Cuvânt și iubire

Micșorat-Eliade-gonflat-SecuCuli

Isabela Vasiliu-Scraba, Suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare”

(Radu Boroianu, 2015)

„Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an [1940] apocaliptic (1) m’am încumetat să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată”. Spusa lui Blaga, -desprinsă din Prelegerea inaugurală pe care a ţinut-o la Sibiu în anul universitar 1940-1941 (la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu la vremea când administrația ungurească masacra (2) românii din jumătatea de Ardeal primită de la Hitler -, s-a adeverit întocmai. E suficient să ne gândim la creatorii interziși în țară și la românitatea de după Cortina de fier, cu prestigioasele ei contribuții la cultura universală, la acele nume despre care decenii întregi românii din ţara subjugată de sovietici n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Vintilă Horia, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Horia Stamatu, G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, C-tin Amăriutei, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Dimitrie Găzdaru, Sever Pop, Alexandru Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Octavian Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu și mulți, multi alții.

Dincoace de Cortina de fier, cultura românească, prin reprezentanții ei rămași în ţara ciuntită, trebuia lichidată după gratii: dr.Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dimitrie Cuclin, Mihail Rădulescu, Barbu Slătineanu, Emanoil Ciomac, Ion Caraion, Ovidiu Cotruș, N. Balotă, I. D. Sîrbu, Ovidiu Papadima, Vladimir Străinu, Dumitru Murărașu, Horia Stanca, Edgar Papu, Alexandru Marcu, acad. Nichifor Crainic, Părintele Arsenie Boca, dr. Benedict Ghiuș, C-tin Tomescu, profesor de istoria bisericii românești la Facultatea de Teologie din Chișinău, Constantin Noica, Anton Dumitriu, N. Steinhardt, Dinu Pillat, Radu Gyr, Păstorel, Al. Paleologu, Teofil Sauciuc-Săveanu, profesor de istorie la Universitatea din Cernăuți, decan al Facultății de Litere și Filozofie din Bucuresti, acad. Florian Stefănescu-Goangă, acad. I. Lupaș, acad. Al. Lapedatu cu fiul său Ion Lapedatu, director al Băncii Naționale, Mihail Manoilescu, guvernator al Băncii Naționale, acad. Silviu Dragomir, acad. Ioan Nistor, Marioara Golescu, acad. Stefan Meteș, acad. R. Rossetti, acad. C-tin C. Giurescu, arestat pe 5/6 mai 1950 în grupul istoricilor închiși la Sighet, acad. George Fotino, acad. Dumitru Caracostea, acad. Mircea Florian, acad. Ion Petrovici, Petre Țuțea, acad. Gheorghe Brătianu, etc.

Marea creație româneacă din perioada interbelică a fost ani de-a rândul interzisă, pusă pe foc, mutilată în imense depozite de cărți necatalogate, improprii pentru conservarea cărților, sau trecută la fonduri secrete (vezi Paul Caravia, Scrieri cenzurate. România 1945-1989, București, 2001). Abia din 1964, după două decenii de „ură manifestă contra tot ce era valoare în cultura noastră a început să ni se restituie cu lingurița ceea ce ni s-a smuls în mod brutal” (Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.378). In locul valorilor validate de timp (precum Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei și onomasticii, 1933, 700p., premiată de Academia Română înainte de desființarea ei) , mercenarii ocupantului sovietic au instituit dominaţia non-valorii și selecţia inversă, adică promovarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase. Dar prima grijă a culturnicilor de după 1945 a fost să dea la topit volumul al V-lea dedicat culturii românești din Enciclopedia României, enciclopedie rămasă in patru volume al căror loc va fi (vreme de 45 de ani) numai la Fondurile secrete ale Bibliotecii Academiei R.S.R. condusă de G. Strempel și înainte și după 1990. Acel Ștrempel care dinainte de 1989 a avut grijă să facă „nevăzute” fișele „Tezaurului Limbii Române” la care G.D. Scraba trudise 17 ani, lucrare donată de văduva scriitorului și până prin 1985 încă semnalată în fișierul Sălii de Manuscrise.

Echivalând comunismul cu Vadim Tudor și cu spectacolele Cenaclului Flacăra, impușcarea lui Ceaușescu a devenit bună ocazie de remanifestare a „urii proletcultiste” din primii douăzeci de ani față de „tot ce e național, începând cu însăși istoria națională. În locul scrierilor marilor istorici din perioada interbelică, opere „interzise ca fiind reacționare” (vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p. 126) universitarii de azi impun studenților citirea „anilor treizeci” tricotați de Z. Ornea, adică o „istorie falsificată, deformată și insultătoare” (M. Nițescu, op. cit.). In Revista „22” a „contraculturii românești” (cf. Serban C. Andronescu, A fost Culianu „discipolul” lui Eliade?) fostul comunist Lucian Boia (mediatizat cu insistență în Wikipedia confiscată de o mafie care pozează coperțile cărților sale destinate unui public lipsit de discernământ) își legitima activitatea de falsificare a istoriei Românilor printr-o ciudată argumentație: „istoria care a fost este una, și istoria pe care o facem noi, sigur, pornind de la istoria care a fost, dar privind-o din perspectiva noastră, este alta” (vezi. Lucian Boia, în Revista „22”, Anul XII, Nr. 593, 10-16 iulie 2001).

