivă, „sălbatică”, în sufletul lui curat şi cu instincte sănătoase…) –    razele-şi păliră dansul lor hipnotic, şi, treptat, se făcu o linişte… – …acea linişte teribilă, care, de obicei, precede MARILE CATASTROFE, cutremurările pământului lumii, mai cu seamă.

…Tresării, fără voie:

…Drept în mijlocul poienii, în toi de lumină a lunii pline, se ivise (nici nu-i băgasem de seamă paşii lui grei, apăsaţi, imperiali…) o fiară uriaşă, pe patru picioare, cu copite enorme. Cu coarne înalte (de atingeau luna şi stelele cerului!) şi curbate spre înapoi, cu o barbă, lungă şi surie, sub guşă…şi cu o respiraţie ca de vifor, care, parcă, stătea să te îngheţe, ca pe-o stană de piatră, pentru că ai îndrăznit să-i calci tărâmurile ei, de FIARĂ IMPERIALĂ. Scormonindu-mi Spiritul, adânc, şi scotocind prin memorie, după hrisoave şi terfeloage, de tot felul, pe care le citisem, până atunci, cândva… – …dar aducându-mi aminte şi de trecute discuţii cu fratele Ambrosio, am dedus că ar fi vorba de fiara cea mai maiestuoasă, mai puternică, mai autoritară şi mai misterioasă, a acestor locuri: ZIMBRUL[18]. Dar zimbrii, mi se zisese, erau cu blănile maroniu-roşcate…or, acesta avea pe el O PIELE ALB-FUMURIE…Când se hurducăia, în trap, nobila fiară, croită după uriaşele făpturi ale Începutului – duduia şi se cutremura pământul, ca de o catastrofă divină, O CATASTROFĂ BINEFĂCĂTOARE…

Dar mai avea ceva imensul ZIMBRU: pe spinarea lui, călărea un om uriaş, sau UN SPIRIT ENORM…cu barbă albă, cu chip încruntat şi de o nobleţe fără seamăn…celestă…: pe cap, purta ceva, ca O COROANĂ ÎNALTĂ, CA O AUREOLĂ DOLDORA DE FULGERE! – din care, când şi când, străfulgerau aripile unor îngeri-raze…dar nu raze gingaşe, precum cele ale ielelor, nu îngeri idilici! –  ci adevărate TRĂSNETE PUSTIITOARE!

-Pe cine cauţi, în această noapte sfântă, a împăcării dintre Cele Nouă Ceruri şi Pământul ăsta, tot mai negru şi mai îngreuiat de păcate? – vuì-bubuì, ca o furtună stârnită prin grotele Munţilor, glasul arătării celei grozave…grozave, dar, cel puţin pentru mine, liniştitoare. Oare nu EU voisem să întâlnesc, după împărătiţe, pe Împăratul…oare nu EU pornisem, până la capătul lumii, să-l văd  pe MAGUL MUNTELUI ASCUNS…?!

Căzui deci, cu smerenie cutremurată, în genunchi, cu fruntea atingând pământul…cum şi cu pieptu-mi:

-Preamărite Mag… – începui eu, şovăitor şi cu un glas pe care nu mi-l recunoşteam: stins, pierit, vlăguit şi temător…parcă intrasem, deja, în pământ, nu doar că îngenuncheasem…

Spiritul încălărat pe Zimbru mă întrerupse, printr-o nouă furtună, cu tunete grozave, a vocii sale, care făcea să tacă totul, în jur, şi numai Munţii şi pădurile să vuiască:

-Nu-s eu Magul ce-l cauţi tu, popo! EL, MAGUL, ESTE PĂRINTELE NOSTRU, AL TUTUROR VOIEVOZILOR, MUCENICILOR ŞI MARTIRILOR, PENTRU STRĂJUIREA NECURMATĂ A ACESTOR TĂRÂMURI SFINTE – şi pentru Re-Învierea Zorilor NEAMULUI NEAMURILOR! Nu se arată el, Părintele-Magul – oricărui venetic, şi nici când vrea un oarecare glotaş, din turma răznită, din băltirea mlăştinoasă, a acestei atât de adânc căzute lumi…

…Din înaltul cerului, se stârni, însă, o altă, o nouă furtună…mai cumplit de apropiată, în puterea ei dezintegratoare-reintegratoare…: un glas şuierat şi, totuşi, plin de toată vigoarea tăriilor…

Îmi săltai capul, spre cer, fără să vreau…deşi genunchii îmi erau tot lipiţi de pământ…şi auzii:

-Lasă-l, Voievoade, lasă-l, Ştefane, Sfântule…Fiule, el, sărmanul, e un suflet neprihănit, încă, de răutăţile şi slăbiciunile vinovate ale pământului… – …şi, în Spiritul lui creşte, sănătos şi vânjos, tocmai ceea ce-i scade Neamului nostru, în vremile care trec peste el, acum, ca nişte ploi de noroi…NOROI de zic, nefericiţii orbiţi de păcate (…cei slăbănogiţi la Spirit şi cu ochi împăienjeniţi de lene şi ticăloşire…) –  că-i AUR CURAT: curajul de a spune „NU” răului, slăbiciunilor şi pustiirilor viclene, din Sine, împotriva Sinelui-Celui-Oglindit şi a Sinei-Celei-Neoglindite…

Mă uitai, înfiorat de nădejdi, cu ochii mijiţi: drept deasupra Zimbrului şi a celui încălărat pe Zimbrul alb-fumuriu, plutea, plutea neclintită, în aer, cu aripile larg deschise…atât de întinse-i erau aripile, încât luna se umbri, cum şi soarele ar fi făcut-o, de-ar fi fost zi…plutea, nemişcată, în ceruri, O ALTĂ FIARĂ ÎMPĂRĂTEASCĂ! – …dar, de data asta, FIARĂ A VĂZDUHURILOR… – …un VULTUR IMENS, PASĂRE MĂIASTRĂ! – cât o sută de stoluri întregi, de vulturi de rând…

Da…acum îmi aminteam şi de această altă fiară sublimă, imperială, a tărâmurilor miraculoase ale poporului-ctitor sfânt al Lumii şi Neamurilor…FIARĂ SUBLIMĂ A CERULUI, da, despre care-mi vorbise bunul frate Ambrosio: era PAJURA[19]!

