Simina PĂUN-MOISE: Poesis
Mai bine tac…
Mai bine tac….
Am vorbit de-atâta timp,
De mine, de tine, de noi…
Mai bine tac….
Mă pun pe scaun, între masă şi geam
Şi privesc la cer.
E mama, acolo, în susul cerului.
Răscoleşte gradina lui…..
Sădeşte flori de nu-mă-uita.
Mai bine tac….
Privesc la mama
Cum ia din rochia ei flori
Şi le pune în grădina cerului
Pâna mă fac eu mare
Şi ajung la ele, să le culeg.
Până atunci…
Mai bine tac…
Frunză de tutun
Şi m-am legat de tine prin frunza arămie de tutun….
Nu am ştiut atunci să-ți spun.
Nici nu ştiam atunci cât mă iubeşti…..
Şi nici acum, femeie, eu nu ştiu cine eşti.
Nu eşti femeie sau zeiță,
Prin care epopee ai fost scrisă?
Poate ai fost o simpla Galatee
Şi mie îmi place să îți spun femeie?
Te văd zâmbind a curcubeu….
Nici tu nu cred că ştii cine sunt eu.
Desprinde-ți părul, lasăți-l pe spate,
Şi lasă-te cuprinsă de seninătate.
(Nu îmi veni cu barda prinsă-n brâu.
Nu vreau să ne certăm, dar nu vreau nici desfrâu.
Nu vreau foița de tutun să o striveşti,
Haide zeiță, păşeşte lângă mine, în poveşti.)
Lasă-te dusă în trăsură
Acolo unde lupii au căutătură.
Unde aşteaptă lumea fermecată…
Este o lume, doar a ta creată.
Se lasă ceața printre munți!
Femeia mea, suntem deja cărunți
Să laşi voalul alb ca de mireasă,
Să ți -l aşez pe cap, când ne bagăm în casă.
În casa-n care-avem şi servitori,
Urşi, căprioare, cerbi şi căpriori.
Aici unde avem lămpile-aprinse pe pereți
Şi unde ne recită sute de poeți.
În casa noastră dintre munți,
Iubita mea, să facem zeci de nunți.
Să ne năşim iubito între noi,
Să nu mai fim atât de trişti şi goi.
Femeia mea, stăpâna munților şi-a mării!
Din toate astea nimic să nu îi dai uitării.
Să le înşiri pe toate pe un fir,
Şi poate îţi rămâne loc şi pentru miri.
Căci mirii-s îmbrăcați în strai de sărbătoare.
Şi naşii vin în munți cu alai mare.
Şi vin cu sănii traşi de cai….
Nici n-ai văzut mireasa mea, aşa alai.
Să nu te laşi furată-n toiul nunții,
Că n-am să pot să mai străbat eu, munții,
Să te aduc la nuntă înapoi.
Şi-atunci …..ce se alege de noi doi!
Mireasa mea nemăritată,
Vino !
Gaseste-ți locul în fața preotului de-altă dată.
Ingăduie-l să-ți pună cununia,
Să ne răsune-n munți ” Ave Maria ! ”
Mireasa mea cea roditoare,
Vino şi pune-mi-te-aicea, la picioare.
Cu urşi, cu cerbi şi căprioare,
Mireasa mea !
Din nunta mea ,
Absența ta mă doare.
Declarație
Şi ce ciudată- mi pari acum,
când doar la geam te mai privesc!
Nu ti- a venit a crede,
în seara când ți- am spus
că nu te mai iubesc!
Şi ce ciudată- mi pari acum,
când ochii- ți văd
că au în colțuri roua,
când jalnic plângi
elaborând atâtea teoreme,
sperând că amintirile
nu se împart în doua!
Şi ce ciudată- mi pari acum,
când te întinzi lasciv în pat!
Îți văd chiar micile defecte,
şi te trimit, fără să- mi pese,
de astăzi, în provizorat.
Şi ce ciudată- mi pari de astăzi,
când nu te mai iubesc!
Îți pun tot sufletul în palmă,
iar eu de azi,
mă pocaiesc.
Dar ce ciudată- mi pari atunci,
când buzele ți le cuprind!
Când te aduc la mine in casă,
şi când ,
iubindu-te,
mă sinucid!
Regăsire
Doamne,
de unde vrei să-ți dau eu ție,
atâția ani?!
E-o nebunie!
Din anii mei de bărbăție,
nu am păstrat nimic,
se ştie!
I-am cheltuit atunci pe toti.
Speram ca într-o zi,
să- i pui la loc.
Tu poți!
Îmi spui acum că nu se poate.
Nu e nimic!
Mi-ai dat atunci, de toate.
Dar nu veni să-mi ceri-napoi!
Nu ăsta a fost târgul,
tocmit de amândoi.
Nu mai am strop de vise!
Am toate uşile închise!
Sunt lacăte prea mari la porţi!
Noapte de noapte,
mă plimbi doar printre morți!
Nu am făcut nimic la schimb:
nu am iubit,
nu am hulit,
nu am băut,
nu am mințit!
Nu am trăit ca să îmi dai!
Ai vrut sa fiu,
acum mă ai!
Mă-nchin cu totul ție.
Cu tine fac, chiar cununie.
Dar nu îmi cere anii ce mi-ai dat,
căci TU, atunci, calci în păcat.
Scurtează-mi viața!
Ia-o! Dă-i-o cui vei vrea!
M-aşez la tine-n poală
Şi-asist la regăsirea mea.
Leoaică nebună
Urmăream seara, cum se lasă peste noi,
văzduhul se-nroura, iar eu priveam de-o vreme înapoi.
La marginea serii îți păzeam cuvintele să nu mă doară,
când peste iarba verde se rostogoleau,
culcând-o ca odinioară.
Soarele nu mai răsărea în miezul înserării.
Ai mai văzut de-atunci, iubito,
rouă, când soarele apune în mijlocul mării?
Paşii alene-i plimbam peste iarba-ncolțită,
amintirile, feste-mi jucau,
din iubirea noastră, ades netrăită
Ne mințeam îndrăzneț la margini de seară,
ne iubeam pătimaş,
când luna-n pătrar se spărgea
şi-ncepea să mă doară.
În genunchi mă puneam, vorbele să ți le prind…
Înțelege femeie, leoaică nebună,
a mea existență, în tine-o cuprind!
——————————-
Simina PĂUN-MOISE
22 mai, 2018