Mircea Eliade observase că perioada de ocupație comunistă a României coincide cu „vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor și ruperea legăturilor organice cu tradițiile autentic naționale”. Satrapii culturii, „improvizați în diriguitorii ei” (p.375) – cum scria M. Nițescu despre stalinistul Leonte Răutu, –tatăl directoarei Colegiului Noua Europă (New Europe College „omologat” de Ministerul Educației când Andrei Pleșu era ministru de externe) -, n-au ostenit nici după abolirea comunismului să pună la zid valorile autentice, fapt demonstrat, fără putință de tăgadă, chiar prin perseverenţa minimalizării lui Mircea Eliade cu fiecare nouă ocazie de așa-zisă „promovare” a „talentului și inventivității unora ce nu au fost înțeleși în epocă, fie au fost alungați (din țară sau din memoria colectivă) pe nedrept” (cf. Radu Boroianu, n. 1942, în „Cuvânt înainte”, la albumul Mari români de pretutindeni/ Outstanding Romanian Far and Wild, Ed. Alexis, București, 2015). In 1990 R. Boroianu a devenit ministru adjunct al lui Pleșu, consemnează Vintilă Horia în „haznaua sfârșitului de ciclu”, adăugând că îl cunoaște pe Boroianu „de ani de zile” de când acesta circula dincolo de Cortina de fier și putea vorbi cu Vintilă Horia „fără ascunzișuri despre cele din Țară” (V. Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, București, 2017, p. 617). Din aprile 2015 Radu Boroianu a fost numit președinte al Institutului Cultural Român ce-i are ca vicepreședinți pe Nagy Mihaly Zoltan si L. S. Jicman. Ecoul discuțiilor cu Vintilă Horia se regăsește în prezentarea binevoitoare a laureatului Premiului Goncourt în albumul bilingv : Mari români de pretutindeni/ Outstanding Romanian Far and Wild .

Tendinţa oficială post-comunistă de a-l coborî pe Mircea Eliade înălţându-l în locul acestuia pe Culianu (care se pare că trimitea Securității note despre Eliade, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17 ; https://www.cadranpolitic.ro/eliade-si-unul-dintre-turnatorii-sai-anonimizati/ ) s-a conturat de îndată ce „oficialul” Andrei Pleșu a decretat la Televiziunea Română pe 5 octombrie 1991 că Ioan P. Culianu ar fi fost „mai bun decât Mircea Eliade”. Dar chiar și oficialii regimului comunist trecuseră cu vederea „fuga” italienistului I.P. Culianu (care a fost doisprezece ani asistent de română la Groningen și un an profesor de italiană în SUA fiind asasinat înainte de a fi angajat ca profesor asociat la Chicago, la Divinity School) în condițiile în care scrierile celor rămași fără de voie în occident erau scoase din circuitul public și trecute la fondurile secrete ale bibliotecilor publice. „Fugitului” Culianu i s-au recenzat în țara comunistă lucrările susținute în Franța pentru acea carieră universitară în domeniul istoriei religiilor de care nu avea să aibe parte (vezi recenzia lui Adrian Marino tradusă în engleză pentru rev. „Ethnologica”). O conversație dintre Culianu și Andrei Oișteanu (nepotul lui Leonte Răutu) înregistrată în 1984 în Olanda a apărut în „Revista de istorie și teorie literară” în anul 1985. Tot revista Institutului de Istorie si Teorie Literară „George Călinescu” îi publica în 1986 asistentului la catedra de romanistică a lui Noomen un articol comentat doi ani mai târziu de Sorin Antohi într-o revistă clujană.

Părerea lui Pleșu despre prietenul său Culianu a fost mediatizată ulterior si prin Suplimentul Litere, Arte si Idei al ziarului „Cotidianul” (vezi L.A.I., Anul II, No. 19/52 din 18 mai 1992, p.8) devenind apoi un fel de „literă de lege” în mediile universitare de nivel din ce în ce mai scăzut, decanul Universității „A.I. Cuza” de la Iași ajungând să inventeze și o „paradigmă Eliade-Culianu de interpretare a mitului” (N. Gavriluță) fără a-și bate capul să explice ce înțelege el printr-o atare struțo-cămilă inexistentă.

Cea mai perseverentă manipulare post-decembristă – bazată pe escamotarea faptului că numele lui Culianu a fost necunoscut până la uciderea sa „rituală” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui I. P. Culianu și o nouă ipoteză privitoare la asasinatul politic de la Chicago,   în revista tipărită „Acolada”, Satu Mare, Anul V, nr. 11/49, nov. 2011, p 19 și p. 26) -, se regăsește în părerea proprie a lui Moshe Idel, trâmbițată pe coperta a IV-a a Psihanodiei (Polirom, Iași, 2006), după care faimosul Mircea Eliade și necunoscutul Culianu ar fi fost, la egalitate, „cei doi mari istorici români ai religiilor”. Nici la editarea în 1993 a traducerii românești a Dicționarului religiilor nu s-a ratat ocazia manipulării cititorilor prin gogoși umflate peste măsură : Pe coperta a IV-a micului volum, editorul Culianu apare într-o postură pe care n-a avut-o niciodată, și anume aceea de „autoritate de prim rang a lumii științifice”

Despre albumul bilingv din 2015, președintele I.C.R avertiza cititorul că nu se află în fața „unei lucrări exhaustive dedicate acelor personalități care și-au câștigat onorurile creativității lor deosebite în afara frontierelor României” (R. Boroianu, Cuvânt înainte). In albumul prefațat de fostul adjunct al ministrului culturii post-decembriste s-a optat pentru acea ordine a prezentării care să marcheze „anul în care [oamenii mari] s-au distins prin ceva”. E vorba de un moment [să-i spunem   „kairotic”] decupat din viața personalității prezentate.