…Ce-am tăinuit (iar eu am tâlcuit, în sinea mea, tot mai luminată, cu cât se întuneca cerul, de Umbra PAJURII-MAG…căci se apropia o nouă zi, chinuitor de săracă în mistere şi miracol!), în acea noapte scurtă, cu Sfântul Voievod, despre Neamul Său Sfânt – şi, mai cu seamă, ce prorociri a făcut MAGUL-PAJURĂ, din văzduhurile deschise luminii, către pământul supus întunericului – despre Neamul său Cel din Vecie – şi, deci, despre RĂDĂCINILE REALE ALE LUMII! – …am fost legat să tac. Deplin. Şi, pentru că omul tot om rămâne, orişicât de bun slujitor şi străjuitor al Cerurilor ar fi şi oricât de sfânt ar jura… –  …limba mea, şi de-aş vrea, nu se poate mişca, spre a ridica (şi pentru alţii…) vălurile, de peste misterele viitorului…viitor al Neamului-Rădăcină REALĂ a celorlalte neamuri, deci viitor al Lumii Întregi. Al Creaţiei Dumnezeieşti, pururi UNA, dar nevăzută de noi, pentru că suntem cu lut şi cu solzii păcatelor noastre, peste ochi…ochii de zicem, trufaşi (rodul firesc al prostiei!), că, de-i avem sub frunte, cu pleoapele, chipurile, deschise: „Vedem tot”…!

…Cu infinită smerenie, am ascultat, am tăcut, am plâns…am nădăjduit.

…M-am întors la Toledo, peste exact un an, de când plecasem. Nimeni nu-mi simţise lipsa…afară de fratele Ambrosio, fireşte!

Dar ce eram să-i spun, oare? – …când limba mi-era legată, tocmai pentru a păstra, neatinse, vălurile, peste ceea ca va fi şi despre cum, tot şi toate, se vor petrece…?!

Când simţi că ai nevoie de justificări – înseamnă, totdeauna, că eşti vinovat. Fie şi VINOVAT DE CUNOAŞTERE.

…I-am spus doar atât:

-Frate Ambrosio, toate câte le-ai spus, despre DACO-VALAHIA, se confirmă, cu vârf şi îndesat…dar sunt şi lucruri mai mari, mai adânc scufundate şi mai înalte, mai iubite de Ceruri, decât cele grăite, aici şi atunci, acum un an, între noi. Însă, tocmai asupra acestor miracole, limba mea este legată a tăcea, până la Vederea de Apoi…

Ambrosio nici vorbă să se supere, ci doar atât întrebă:

-Spune-mi doar, frate abate: să mai tragem nădejde, oare…? Neamul Sfânt – tot Sfânt şi cu Sfântă Menire va rămâne, în Creaţia Lui?

Am chibzuit îndelung… – …şi, în cele din urmă, i-am răspuns:

-Da.

…Şi el mult s-a bucurat, atârnat de această firavă monosilabă a mea(…monosilabă în care era cel mai subţire Pământul şi de unde începeau Cerurile Cele Noi…)…          

*

…Şi nu minţeam defel, dacă ne gândim că istoria nu-i decât un teatru nevolnic şi nemernic… – …istoria e doar o zdreanţă murdară şi greţoasă, care, cu de la sine putere şi prin lenea şi lipsa noastră de interes, de strădanie, de Credinţă şi vlagă – nu este azvârlită, cât colo, ca o nimica-nălucire, de deasupra Oglinzii Fântânii Veşnice…Fântâna cu Apă Vie (…cu apă, adică, pe care s-o bem neoglindită şi neoglinditoare, doar – ci cu sete nestinsă de Dumnezeu-Crist, ACUM, DEZVĂLUIT! – şi-ntru noi PĂTRUNS FIINŢĂTOR…întru dobândirea FIRESCULUI CHIP SUPREM: „Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte”!).

 

*

…Fratele Ambrosio s-a stins, peste exact cinci ani, de la această scurtă şi nefirească „discuţie” – cu un zâmbet de fericire, de extaz… – …pe buzele întredeschise: hotărât că, în ultima clipă de viere (între cer şi pământ! – dincolo de acest pustiu al lumii… –  …Spiritului său i s-a arătat, şi lui! – MAGUL MUNTELUI ASCUNS – Kog-a-ION-ul!

Ca glas, măcar, dacă nu şi cu chip”.

***                                                                       

(din volumul al II-lea: „Noile năluciri ale abatelui Bernardo”,  de Adrian Botez – povestirea nr. 2)

---

ABATELE, SCHIVNICUL ŞI DIAVOLUL

În cartea sa “Minuni care aşteaptă beatificarea şi beatificări care aşteaptă canonizarea”, despre care, deja, am vorbit (carte scrisă de-a lungul unei vieţi întregi, de peregrinări şi observări adânci a firii umane, dar apărută abia prin 1638 sau 1639, se pare) – nobilul abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara scria aşa, într-un rând (foarte aproape de finalul cărţii sale celei ponegrite, năpăstuite şi prigonite):

„Drumeţul care se avântă prin munţii Abruzzi[1], riscă ori să fie victimă a tâlharilor (cei mai mulţi, ajunşi <<ladrones>>, cum le zic localnicii, din pricina sărăciei, piaza cea rea, care roade necruţătoare, ca o ciumă, Italia de Mijloc şi de Sud), sau victima nălucirilor mistice. M-am închinat, şi eu, cu luciditatea înfrântă, la biserica marelui castel spaniol, din orăşelul L’Aquila.