De exemplu, prezentarea fostului atașat cultural Alexandru Busuioceanu în dreptul anului 1945 semnalează momentul când scriitorul „s-a distins” între exilații români rămași din 1945 în Spania pentru că atunci Busuioceanu „s-a stabilit la Madrid” . La un alt „spaniol” prin adopție (Alexandru Ciorănescu), n-a fost ales nici anul 1943 când în România era răspătit cu „Meritul Cultural”, nici când în 1955 același erudit primea în Brazilia distincția „Padre Anchieta”, sau măcar anul 1960 în care Al. Ciorănescu a primit două premii franceze („Palmes academiques” si premiul „Gustave Brunat de L- Academie des Inscriptions de Paris), ori anul cu „Ordre National de Merite” (1980. Paris ; vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, Slobozia, 1998, ISBN 973-98981-0-6, pp.124-133, carte „făcută dispărută” din cataloagele on-line ale Bibliotecii Naționale și ale Bibliotecii Centrale Universitare, ca toate celelalte cărți semnate de autoare).

După albumul bilingv, singurul an „kairotic” pentru Alexandru Ciorănescu ar fi fost acela în care a început profesoratul la Universitatea din Laguna (1948), al lui Stefan Lupascu odată cu angajarea la C.N. R.S (1940), din biografia lui Celibidache reținându-se tot anul 1945 (care de fapt a fost benefic pentru toți exilații, ceea ce înseamnă că nu reprezintă nimic particular în biografia unuia sau a altuia dintre cei „înfricoșați de eventualitatea represiunilor comuniste”, cum este trecut la exilatul Eliade. Acestuia, în loc să-i fie eventual pozată coperta volumului Myth and Symbol, Studies in Honor of Mircea Eliade (1969, University of Chicago Press) îi este mediatizată (probabil în batjocură) activitatea de editor. Si nici măcar de editor unic, cum s-a întâmplat cu volumele apărute în România interbelică (Nae Ionescu, Roza Vânturilor, 1936 și cele două volume de Scrieri...de B.P. Hașdeu, 1937).

Din cele două poze de cărți care să ilustreze cât de mare a fost Eliade, alături de History of Religion : Essays in Methodology editată în colaborare în 1959, este pozată coperta volumului: M. Eliade, Cosmos and History. The Myth of Eternal Return (ed. I-a 1955 ; 1959), precum și o scrisoare din 1931. Prezentarea rezumativă a istoriei religiilor sub forma unui mic dicționar apărut la Paris în 1990 (vezi Mircea Eliade, Dictionnaire des Religions, Paris, Plon, 1990) este trecută de autorii albumului în contul editorului Culianu care a precizat opțiunea sa pentru „punctul de vedere din Histoire des croyances et des idees religieuses” , operă eliadescă premiată cu Premiul Bordin al Academiei Franceze, informație „omisă” în albumul de la editura bucureșteană „Alexis” (2015).

Tactica micşorării importanţei culturale a „celui mai renumit și mai apreciat istoric al religiilor din secolul XX” s-a putut însă observa în toate prezentările lui Mircea Eliade făcute de fosta Editură Politică. Aici sînt fără greş omise distincţiile academice primite de marele filosof al religiilor (3), iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se mai arată cine a fost autorul. Pe volumele publicate în anul înființării micului Institut de Istoria Religiilor (H.G. nr. 32/09-01-2008) directorul editurii Humanitas, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Mircea Eliade două liste. Una cu   “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare că în ambele liste e vorba de o selectie de titluri (vezi M. Eliade, Intoarcerea din rai, Humanitas, 2008; M.E., India. Biblioteca maharajahului. Santier, 2008). În schimb, la bio-bibliografia lui Andrei Pleșu, autor al câtorva culegeri de articole și eseuri (neieșite din rând),   Editura (instalată din 1990 în sediul ziarului „Scânteia”) trece negreșit întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute de acesta pe criterii politice, fie ca ministru al culturii, fie ca ministru de externe, fie ca rector la Colegiul Noua Europă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat A. Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade , în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 3 (124) și nr.4 (125), 2018; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ).

In 1993 Editura Humanitas a publicat traducerea românească a   volumului M. Eliade, Dictionnaire des Religions (Paris, Plon, 1990), ocazie cu care a trecut cu același corp de literă numele lui Eliade și al compilatorului Culianu, îngrijitorul micului dicționar publicat de Plon (vezi Dicționarul religiilor, Ed. Humanitas, București, 1993, traducere din franceză de Cezar Baltag, ediția a doua   în 1996, ulterior re- re -editat de Polirom). Cu ocazia punerii lui pe piața românească, fosta Editură „Politică” a difuzat o serie de minciuni referitoare la parcursul academic al așa -zisului „discipol” trecut pe coperta Dicționarului religiilor în același rând cu Mircea Eliade (1907-1986).