Pe vremea papei Celestin al V-lea[2], oraşul L’Aquila[3] (fiind construit pe locul unui lac secat, de parcă oamenii oraşului ar fi voit să caute, cu orişice preţ, sub glie, chiar şi cu preţul revelaţiei ultime, originile apelor de la-nceputurile lumii, spre a înţelege mai limpede cerul –  a devenit unul dintre cele mai cutremurate pământuri ale Italiei!) a fost dăruit cu două lucruri de luat în seamă: întâi, cu o frumoasă şi tristă biserică  – apoi, cu o sărbătoare paradoxală – <<La Perdonanza Celestiniana>> – <<Iertarea Celestină>> (care trebuia să însemne smerenie întru curăţia paradisiacă, dar trezeşte, mai curând, în oameni, dezmăţul). Multă trufie şi pompă deşarte, nicio credinţă care să înalţe ochii spre cerul de aici – un cer atât de intens albastru, încât, fără să vrei, privindu-l numai, cazi în genunchi, dacă nu eşti împietrit.

Munţi exasperaţi întru înalt, catifelele râului Aterno, neliniştile vălurite mistic ale mării Adriatice – dar, mai cu seamă, cer tragic. În rest, tâlhari sălbatici, înţepeniţi în cruzime (modul savant şi, fireşte, sofistic, de a rezolva problemele cerului de aici) –  şi preoţi şi călugări, tălăzuiţi de întrebări fără de răspuns, împotriva cerului, şi de răspunsuri fără de urmări, întru dezvăluirea afundurilor de cer şi iluminatelor valuri de mare –  amândouă cetele umane, deopotrivă hoinărind prin pustiul conştiinţei.

Am ales să mă înfund, singur ca de obicei, în munţi. Este singurul fel de a te împotrivi, eficient, sofismelor ipocrite şi deznădăjduite ale lumii căzute. Şi de a continua să-ţi visezi, cu fiecare stâncă urcată, nădejdea.

Se vestea, printre <<contadini>>, cum îşi zic, pe aici, ţăranii, că, într-o grotă a muntelui, s-ar afla paradisul de bezne al unui anahoret tare bătrân. Era mai bătrân (grăiau ei în dodii) decât timpul. Nu ieşise de acolo, din munţi şi din peşteră, niciodată, de când se ştiau ei şi moşii lor, pe pământ – parcă de la naşterea lumii încoace. Şi spuneau, pe la mesele cinei, că sihastrul ar fi fost atât de aproape de îngeri, încât mulţi îl vedeau, înspre amurg, zburând fără de aripi, precum o ceaţă cu chip, prin luminile aerului mătăsos. Şi, tocmai de aceea, de câteva săptămâni era, din nou, bolnav de moarte şi scârbit de lumea asta. Se spunea că zace în peştera lui, înconjurat de arhangheli, de serafi şi heruvi, şi de duioşia brutală a morţii.

Am suit mult, printre umbre de copaci şi am ajuns acolo unde nu rezistau la lumină decât jnepenii. Cât am umblat printre arbori, mereu mi se părea că sunt urmărit, furişat, de fiare umane rătăcite, setoase de sânge şi de Dumnezeu, dar neajutorate, şovăielnice. Am călcat şi urcat stânci întunecate, ca de pe lună. Şi am ajuns în dreptul intrării unei grote.

Nu greşisem mult, în părerile şi nălucirile simţurilor mele. Înaintea mea ajunseseră, la bătrânul schivnic, patru drumeţi, care deja tăiaseră, cu umerii, întunericul de la intrarea peşterii – scufundându-se, ca în moarte, în tăcerile adâncului ei.

Păşind, şi eu, dincolo de iluzie, am intrat în beznă. Întâi nu vedeam nimic, şi-mi tot frământam degetele transpirate şi palmele supraîncălzite – apoi începu să joace, în întuneric, lumina prepuielnică a unui foc adânc, de fund al unui abis revelator. La lumina flăcărilor lui întrebătoare, am zărit chipul pustnicului, care, cu adevărat, zăcea, întins pe o coastă, în partea cealaltă a focului.

Era, după câte puteam să-mi dau seama, un om înalt, dacă s-ar fi îndurat să se ridice în picioare. Extrem de slab, cu o barbă albă şi nefiresc, incredibil de lungă, înprejurul lui răsfirată, precum o băltoacă albă, care lumina orişice beznă, fără să mai fie nevoie de jarurile lemnului ars. Presupunând că n-ar fi luminat barba fantastic, de poveste – atunci ar fi fulgerat, în mod sigur, orişice întuneric, cu ochii lui albaştri, enormi. Atât de larg deschişi, dilataţi spre uimire mâhnită, de parcă aşteptau, în cuprinsul lor (scăpărând ferm şi sever!), să se verse, dinafară într-înşii (nu conta când, ci înfăptuirea în sine!), toate răzgândirile şi amânările lumii, spre izbăvirea întru siguranţă.

Vizitatorii care ajunseseră la pustnic înaintea mea nu mai erau, acum, învăluiţi în mantii, ci-şi desfăcuseră chipurile, larg, desăvârşit, spre cercetarea ochilor schivnicului. Erau patru. Trei stăteau împreună, găvozdiţi unu-ntr-altul, ca trei vite speriate de urletele tot mai apropiate ale lupului – iar al patrulea era singur, stingher.

Fireşte, nu îndrăzniseră să înainteze toţi deodată, nici măcar cei trei, care se vedea că sunt legaţi prin sânge – ci-l lăsaseră pe cel dintâi dintre ei trei să se târască în genunchi, până la marginea focului. De partea cealaltă a dansului luminii se aflau ochii cei imens deschişi ai cercetării, sau ai unui vis adevărat, bolnav şi înfrigurat. Drumeţul mişcat spre limita luminii era, de fapt, o tânără fată.

-Preasfinţite, îndură-te şi binecuvântează! – se auzi, din pământ, glasul ei melodios şi sfios. Am venit, aici, tocmai din Friuli, cu un frate al meu, oştean de vază, şi cu sora noastră, întoarsă din tristeţea mânăstirii. Sunt fiica ducelui…

-Ştiu cine eşti şi sunteţi toţi. Te du acasă şi mărită-te, cu grabă. Cel hărăzit ţie te aşteaptă.

-Dar părinţii mei nu-l vor…că-i sărac şi nu-i nobil…

-Dacă vrei să împlineşti două vieţi, du-te chiar acum şi fă ce trebuie, în acest ceas. Nu pot părinţii din lumea asta, de azi, să schimbe crugurile stelelor, dar pot, în schimb, clipa de fericire s-o dea otrăvii. Faci cum îţi zic – şi va fi mai bine, cu o lumină, în lume – …şi bătrânul îşi opri brusc grăirea, de parcă vorbele lui ar fi trecut, dintr-odată, în alt loc şi-n alt timp, ca dintr-o odaie într-alta.

Nemaiauzind vorba schivnicului, fata se trase, tot în genunchi (dar, parcă, mai umilită de cum venise…), înafara bătăii flăcărilor. În felul acesta, lăsă loc pasului trufaş al fratelui ei, care nu îngenunchease, ci mergea, ca spre o redută deja cucerită de soldaţii lui.

-Eu, părinte… – îşi drese vocea, cu evident efort de îndulcire falsă, tânărul.

-…Ieşi afară din peşteră, golane! – se auzi, deodată, în mod cu totul neaşteptat, glasul tunător (cât să prăbuşească pereţii grotei peste cei de faţă!), al celui ce părea că-şi stinsese toate puterile, în vorbele cele dinainte, grăite pentru fata cea mare a ducelui. Aerul peşterii de bezne se despărţea şi se-nmulţea, în triunghiuri tot mai ascuţite şi, parcă, tot mai luminos-arzătoare, zbătute amarnic, precum faldurii unei mări, şi reverberate la infinit.

…Se auziră nişte lipăituri sfioase, scrâşniri surde şi mărunte dărâmări de pietriş – iar cel trufaş dispăru, precum o felină mică şi jigărită, în beznă (într-o parte ori alta a locului), copleşit, ca de un ordin de general celest, de glasul schivnicului. Gândeam că, afară, îşi va regăsi sora mai mare (a cărei mişcare spre ieşirea din peşteră n-o auzisem). Ori, poate că nu.

…Fata cea mică, rămasă singură, faţă în faţă, cu flăcările trosnitoare ale focului, poate din pricina fricii, căzu, şi ea, în genunchi, târându-se, după pilda soră-sii, până la marginile suportabile ale luminii:

-Preasfinte, eu aş vrea să ştiu dacă mă voi mărita cu fiul…

Nu se auzi decât trosnetul înăbuşit şi continuu al focului. Fata îşi făcu, iarăşi, curaj:

-…Cu fiul contelui… – şi vocea i se frânse, iarăşi.

Niciun răspuns, din partea de dincolo de foc. Nedumerită şi înfricoşată, fata tăcu frânt şi se ghemui în propria-i tăcere.

…Aşa se scurse aproape un sfert de ceas. Poate. Eu stăteam în picioare, rezemat de o stâncă. În cele din urmă, frângându-şi mâinile şi muşcându-şi buzele până la sânge, fata se ridică, umilită, şi se întoarse să plece. Atunci auzi, de dincolo de luminile focului:

-Străduieşte-te şi fii mai bună. Dar ştiu că e zadarnică fie şi încercarea, pentru cei slabi şi fără de vlaga hotărârii… – …şi fata se întoarse şi se pierdu, de tot, în beznă.

Nu ştiu, poate că a aflat, în cele din urmă, intrarea peşterii.

…Al patrulea hoinar venit şi oprit aici, în peşteră, ieşi de dincolo de umbra singurătăţii sale. În genunchi, parcă vorbind cu sine, zise, cu tristeţe:

-Am venit să văd dacă e adevărat că vezi. Am venit să întreb nu despre mine, ci despre lumea asta, preasfinţite. Dar văd că tu vezi numai ceea ce toţi văd, şi te interesezi mai curând de fleacuri, de zadarurile clipei, decât de veşnicie…

– Pleacă, Satană – se auzi, blajin, glasul schivnicului. Nu eşti venit prima dată, şi nici pentru ultima. Dar îţi repet, doar ca să nu crezi, vreodată, în izbânda ta (deci, să nu sângeri mai mult decât trebuie) – şi, astfel, să te gândeşti la înfrângerea ta şi, poate, prin înfrângere, la mântuire: nu există vecie, ci există clipa. Nu există sfinţi şi nici ceruri, dacă nu există oameni. Iar tu nu vei birui, pentru că priveşti prea departe, ca să poţi vedea ceva. Eşti, diavole, prea savant, pentru a putea fi înţelept. De aceea pierzi mereu – de aceea se tot lungeşte lumea asta ca orbire, de aceea viaţa este gâtuită de melancoliile tale, cu care te mândreşti, Satano, în loc să le vindeci…iar învierea întârzie, cu fiecare amânare, cu fiecare şovăială, poleită cu aureola vană a gândului…

…Eu n-am mai zăbovit. Ce nu înţelesesem cu ochii şi mintea, simţisem, cu lumina cea mare: inima.

Ieşit din grotă, umblând şi revenind în lumea zadarului şi larmei fără de minte şi folos, am auzit, după mulţi ani, că fata cea mare a ducelui din Friuli, măritată cu un meşteşugar din Pescara, era, de către oamenii săraci, cea mai iubită şi respectată dintre femeile provinciei. Iar copiii ei cei trei o însoţeau, din colibă în colibă, întru luminarea vieţilor oamenilor sărmani, fie şi cu o scânteiere a focului celui mai înalt – focul milei lui Crist. Fratele ei fusese ucis, într-o încăierare pentru muieri, dintr-o tavernă. Iar sora ei mai mică se întorsese în mânăstire, devenind, cu timpul, maica superioară a mânăstirii cu pricina.

…Nu l-am mai văzut, de atunci, pe schivnic, şi nici nu i-am mai întrebat, pe oamenii Abruzzilor, despre el. Când mă întorc, uneori, în Italia, rememorând locurile tâlcurilor vieţii mele – prefer să privesc cerul de deasupra munţilor, ori pe cel răsfrânt şi adâncit, fratern, în apele râului Aterno, sau în cele, încă mai mistice, ale Adriaticii. Pretutindeni, însă, aud plânsul diavolului.”