Practica mediatizării de neadevăruri fusese, ca să zicem așa, „implementată” cu un an înainte de Editura Nemira, odată cu prezentarea lui Ioan Petru Culianu de către cumnatul său, Dan Petrescu. Nici enciclopedia Românii în știința și cultura occidentală scoasă în 1992 la Davis de turnătorul Ion Manea Manoliu (n.1925) care scria din SUA note informative despre Eliade (vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, pp. 116-221) nu și-a făcut prea multe scupule cu falsitățile biografice pe care le propaga. Incercarea, din ce în ce mai vizibilă odată cu trecerea anilor, de a-l tot umfla pe Culianu prin minciuni referitoare la cariera sa de istoric al religiilor spre a-l propune în locul lui Mircea Eliade studenților interesați de istoria religiilor este susținută prin desele retipăriri ale unor manuscrise informe alături de scrierile asistentului de la Groningen pentru cele două examene din Franța (1980 și 1987). Absența din cultura românească a OPERELOR COMPLETE ale lui Mircea Eliade favorizează și ea exagerările referitoare la valoarea câtorva lucrări pregătitoare pentru o carieră universitară suprimată în 1991 printr-un asasinat rămas la fel de nepedepsit ca și împușcarea la Toronto în 1986 a eruditului Corneliu Dima-Drăgan (vezi Serban C. Andronescu, A fost I.P. Culianu „discipolul lui Eliade”? on line:https://www.scribd.com/doc/179318724/%C5%9EerbanAndronescuCulianuFalsDiscip ; vezi si : https://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2017/02/isabela-vasiliu-scraba-eliade-si-unul.html ).

Până să public eu ( în rev. „Argeș” din Pitești, iunie 2008, pp.24-25 și în rev. „Origini/ Romanian Roots” nr. 6-7-8/ 2008, pp. 113-118, scoasă de regretatul Gabriel Stănescu) primele mele încercări de a ieși din nămolul minciunilor despre cariera de istoric al religiilor a lui Culianu -, de nicăieri cititorul român nu a putut afla că în Olanda I.P. Culianu a predat vreme de doisprezece ani limba română („având 2-3 studenți”, apud. Carmen Georgescu, e-mail din 30 martie 2015). Sorin Alexandrescu îmi precizase printr-un e-mail că „Ioan Petru Culianu a fost doar asistent pentru română a profesorului Noomen de romanistică. Preda adică limba practică și ceva literatură. Inițial am ținut eu acele ore în combinație cu norma de la Amsterdam, apoi am rămas doar în această ultimă Universitate. L-am cunoscut foarte bine atunci pe Culianu. Era un tânăr modest și destul de lingușitor” (Sorin Alexandrescu, 11 martie 2009).

În anul morții lui Mircea Eliade, Culianu a avut an sabatic iar apoi trei ani de zile a luat ajutor de șomaj (apud. Carmen Georgescu). In SUA, primul an (1988-1989) a predat italiana (vezi scrisoarea lui Culianu din 11 aprilie 1988 în care îi scrie lui Lorenzo Renzi că a folosit manualul său de italiană cu studenții săi, în vol. Studii de istorie a filozofiei românești, VIII, Ed. Academiei, București, 2012, p. 354). Asasinarea l-a lipsit de angajarea propriu-zisă la Divinity School unde începuse a preda ca profesor asociat (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propulsarea lui Culianu prin minciuni, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XI, nr. 9/ 118, sept. 2017, p.10). Când Culianu în sfârșit ajunsese (după un an de predare a limbii italiene) să alcătuiască în America un Curriculum vitae (noiembrie 1990) pentru viitoarea sa angajare ca profesor asociat de istoria religiilor la Divinity School, se pare că prelegerile nu i-au prea fost apreciate de corpul profesoral.

Ted Anton îi spusese fostei soții a lui Culianu că   „la Chicago Ioan Petru Culianu era considerat din ce în ce mai jenant de către restul profesorilor si că studentii erau sfătuiți să nu cumva să aibe cursurile lui pe curriculum, dacă vor o slujbă serioasă.” (Carmen Georgescu, e-mail din 30 martie 2015). Cele relatate de Ted Anton pot explica nedumerirea decanului de la Chicago când a sesizat interesul deplasat (pentru Culianu) al celor sosiți din România să-l înregistreze vorbind de Culianu și nu despre Mircea Eliade care făcuse gloria acelei universități americane. În filmul confecționat de televiziunea română spre a-l propulsa pe Culianu se aude limpede părerea decanului după care „Culianu nu există fără Eliade”. De unde să stie decanul american că încercarea de «lichidare» a lui Mircea Eliade prin «atacuri la comandă» cu argumente preluate din Dosarul «Eliade» (1972), contrafăcut în Israel spre blocarea candidaturii sale la Premiul Nobel, este contrabalansată în România cripto-comunistă de gonflarea și mediatizarea lui I.P. Culianu pe toate căile imaginabile?

Pe pagina a doua a Dicționarului religiilor (1993) fosta Editură Politică marchează momentul „martie 1986” ca început al carierei lui Culianu de imaginar profesor „plin” predând la Divinity School pe post de urmaș al lui Eliade (p.2) . Sistematic (cam prea sistematic spre a nu părea înadins!) s-a propagat neadevărul după care I. P. Culianu din 1986 ar fi urmat lui Mircea Eliade la catedră.