                                                                                          

***

 

ABATELE ŞI IMAGINEA DIN OGLINDĂ

Am citit, apoi am răsfoit, de mai multe ori, prin ungherele ei cele mai întunecate şi enigmatice, una dintre cărţile abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara –  „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” –  considerată a fi ultima sa lucrare, din această viaţă. Şi iată ce am aflat scris, pe la mijlocul ei (trăiesc cu impresia, tot mai pronunţată, de fiecare dată când re-deschid cartea, că abatele, sau altcineva, la fel de exasperat şi scârbit, a smuls, dintre coperţi, mai multe file…există, în multe locuri din carte, motive de bănuială că pagini întregi au suportat nu doar efectul mâniilor exasperate, ci chiar stihia focului, căci se văd, peste vaste părţi ale textului, umbre adânci, ca de peşteră afumată – se simt, peste tot, în lucrarea abatelui, ca-ntr-o sufocare, adâncite, până la abis, lipsuri  – şi se simte, fără nicio îndoială, în nări, mirosul dulceag şi respingător al fumului, acrit de vreme):

„(…)Mi-am pierdut încrederea în tot mai multe dintre nălucirile lumii acesteia. Sunt tot mai exasperat că mi s-a dat greaua misiune, de către Creator, să trăiesc, în acest deşert al arătărilor vane.

…Într-o dimineaţă toledană (n-am la ştiinţă care anume dimineaţă, şi din care sens al àcelor ceasornicului, dimineaţă!), pe când părea (în amintirile mele de chilie) că ţineam în mână (cu vaga intenţie de a o folosi, cândva, la un eventual şi foarte incert viitor bărbierit) o oglindă rotundă, precum o lentilă de lupă – subit, luciul oglinzii mi-a explodat în obraz şi în ochi – în milioane de cioburi orbitoare, precum faţa unui lac imens, agresat de o cosmică furtună, cu totul aberantă, năpraznică – şi, dintr-odată, m-am trezit că stau, undeva, afară din chilia mea – rostogolit (printr-o lovitură cumplită, de nu ştiu unde venită), într-o iarbă săracă, năucit şi privind, de jos în sus, un foc din apropierile frăţeşti ale beznei.

M-am ridicat, gemând, din incertele urme de iarbă – şi, din pricina întunericului înverşunat, mi-am spus că sunt în toiul unei păduri. O pădure de măslini înalţi şi bătrâni, gândeam eu – dar, tot aşa de bine, şi mult mai firesc, dată fiind îmbeznarea, putea să fie de brazi. Ori vreo pădure, înverşunată de îndoieli, a unghiurilor chiliei mele…

Zării, dincolo de foc, chipul unui bărbat gânditor, zăbrelit de flăcări şi umbre. Părea destul de tânăr, dar nu din cale-afară. Când m-am apropiat de foc, cu o sete, tainică şi irepresibilă, de lumină, ca un fluture mare şi negru, am simţit fiori intenşi. Cu cât înaintam către flacără, cu atât îmi dădeam seama că, în loc de căldura văpăii, focul era doar o lumină, tot mai persuasivă, din care se răspândea, spre întunericuri, o boare plăcută şi răcoritoare, ca de înserare pe malurile râului Tajo. Dar, nu ştiu de ce, mintea mea mă tot contrazicea, şi îmi spunea că, de fapt, sunt undeva, în Grecia, sau în Iudeea…Aveam senzaţia stranie că simţurile mele nu s-au descojit, de tot – ci doar începeau a se lepăda de lutul meu. Şi că, dacă luturilor mele celor grosolane le vor cădea solzii simţurilor mele, voi putea fi martorul unor minuni, precum o naştere mistică.

Bărbatul din spatele focului ridică fruntea şi mă cercetă, cu ochii săi negri, blânzi şi frumoşi  – dar,  totuşi,  neliniştiţi şi îndureraţi – apoi mă salută:

-Ai ajuns când nu te-am chemat. Fii binevenit!

Eram nedumerit de lipsa de logică, aparentă, a spuselor sale. El mă linişti:

-Nu pune atâta preţ pe sunetul înşelător al cuvintelor de acum. Ele nu mai sunt ce au fost. Eu îi chem şi le chem, pe toţi şi pe toate, de la-nceputul lumii – dar ei, ori ele, nu vin, decât întâmplător, spre mine, şi numai atunci când li se năzare ceva, cum ţi s-a năzărit ţie, acum, că vei afla sprijin de lucrare, într-un luciu de oglindă.  

Nedumerit, l-am întrebat:                             

-Dar cine eşti tu, de vorbeşti, atât de uşuratic, despre-nceputul lumii? Şi de ce ar trebui să vină, cineva, cândva, către tine?

Bărbatul surâse, cu infinită blândeţe, ca de copil care este întrerupt, o clipă, din mijlocul jocului său fascinant:

-Pentru că eu i-am creat, pe toţi, deci şi pe tine.

Eram tot mai buimăcit de sensul tot mai răsucit al vorbelor. Adică cine era acesta – cumva…

-Da, Dumnezeu. De ce ţi-e frică să pronunţi Adevărul? Eu v-am creat, pe voi toţi, dumnezei. Voi nu sunteţi turmă, cum, din lene şi cu viclenie secretă vă tot place să fiţi numiţi. Voi sunteţi razele mele. Am crezut chiar că sunteţi scăparea şi nădăjduirea mea…

-Cine, noi? – am gâfâit eu (…ştiam că, dacă m-aş concentra şi aş vorbi dinadins şi cu multe cuvinte, aş vorbi într-aiurea!), simţind că mă sufoc.

-Oameni şi pietre, moluşte şi oameni, oameni şi plante…insecte şi oameni. Toţi. Toate. Eu însumi, adică… – am auzit glasul străinului de dincolo de foc – glas sacadat ca de trecerea, ritmică, a unor valuri de fluviu, peste sunetele vocii lui.

-…Tu eşti Dumnezeu? – am horcăit eu.