Albumul din 2015 (Mari români de pretutindeni/ Outstanding Romanian Far and Wild ) îl inserează pe Culianu chiar în dreptul acestui an, 1986 când de fapt doctorandul Culianu a conferențiat atunci doar ca profesor oaspete. In primăvara lui 1986, Eliade i-a aranjat lui Culianu să ţină două conferinţe la Universitatea din Chicago. Dar s-a întâmplat să moară, aşa că doar din lumea celor drepţi să-şi mai fi putut el auzi protejatul cum compara vrăjitoarele din Evul mediu ajunse la ananghie cu evreii prigoniţi de rasiştii din vremea lui Hitler. Expunerea lui Culianu, la început dezlânată prin abordarea cam lungită a unor probleme de metodologie, ţintea spre «demitizarea» opiniei curente că Inchiziţia ar fi fost cea care a ars pe rug vrăjitoarele (conferinţa «Vrăjitoarele la ananghie » a fost inclusă în vol. I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Ed. Nemira, București, 1999, pp 364-386). Solid ancorat în prejudecăţile materialiste ale lumii închinătoare la zeul-ban, conferențiarul a spus că existenţa vrăjitoarelor e probată de faptul că există persoane care cred că pot vrăji: dacă ele îşi închipuie ca există, atunci chiar există. Cu asftel de subiecte, spre ghinionul său, asistentul de română de la Groningen a avut odată neșansa să fie în public (la Chambery) două vrăjitoare adevărate, care i-au spus fără menajamente că vorbeşte de lucruri pe care nu le ştie.

La Chicago, după moartea profesorului Mircea Eliade (din aprilie 1986, „grăbită” probabil de incendierea arhivei sale pe 17 decembrie 1985), nu Culianu a urmat la catedra ce purta deja numele acestuia. La acea dată el nu trecuse doctoratul de Stat. Cum am menționat mai sus, Culianu a fost întâi profesor de italiană în 1988 la Amherst College, M.A și abia mai târziu a predat istoria religiilor la Chicago, în martie 1991 obținând green cardul. In iulie 1991 ar fi urmat să „primească cetățenia, condiție pentru oficializarea poziției sale definitive la Catedra de istoria creștinismului” (Tereza Culianu, în „Obs. Cult.” Nr. 87 din 23 oct. 2001).

Căutând pe internet după „Culianu”, am remarcat că el apare co-autor „with Mircea Eliade and Hillary S. Wiesner la Dictionnaire des Religions, Paris, Plon, 1990. Se pare însă că el a fost obligat a-i promite soției lui Mircea Eliade că numele iubitei sale Hillary nu va fi trecut pe coperta volumului (vezi Studii de istorie a filozofiei românești, vol. VIII, 2012), soție nevoită totuși să accepte (încă din 1987) împărțirea pe din trei a drepturilor de autor (1/3 Eliade, 1/3 Culianu si 1/3 H. Wiesner, vezi scrisoarea lui Culianu în vol. Studii de istorie a filozofiei românești, VIII, Ed. Academiei, București, 2012, pp. 350-351).

Odată cu traducerea românească a micului dicționar au fost prezentați doar doi dintre cei trei „autori”. Pe coperta volumului românesc și apoi pe toate traducerile în vreo 16 limbi plătite din bugetul României, autorul Mircea Eliade apare trecut cu același corp de literă cu „autorul” Culianu. Obscurei absolvente H. S. Wiesner nu i s-a putut descoperi nici în șapte ani (până în 1996, anul celei de-a doua ediții de la Humanitas) vreo carte proprie în domeniul istoriei religiilor, cu toate că, prin galanteria deplasată a lui Culianu, „Eliade devine coautorul logodnicei discipolului cooptată de acesta din urmă” (St. Stoenescu în rev. „Origini/ Romanian Roots”, Eliade după Eliade, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June- July – August, 2008, Norcross, Georgia, SUA, p. 67).

In volumul francez avându-l drept autor pe MIRCEA ELIADE (Dictionnaire des Religions, Paris, Plon, 1990) numele lui Culianu apare trecut cu litere de două ori mai mărunte. Dar falsul discipol Culianu n-a ezitat să folosească numele lui Eliade (ca autor) al micului dicționar spre a face (indirect) reclamă unor autori pe care probabil Eliade nu i-ar fi menționat. Toți cunoscuții lui Culianu sunt trecuți de acesta la bibliografie ca și cum ar fi fost citați de Mircea Eliade în persoană, deși acesta îi sugerase a nu folosi decât opera eliadescă drept sursă bibliografică pentru a face sub formă de dicționar un compendiu al viziunii eliadești asupra istoriei religiilor. Această   dorință neluată în seamă de Culianu mai transpare azi doar din titlul primei ediții americane a dicționarului apărut când încă mai trăia soția lui Mircea Eliade: The Eliade Guide to World Religions (Harper, San Francisco, în 1991).

Ca autor propriu-zis, din cele 45 de cuvinte de dicţionar pe care asistentul de română de la Groningen i le propusese într-o scrisoare din 29 aug. 1980, Mircea Eliade nu i-a publicat în Enciclopedia religiilor lui I. P. Culianu decât șapte fişe de dicţionar. Si acelea numai după ce au fost revizuite de un adevărat specialist, și anume indo-europenistul Cicerone Poghirc (Bendis, Dacian Riders, Geto-Dacian Religion, Sabazios, Thracian Religion, Tracian Rider și Zalmoxis). În țara în care ucigașii lui Culianu au rămas nepedepsiți, cele șapte fișe au fost tipărite de Polirom în colecţia ‘Biblioteca Ioan Petru Culianu’ sub titlul Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor, bun prilej de confecționare a unui nou volum.

Dacă la mijloc n-ar fi fost evidenta tendință de manipulare în direcția „gonflării” lui Culianu, asemenea carte ar fi putut fi încadrată de directorul Editurii Polirom în colecția ‘Biblioteca Cicerone Poghirc’, fișele de dicționar fiind publicate și sub semnătura lui Poghirc. Dubla semnătură este un indiciu că în opinia lui Eliade (redactor șef al Enciclopediei religiilor în 16 volume, Macmillan, Londra, 1987, premiată în 1988), profesorul Cicerone Poghirc era mai în temă cu istoria religiilor decât asistentul de română de la Groningen. Față de savantul Cicerone Poghirc (1928 – 2009), profesor emerit din 1980 la Ruhr-Univ. Bochum, (conferențiind la universitățile din Athena, Duesseldorf, Freiburg, Heidelberg, Paris, Roma, Tuebingen) tânărul Culianu a fost în realitate doar o promisiune retezată în mod brutal, înainte de a-și da măsura capacităților cu care fusese înzestrat.

In campania, să-i spunem “românească”, de înlocuire a lui Mircea Eliade, acuzat fără nici o bază că, vezi Doamne, s-ar fi „compromis”, cu Ioan Petru Culianu – pe care compromisurile politice l-au costat viaţa (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu si o nouă ipoteză privitoare la asasinatul de la Chicago, sau http://www.scribd.com/doc/153859486/Era-minciunilor-legate-de-cariera-lui-I-P-Culianu-%C5%9Fi-o-nou%C4%83-ipotez%C4%83-a-lui-Ezio-Albrile-privitoare-la-asasinatul-politic-de-la-Chicago ) și umilirea din momentul executării sale în WC-ul universității care urma să-l angajeze -, când nu se afirmă direct minciuna gogonată după care urmaşul lui Eliade ar fi fost Culianu, neadevărul este insinuat indirect, prin formulări fanteziste în care se invocă “impresionanta carieră ştiinţifică [a lui Culianu], de la Milano la Groningen, până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa (…) lui Mircea Eliade” (vezi Leon Volovici, în Revista „22” din 16 iulie 2007).

Prin astfel de formulări referitoare la o închipuită carieră universitară în domeniul istoriei religiilor se trece sub tăcere că la Milano bursierul Culianu era student, rămânănd în preajma lui Ugo Bianchi doar puțină vreme după absolvire, că în Olanda el a predat 12 ani limba română și că în SUA în 1988 a început prin a preda italiana și a sfârșit înainte de angajarea propriu-zisă la Chicago pe post de profesor asociat de istoria religiilor. Dar, mai ales, se neglijează faptul că nici unul din volumele de istoria religiilor scrise de Ioan P. Culianu nu a fost premiat de vreun for academic, nici din Italia lui Ugo Bianchi, nici în America lui Hans Jonas, și nici din Franța lui Daniel Dubuisson. De acest lucru nu a ţinut seamă fostul ministru Andrei Pleșu care a botezat cu numele lui Culianu una din cele două săli (aceea aflată mai la vedere) a micuțului «Institut de istoria religiilor» înființat în cadrul Secției de istorie a Academiei în 2008, a doua sală primind numele marelui Eliade.

In manipularea post-decembristă s-a abandonat de mult dreapta măsură a unui minim bun simț: pe coperta Dicţionarului religiilor numele editorului Culianu apare alături de numele lui Eliade ale cărui idei au fost reproduse în majoritatea articolelor acestui dicționar (vezi I.P. Culianu, Notă bibliografică…, în Dicționarul religiilor, București, 1993, p. 14), iar la   prezentarea lor s-au alocat spaţii perfect egale. Ceea ce a însemnat, fireşte, ciuntirea operei marelui istoric al religiilor (membru a numeroase academii, prețuit în cele mai alese medii universitare occidentale care i-au decernat prestigioase premii) până a rămas din ea mai puţin de un sfert.

La Mircea Eliade, din 40 de volume științifice, se menționează doar 11, înghesuind trei volume sub un singur titlu: Histoire des croyances . Si nici aşa opera științifică a celui despre care s-a spus ca a inițiat în domeniul istoriei religiilor „era Mircea Eliade” nu a putut fi adusă la o dimensiune comparabilă cu opera lui Culianu formată din 9 titluri (dintre care două romane) un titlu fiind chiar Dictionnaire des religions (Paris, Plaon, 1990) care în mod corect ar fi trebuit să fie trecut la Eliade. Numărul scrierilor lui I.P. Culianu a fost artificial umflat prin enumărarea volumului Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi (Messina, 1981) alături de Experiences de l’extase (Payot, 1984) în care apare înglobat, „dublată” fiind însăși lucrarea de «troisième cycle» (Experiences de l’extase ) o dată trecută în franceză și a doua oară în engleză.

Bursa din primăvara anului 1975 pe care profesorul Mircea Eliade a obținut-o pentru studentul Culianu apare sub formă de „cursuri post-doctorale”, când protejatul nu-și trecuse încă licența cu Bianchi. Pentru că în italiană licenţa se spune «dottorato», la biografia lui Culianu stă scris că la Universitatea Catolică din Milano şi-a luat «doctoratul», spre a putea fi înghesuită următoarea minciună, anume că în 1980 Culianu a susţinut, vezi Doamne, un «nou» doctorat la Sorbona cu acea lucrare despre experienţele extatice. A treia minciună e chiar și mai gogonată fiindcă îl saltă pe cel care a fost zece ani asistent de română (1976-1986) în postul de „profesor de romanistică”, adăugând din burtă un profesorat inexistent de istoria religiilor pe care Culianu l-ar fi desfășurat la Groningen (vezi Dicționarul religiilor, București, 1993, p. 2). Doctoratul de stat din 1987 este trecut sub tăcere, desi teza este enumărată: Les gnoses dualiste d’ Occudent (Plon, Paris, 1990), fiind ultima sa scriere de istoria religiilor.