-De ce îţi vine atât de greu să crezi? Ce este imposibil, din tot ce am creat eu? Ce este ilogic, din tot ce am cuvântat eu? Eu m-am născut (m-am născut, adică am fost împins de mizeria voastră oarbă, întru grosolănia cărnii, m-am născut, adică am devenit reperabil de către ochii voştri cei atât de slabi, de către vederile voastre, totdeauna bâzâind agasate şi uluitor de neatente, la nimic de seamă) – m-am născut, zic, într-o grotă. Şi acolo, între beznele grotei, am întâlnit, întru împăcarea din urmă, regnurile, rădăcinile lumii. Da, am crezut, mai mult decât în orişice – în pace. Aşa am crezut, cu pace şi lină lumină de îngeri,  şi atunci când am spălat picioarele cele adânc rădăcinoase-ale apostolilor mei, celor atât de fermecător, cuceritor de nătângi, şi de curaţi şi de sinceri, în a lor nespălare, şi atât de scufundaţi în lucide lacuri de-eresuri şi-n existenţele cele fără de an ale lumii…Aşa am crezut, că nu va mai fi nevoie de credinţă, dacă este pace…

-Nu se poate! Tu eşti diavolul! – am strigat eu, în sfârşit (eliberat de un coşmar, mi se părea!), luminat de un gând care izbucnise la suprafaţa minţii mele, ca un vulcan noroios, în plină erupţie.

Bărbatul surâse iar, cu o dulce melancolie, parcă, în voce:

-Cât de repede vă lepădaţi voi de toate darurile mele…cât de leneşă vi s-a făcut cugetarea! Cât de repede scăpaţi, şi cu ce cuvânt universal valabil, întru înşelare, ca o cheie de hoţi, care desface toate broaştele uşilor secrete – dincolo de care uşi domnesc doar banalul, plictisul şi zadarul! – …cât de convenţional şi ucigaş cuvântaţi, şi cât de onorabilă vă devine laşitatea criminală, atunci când vă cuprinde torpoarea voastră atât de profund umană, sulfuroasă şi puturoasă, atunci când refuzaţi efortul unui gând luminat şi înţelept, liniştit şi înţelept…

-Dar…

-…De parcă diavolul şi cu mine nu suntem una. De parcă Arhanghelul Luminii n-ar fi smuls din însăşi fiinţarea mea cea mai adâncă – dar pururi întors şi părinteşte-ocrotit! De parcă lumina s-ar fi putut face singură…De parcă chiar e nevoie să dai vina pe altul, când tu singur ai avut dragoste de moarte, când tu singur te-ai ucis, ucigând…Ucigând, în primul rând, de bună seamă, încrederea…

Şi, deodată, bărbatul se ridică, de dincolo de flăcări (ţâşni, mai degrabă, şi se umflă imens, întru umbră şi boltire, precum un teribil munte, smucit ameţitor din pământuri ) –  şi-şi suflecă mânecile straiului alb, de lumină. Îşi ridică palmele, spre înălţimea beznelor – şi eu zării, acolo, în palme, sfintele stigmate însângerate, ale lui Crist. Sângele, arzând roşu în lumina cea răcoroasă, gâlgâia şi şopotea, din rănile proaspete, scurgându-se, ca o străveche răşină, trezită din agonie, scurgându-se cu o furie exasperată, din rănile rupte iar şi deschise, şi picurând şi sfârâind, în focul cel veşnic:

– Pururi mă huliţi şi mă răstigniţi! – bubui vocea lui, schimbată acum într-o hăuire cosmică, de constelaţii adânci. Eu v-am născut fraţi şi dumnezei, iar voi vă nimiciţi şi vă înghiţiţi între voi, cu lăcomie şi cu o cruzime oarbă şi pustiitoare, pe care uitasem, deja, că tot eu v-am creat-o…!  Oameni pe oameni vă zvârcoliţi în sânge şi unduiţi în sânge – în sânge vă naşteţi şi întru sânge ucideţi – vă înghiţiţi, unii pe alţii, preschimbat, dar copilăreşte uşor de recunoscut în crimă: fiare pe fiare, oameni pe fiare, oameni ca fiare…înjunghiaţi şi mâncaţi, altar a toate fiindu-vă doar sfântul pântece – pretinzând că vă împărtăşiţi din mine, când, de fapt, eu am strigat, acolo sus, de pe Muntele de Noapte al Odihnei Ultime, că EU vreau a fire ultima jertfă însângerată… – iar dincolo de mine doar pâinea din veci se va mai alcătui, ca omenire şi dumnezeire, deodat’, în jertfire-a luminii celei fără de curgere-ntru sânge! – …şi, toţi, toţi, chiar voi toţi îngenunchiaţi, smerit, numai ca să ucideţi, numai ca să măcelăriţi, jalnic, iarba  – şi să-mi sfărâmaţi, odios, Cristalul! Eu cui să mă plâng? Eu nu am cui să mă plâng, căci numai pentru voi am creat şi păstrat leacul plânsului – iar eu n-am păstrat nimic, pentru mine, din acest leac de pace, şi de liniştire, şi de dulce-mbeznată ne-amintire! Cel mai sfânt leac, plânsul…

Şi suspina înspăimântător, fără lacrimi,  deodată cu aberante constelaţii nevăzute, parcă –  smulgându-se beznelor, parcă zguduind temeliile beznei, cu mâinile acelea aprinse de incredibile dureri, mâini şi palme şiroind de hotărârea exasperată a sângelui răzvrătit către bezne, împotrivit şi beznei, precum împotrivit şi cerului bănuit a fi spre lumină:

-Criminali ipocriţi…nu credeam să arate atât de cumplit chipul meu…! Sângele meu este atât de hotărât – dar eternitatea mea arată atât de cumplit şovăielnică! De aceea a ieşit, totul, atât de prost, a ieşit tocmai pe dos decât am plănuit îndelung, în îndelungile mele exasperări de singurătate cosmică… Mila şi iubirea mea nesfârşită au vrut să vă calmeze, să vă mângâie de incredibila durere de a exista, unduind, parcă veşnic, prefaceri şi preschimbări şi transfigurări, fără de voia voastră! Cine să vă înţeleagă durerea fiinţării fără de voie, mai bine decât mine, blestematul de mine?! O, cât de mult v-am dorit, cât de cu luare-aminte v-am chibzuit, să-mi fiţi tovarăşi, cu care să îmblânzesc şi amăgesc beznele singurătăţii – şi cât de mult rău am izbutit să dezlănţuiesc, prin prostia mea, de a vă dărui, sub blestem, libertatea! – libertatea de a distruge, de a vă sinucide şi de a mă ucide, libertatea de a mă sufoca şi a vă sugruma sub batjocură şi ticăloşie, sub infinita voastră aplecare spre crâncen şi crimă! Nu mi-am dat seama…nu mi-am cunoscut, n-am avut oglindă supusă mie, ca să mă cunosc, iar voi aţi devenit, din prostia mea cosmică, cele mai strâmbe şi de nelecuit oglindiri ale mele…

Şi, cu o ultimă zvârcolire agonică:

-O, ce artist ratat, ce artă deşartă am răsărit, dintr-un desfrâu de iubire! Cât de strâmbă oglindă mi-am făurit…

…Un bubuit de tunet se stârni, din senin, şi orbìi, dintr-odată.

…Apoi parcă m-am trezit, tot dintr-odată – şi am constatat, placid, că,  fără să-mi fi dat seama, mă rostogolisem, dintre sângerările beznelor (exasperate de sângele atât de dramatic, dumnezeieşte de nechibzuit risipit!), înapoi, prin oglindă mea spartă, făcută ţăndări, în odaia chiliei. Auzeam, stând chircit de o febră ciudată, printre cioburi, stând jos, pe podea, strivit de năuceala celor pe care, se pare, le văzusem şi auzisem (la focul din pădurea grecească, ori, poate, iudaică…):

-Să moară călugărul cel eretic! Moarte abatelui! Moarte…moarte…moarte…moarte!

…După câteva săptămâni doar am putut fi scos, fără primejduirea vieţii, de către fidelii mei monahi, din spital – şi adus, din nou, spre atât de prefăcutele limpezimi ale lumii. Atmosfera din oraşul furtunii credinţei, iarăşi, se luminase, ca-ntotdeauna – se zicea.

Se pare că, în timp ce călătorisem (cum – nu ştiu!), în Grecia sau în Iudeea – de fapt, zguduit de febrele unei cumplite boli inexplicabile, eu predicasem, cu mintea rătăcită, din altarul ameţitoarei catedrale toledane, lucruri atât de tulburi şi nemaiauzite şi cu totul neîngăduite, încât cuvintele mele obscure răzvrătiseră, înspre secreta şi necontenita plăcere a crimei, mulţimile cele atât de prăfoase, ale dumnezeieştii turme cenuşii…

…De atunci, scăpat ca prin minune, de crima comună – paradoxurile nu m-au mai chemat spre ispita curiozităţii.

…De atunci, mă rog singur şi în tăcerea bolţilor – oriunde aflu boltire. Fiinţa meu nu are boltire, dar spiritul meu – da. Am spus, atunci, înspăimântat de cutremurele de deasupra puterilor mele:

<<Ştiu că Dumnezeu este fratele meu, dar acum învăţ şi chiar ştiu să tac asupra cuvintelor frăţeşti, gemene. Primejdia contrariului, sărit din oglindă în oglindire, şi invers (ca-ntr-un joc prostesc, înlănţuit de legi stupide, nefireşti şi de motivaţii şi pretexte alienate şi trufaşe – un joc de prunci, dar prăvălit peste noi toţi, cei trăind cu şi întru solemnităţi mature şi cosmice) – această fioroasă şi atotputernică şi de pretutindeni spre pretutindeni primejdie ştiu că nu va mai dispărea, din carnea şi straiele mele, şi nici din sufletul meu – nici într-o lume>>.

…Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege.

*

…Au trecut de la această atât de şovăielnică întâmplare, cu mare osteneală şi cu grea ruşinare-amintită, mulţi ani – poate peste zece, aşa cum se şi cuvine.

Simţeam, până la a şti, că nu mai este, în lume, loc de frumuseţe, de artă expiatoare şi de răsuflare lină-a luminii, din inima şi din plămânii mei cei sufocaţi de-amintire –  dacă nu se preface lumea mea într-un fulger, într-o limbă unică, ieşită dintre toate dualităţile preschimbării şi transfigurării – limbă pe care numai spiritul meu o înţelege. Trebuia să aflu locul unde fierbe aerul, vestind că toată încă suflarea şi toată nesuflarea lumii au un centru. Unul singur, singurul sigur – pentru a ne putea căţăra, pe el, pe ramurile îndesate şi pe lăstarii stufoşi ai centrului lumii – credinţa şi  dorul infinit şi inexplicabil de limpezire ultimă, de lumină fără de gând ori strigare.

Nu era dorinţa, precoce născută, de moarte – nu – ci infinit şi de nespus mai mult decât atâta. Adică, era Adevărul. Unic şi de necomentat. În primul rând – fără dramă.

Certitudinea. Stâlpul Lumii. Înafara oricărui teatru, înafara oricărei oglinzi ori oglindiri inversate.

M-am îmbarcat, într-o noapte (pe corabia unui palermitan, venit, cu credinţă uimită,-n Toledo – şi plecat din portul Cadix, din Andaluzia), spre ţărmii Iudeii. Am ajuns, pe jos, în zdrenţe, cu o sete de nestins în pântecele-mi schilav, la Ierusalim. Cămilarii trăgeau de zdrenţele mele, în toate părţile, intuind, negustoreşte, că sub zdrenţele mele se poate afla şi altceva decât o simplă fâlfâire-a văzduhului. Era şi acesta un mod de credinţă – dar eu m-am depărtat, iute şi fără nicio vorbă, de el.  Am trecut peste zădărniciile popoarelor şi istoriei. Am ajuns sub umbra unui munte sumbru. Acuma, tăcut.

Acolo, în vârf, neclintite, stăteau crucile. Toate trei. Mereu – trei.