Cartea englezească apărută la Leiden în 1983 cu titlul Psychanodia (enumerată de Moshe Idel alături de Experiențe ale extazului, de ca și cum ar fi altă lucrare) reprezintă   varianta englezească a doctoratului de «troisième cycle» (Experienţe ale extazului) de care Eliade se mira pe 14 nov. 1980 că Vermaseren ține să fie tradusă în englezește. Dar probabil I.P. Culianu ținea la acest lucru, și nu Vermaseren.

Apogeul minciunilor rămâne însă afirmația că „după moartea lui Mircea Eliade” i-ar fi urmat acestuia la catedră, la Universitatea din Chicago, la vremea când Culianu încă nici nu-si trecuse doctoratul de stat. Aceasta este de fapt marea gogoașă cu imensă priză la public, reluată și repetată cu orice prilej mai bine de două decenii, cu precădere în mediul universitar. Avansând ideea că Ioan Petru Culianu (prin cele scrise pentru un examen sau altul şi publicate cu sprijinul lui Eliade) l-ar fi depăşit, vezi Doamne, pe „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, autor al unei impresionante opere ştiinţifice premiate de cele mai selecte medii academice occidentale, un fost fizician făcea eroarea să creadă că ascensiunea sufletului şi gnosticismul ar fi diferite una de alta, când (după Mircea Eliade) ascensiunea sufletului reprezintă doctrina centrală a gnozei.

Fără a reține acest lucru pe care Eliade îl scrisese într-una din cele două scurte prefeţe la cărţile lui Culianu din 1984, H. R. Patapievici subliniază cât poate el de apăsat că originalitatea celor scrise de Culianu despre ascensiunea la cer a sufletului si modul genial de a pune problema gnosticismului au reprezentat două contribuţii majore ale lui Ioan P. Culianu ca istoric al religiilor. Prin aceste „inovatoare” două contribuţii el l-ar fi lăsat cu mult în urmă pe “idolul lui din adolescenţă” (Leon Volovici). Bucuros de o asemenea găselniță, fără alte argumentări, Patapievici scrie că cele două contribuţii „geniale” ale lui Culianu, ar depăşi cu mult demersul eliadesc.

Față de asemenea păreri (manipulatoare prin obsesiva lor repetare), ivite din tot soiul de neputințe, un simplu comentariu pe site-ul Amazon aduce lucrurile pe făgașul normal, oferind indirect impresia unei lumi necopleșită pe de-a-ntregul de minciună. Iată ce scria „Alex” în marginea ediției de buzunar a dicționarului (Mircea Eliade, Dictionnaire des religions, Poche, 2000; 2003), unde apare trecut cu litere mari numele lui Mircea Eliade și cu litere mai mărunte numele compilatorului care a îngrijit volumul: „Mircea Eliade nous gratifie, comme à son habitude d’un chef d’oeuvre de recherche, de comparaisons, d’analyses qui permettent d’entrer dans l’intimité de nombreuses religions méconnues, ainsi que d’avoir le regard on ne peut plus objectif d’un expert en toutes religions sur les grandes religions du livre, avec lesquelles il est bien plus difficile de prendre du recul. Si certaines analyses sont parfois un peu courtes, ce dictionnaire est pour moi une mine d’informations et un chef d’oeuvre de précision” (17 iulie 2002).

Doar în spațiul fostei terori polițienești și ideologice comuniste, spațiu al perseverentei manipulări întru săltarea lui Culianu deasupra lui Eliade, gogomănia lui Patapievici de a separa gnosticismul de ascensiunea sufletului pentru a le considera două “catene tematice” diferite o găsim preluată de E. Iricinschi în postfaţa scrisă de el pentru volumul Experienţe ale extazului (Nemira, București, 1998).

Note și considerații marginale:

1. vezi dr. Andrei Pandrea, 1940: Romania sfârtecată, în rev. „Cuvântul Românesc” (Canada), aprilie 1991, pg.13.
2. Din cauza terorii dezlănţuite din primele zile ale lunii septembrie 1940 de guvernul maghiar de ocupaţie, 150 000 de români s-au refugiat din Transilvania de Nord. Mulţi dintre cei rămaşi au fost aruncaţi în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte mai lentă, măcelărirea copiilor, femeilor si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19 040 de atrocităţi în judeţele Bihor (3 598), Ciuc (538), Cluj (6 256), Maramureş (284), Mureş (2 534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1 216), Sălaj (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Ed. Politică, București, 1985 si Almanahul Steaua, Cluj-Napoca, 1985).
3. Editura Humanitas nu menționează distincțiile academice care i-au fost oferite lui Mircea Eliade: «Sewell L. Avery Distinguished Service Professor » (1964); Membru al «American Academy of Arts and Science» (11 mai 1966); Doctor Honoris Causa al Universității din Yale (iunie 1966); «Christian Culture Award Gold Medal for 1968», Univ. Windsor (Canada); Doctor Honoris Causa la Universitatea Națională din La Plata (Argentina), 1969 ; “Professor Extraordinario de la Escuela de Estudios Orientales, 1969 (Univ. San Salvador); Doctor Honoris Causa in Sacred Theology, Ripon College, 1969; Doctor Honoris Causa of Humane Letters, Loyola University (Chicago); Membru al Academiei Britanice (8 iulie 1970); Doctor Honoris Causa in Science of Religion, Boston College (iunie 1971); Doctor Honoris Causa of Law, La Satte College, Philadelphia (17 mai 1972); Doctor Honoris Causa of Humane Letters, Oberlin College (21 mai 1972); Membru al Academiei Austriece de Stiință, Viena (23 mai 1973); Doctor Honoris Causa of Letters, Univ. of Lancaster (16 aug. 1975); Membru coresp. al Academiei Regale Belgiene (sept 1975); Doctor Honoris Causa al Univ. Sorbone (Paris, 14 febr.1976); Membru al Acad. de Limbă si literatură franceză, Bruxelles (15 febr.1977); Membru al Academiei Regale Belgiene (18 febr. 1977); Premiat de Academia franceză pentru « Istoria credințelor și ideilor religioase », iunie 1977; Legiunea de onoare, Paris, 11 sept.1978, etc (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste, două variante mai scurte au apărut pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VIII, nr. 11 (84), noiembrie 2014, p.12 si p.22 și în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12; URL https://www.academia.edu/33591941/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mircea_Eliade_%C8%99i_bra%C8%9Bul_lung_al_Inchizi%C8%9Biei_comuniste .

Repere bibliografice:

1-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie   în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ; sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011, http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46 .

2-Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat A. Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://www.scribd.com/document/191358853/IsabelaVScrabaEliadePlesu sau https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .

3-Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm .

4- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .

5-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010; https://fr.scribd.com/doc/226206379/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCuliBeletristica.

6-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; on-line în revista canadiană: http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html ; sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

7-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm

8-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, fragmentar pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; on-line în revista americană: http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ; sau, o variantă mai elaborată din site-ul personal: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ .

9- Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/ ; sau: https://www.academia.edu/34577080/Isabela_Vasiliu-Scraba_Ceva_despre_%C8%98coala_tr%C4%83irist%C4%83_inaugurat%C4%83_de_Nae_Ionescu .

10-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm , sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri, http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/

11-Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Mircea Eliade cu Ioan Petru Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr. 84, dec. 2008, p.3956, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/rabdareaEliade8.htm /

12-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George ; sau   http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm

13- Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21, sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .

14- Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3 (100)/2016, p.14 ; on line https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/; sau http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade .

15- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm sau online în Revista „Agero” din Stuttgart, https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu .

16- Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search .

17- Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17, fragmente de articol ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ .

18- Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67), 2013, pp.16- 17; https://www.cadranpolitic.ro/scoala-paltinis-ii/ ; fragmentar: https://blogideologic.wordpress.com/2013/04/08/isabela-vasiliu-scraba-himera-discipolatului-de-la-paltinis/ .

19- Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica; pe hârtie în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22; https://www.cadranpolitic.ro/misterul-needitarii-operelor-complete-ale-filozofului-noica-2/ ; sau on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ .

20- Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ .

21- Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; https://philpapers.org/rec/VASMLN ; a se vedea șI http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439 .

22- Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie” sau Nae Ionescu și Petre Țuțea, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; on-line în rev. „Clipa”, California, SUA, dec. 2014 http://www.clipa.com/a12740-ORICE-MARE-INTELIGENTA-BASCULEAZA-206-NTRE-RELIGIE-SI-FILOZOFIE-Petre-Tutea.aspx ; sau https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ .

23- Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor.Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-05-6; https://philpapers.org/archive/VASILR.pdf   .

24-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul VI, nr. 2 (52), febr. 2012, p.19; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ .

25- Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica – între fantasmă si luciditate, Slobozia, 1992; https://philpapers.org/rec/VASFLC .

26-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru „humanist”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul V, nr 4 (42), aprilie 2011, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/   .

27- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în diverse wikipedii, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, nr.269/ 2013, p.12 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .

28- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, pe hârtie

în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.333/ 2016, pp.19-20 și nr.334/ 2016, p. 25; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .

29- Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, pe hârtie în rev. „Plumb”, Bacău, Anul V, nr.34,ianuarie 2010, p.4; http://isabelavs.go.ro/Articole/NoicaSfarsit4.htm .

30- Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”: Virgil Ciomoș, Timp și eternitate, București, 2000, pe hârtie în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, nr.295/ 2014, pp.19-20; în rev. „Clipa”, SUA, dec. 2014 ; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%E2%80%9D.aspx .

31- Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.282/2014, pp.23-25 ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/.

32- Isabela Vasiliu-Scraba, Dialoguri cu Eliade întrerupte printr-o colaborare ratată de Culianu, în „Poesis”, Satu Mare, Anul XXI, Nr. 228-229-230, ianuarie-martie, 2010, pp.74-78; https://www.scribd.com/document/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica .

33-Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXV, iunie 2015; http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx   .

34- Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi”, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 6 (103), iunie 2016, p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/ .

35- Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai Profesorului Nae Ionescu: Mircea Vulcănescu șI Mircea Eliade, pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, nr.342/ 2016, p.10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/ .

36- Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 10 (107), octombrie 2016, p.13; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ .

37- Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Mircea Eliade și cu Nae Ionescu, pe hârtie în „Acolada”, Satu Mare, anul XI, nr 6 (115), iunie 2017 ; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/ .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din wikipedia informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care scriitoarea le-a publicat în post-comunism: https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Chiar și vandalizată, fișa Isabelei Vasiliu-Scraba din WIKIPEDIA.ro este deseori cenzurată (adică intenționat ocolită) de câteva motoare de căutare.

 

Cuvinte cheie: Mircea Eliade, filozofie, cultură, istorie literară, totalitarism comunist, detenție politică; Securitate, manipulare, Wikipedia.ro confiscată, Isabela Vasiliu-Scraba.

Sursa:https: https://isabelavs2.wordpress.com/micsorat-eliade-gonflat-secuculi/