Nu de mult tăcuse Dismas, din mărturisire. Hestas amorţise, resemnat în beznă şi-n tulbure. Iar Crist cel din mijlocul lumii tocmai îi dăduse lui Dismas răspunsul – cu nădăjduire de auzire spre Hestas, din bezne. Cerurile fierbeau deasupra crucii din mijloc. Copacul Lumii fremăta din frunze adânca şi necruţătoarea furtună. Pământul şi cerul, uimite şi ostenite de lipsa de moarte, se pregăteau de noua şi indicibila nuntire. Sub beznele norilor, se prilejeau sărbătoarea luminii şi sufocarea tuturor paradoxurilor, a tuturor cărţilor (dar şi a exploziei de înmulţiri infernale, precum închipuirile şi, groaznic, zvârcolirile formelor lui Proteus – a filelor poveştii!). Da, se clocea, acolo, moartea, prin autosufocare, a tuturor cărţilor, ascunse-n minciună,-ale lumii.

M-am uitat în ochii lui închişi. Prin pleoapele lor, ale ochilor lui aţintiţi dincolo de moarte,  m-am uitat. Şi n-am mai văzut, în ochii albaştri ai celui de pe crucea din mijloc, nicio dramă, şi n-am mai auzit, apoi, nicio glăsuire-afectată, niciun sofism fătat de prea întensa luminare a beznei, ea de ea înspăimată. Ci am văzut doar Scara Îngerilor. Scara Luminii Vestirii-Aflării. Am văzut-o cum se suie scara, dreaptă şi severă, şi cum apoi se-ngrămădeşte lumina, într-una şi tot mai compactă, pe trunchiul Copacului Lumii, spre cuibul văpăii celei unice şi fără de şovăială. Doar fulger.

El era fulgerul, iar nicidecum disperarea, nici perversă, osteneala  – şi nici uitarea. El este mijlocul lumii – şi doar de la el este îngăduită credinţa. Nu pacea şi nici, vreodată,-mpăcarea. Şi îngăduită este şi erezia uimirii căzute pe gânduri, egal. Şi, violentă şi pururi dinamică – distrugerea. Dar nu sunt îngăduite, la El, ticăloşia –  nu pidosnicia ucigaşă-a sofismelor, deci nu predarea către perversele năluciri ale morţii. Nu se îngăduie cartea amânătoare-ntru file, cartea cu două feţe-ale filei – ci doar Slova cea nimicitoare-n necruţarea luminii. Unica Slovă.

Însă Adevărul nu ucide crima. Toate crimele lenei şi oboselilor noastre viclene  – acum de-abia se-nfiripă şi-urmează.

…Doar mi-a dat mie (El, Centrul) sprijin de nădăjduire a vieţii adevărate. Şi miez al uitării de-uitare. Cât chin, cât nepotolit (de nimic şi de nimeni!) chin este în Tine, Dumnezeul uimirilor mele, care, precum călăii cei mai răi, mă sfâşie, mă împart către neuimirile semenilor mei – uitaţi, în astă lume, dumnezei…!

… Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege. Dar de-acum, în chilia şi-n cărţile mele, nu mai îngădui, nicicum, vreo lucire de-oglindă.

*

…De acum încolo, buzele mele vor rosti tot mai puţine cuvinte, fără spasmele agonice ale vreunei imagini. Inima mea, singură, spre cer va năzui, poate oarbă, poate vizionară. Centrul cercului arhimedic mă fascinează – şi mă întăreşte, spre a nu mai fi eu – ci a fi desfiinţat, cu totul, întru El. 

…Văd, pe stradă, cum un sărman între sărmani mătură praful din uliţi – şi vin alături de el, şi-l ajut. Cu smerenie mă-aplec şi-i iau măturoiul dintre palme. Şi-i văd, atunci, rănile din palme, însângerate, şi mă închin către rănile cele-obsedante. Şi-i sărut palmele, şi mă-aplec, cu ultimă umilire, la picioarele lui. Sărmanul între sărmani mă scuipă şi mă loveşte peste buze, cu scârbă – şi-i mulţumesc, sincer şi uşor la suflet, cu buzele ţesute cu aţe de sânge…Este atât de bine şi de adânc răcoritor, cât un răgaz de respirare, între două preschimbări.

Da, ştiu că nu pot suporta decât trăinţa birnică spaimei şi setei de oarbă vecie, cu totul incertă minţii de om – dar temeinicită întru miezul de fierbinte, miezul cel cosmic măcelar şi sfânt foc. Adevărata trăinţă. Atât de miloasă, sfânt îndurată moarte către viaţă.

…M-au întrebat şi mă tot întreabă, din vreme în vreme, umbre de oameni , pe străzile largi şi de tot zgomotoase ale cetăţii, de ce nu mai vreau să hoinăresc prin păduri. Că doar tăcerea mea, spun ei, numai cu tăcerea pădurilor s-ar înţelege. Am surâs şi-am tăcut. Surâd şi tac. Am privit şi privesc, pe gânduri (când şi dacă pot), către pisc.

Spiritul îmi mai îngăduie trupul doar prin întovărăşirea mea, din săptămână în săptămână, cu sfânta ostie. Cu Sfântul Pisc. Gest de afecţiune şi uluire, faţă de El (…şi faţă de mine, dar tot mai rar mi-amintesc…).

Nu-mi mai trebuie şi nicicum nu-mi lipseşte carnea fraţilor mei buni – carnea dobitocului, fiarei sau ierburilor – ci doar o admir şi o meditez întru străluminare (având drept icoană – Cristalul!), cu luare-aminte, privind-o şi văzând-o (zâmbind eu de aşa sublimă-arătare!), în nesfârşitele ei preschimbări şi prefaceri şi transfigurări, dictate celest de formă, de loc şi de ceas. Dar de carnea de dumnezeu al piscului, tot mai înfometat sunt şi (se zice) arăt.

 … Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege. Dar şi de la oglinzi”.

(din vol. I, Nălucirile abatelui Bernardo, de Adrian Botez)

***