Catedrala Drăgășani – Bogdan Petriceicu Hasdeu – Folclor – Mariana Gurza – Kim Sowol – Si Mohand – Hayyim Nahman Bialik  –  Sandor Petofi – Khushal Khattak – Du Fu – Karol Wojtyla – Khalil Gibran – Jorge Luis Borges – Dylan Thomas – Peter Rosegger – Rainer Maria Rilke – Edgar Allan Poe – Rabindranath Tagore – Walt Whitman – Dante Alighieri – Joost van den Vondel – William Shakespeare –  Luis de Camoens – Miguel de Cervantes – Mirabai – Thomas Moore – Friedrich Hölderlin – Friedrich Schiller – Johann Wolfgang Goethe – George Byron – Dionysios Solomos – Blazon alchimic – Victor Hugo – Alexandr Pușkin – Giacomo Leopardi – Emily Bronte – Emily Dickinson

 

CATEDRALA  DRȘGĂȘANI

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Mater Dolorosa

 

Eşti Dumnezeu, Isuse, şi mântuieşti o lume
Prin moartea-ţi născătoare de noile idei;
Dar mamă e Măria… ce-i pasă unei mume
De lume şi nelume, când piere fiul ei?

 

Tu mori, Cel-făr’de moarte, căci alte cruci Te cheamă
În alte lumi d-a rândul pe buni a-i mângâia.
Eşti Dumnezeu, Isuse, Măria însă-i mamă:
Piroane, ea le simte; oţet, îl soarbe ea!

 

Ş-aleargă rătăcită, turnând Fecioara sfântă
Mărgăritari de lacrimi pe calea lui Isus;
Şi plânsul nu-i mai seacă, ci-ţi pare că s-avântă,
S-avântă-naripată spre sferele de sus.

 

Ţăranul povesteşte — a lui e poezia! —
Că din acele lacrimi albina s-a născut:
Amar i-e acul; mierea-i e dulce ca Măria;
Şi tot prin flori colindă cătând pe cel perdut…

 

Folclor

 

Colo sus în vremea ceia

 

Colo sus în vremea ceia [bis]
În frumoasa Galileea,
O fecioară vieţuia
Ce Maria se numea.

 

Nazaret era oraşul
Unde ea-şi avea sălaşul.
Într-o zi Maria sta
Singură şi se ruga

 

Îngerul Gavril intrase
La Sfânta fecioara-n casă
Şi din zbor cum se opriră
“Bucură-te” îi grăiră.

 

Şi deodată ce văzură:
Casa toată-i se umplură
De-o lumină lucitoare
Ca lumina de la soare

 

Mariana Gurza

 

October 17, 2013

At anniversary hour
(Dedicated to Gabriela Victoria Mnerie)

 

At mystery hour

Lingering I think

To my godchild

Today celebrating…

 

Years smoothly flow
Loaded by  buds …
But you diligently
Fulfill your dreams …

 

Love triumphs
Where your steps direct you
For him, the same nymph
As times of yore …

 

God, shyly please
Multiply his LOVE
To have emolument
By feeling your stroking.

 

God, shyly please
Multiply his LOVE
To have emolument
By feeling your stroking.

 

And Mother Most Pure
Be always her  covering!
As a mother, devoted wife,
Guided by the Holy Spirit.
Blessed wishes

At  anniversary hour…
Stray thoughts as a present;
Happy Birthday, Shining days!

 

 

Kim Sowol

 

Azalee

 

Când neplăcându-ți felul meu te-ai duce

Fără o vorbă,  m-aș resemna și eu

Cu drag la îndreptățita-ți plecare.

 

Voi smulge un braț de azalee Yaksan,

la Yong-Byun, le voi aduce

Să le presar pe drumul tău de ducă.

 

Pas după pas în calea ta

Pășește blând și gingaș

pe risipitele flori.

 

Când neplăcându-ți felul meu te-ai duce,

Nicicând vre-o lacrimă nu-mi pice

Nici întru palida-mi moarte.

 

 

Si Mohand

 

Wallah

 

O să compun un poem

Doamne te rog să fie frumos

Peste tot să ajungă.

 

Cine-l va auzi îl va scrie,

Nu și-l va face parte

Iar înțelepții îl vor înțelege:

 

Domnul să le dea duhul milei

Numai el ne poate ține

Femeile să ne ierte nu mai avem bani.

 

 

Hayyim Nahman Bialik  

 

Regina Sabbathului

Soarele s-a petrecut de-acum după vârful copacilor,

Veniți să întâmpinăm Regina Shabbathului,

Ea tocmai pogoară printre noi, sfântă și binecuvântată,

Îngeri, în ceată, o însoțesc cu pace și liniște,

Vino, O, Regină,

Vino, O, Regină,

Pace vouă, O, Îngeri ai Păcii!

 

Am întâmpinat Shabbatul în cântare și rugăciune,

Ne întoarcem acasă cu inimile pline de bucurie.

Acolo e pusă masă, luminile-s aprinse,

În fiecare colț al casei strălucește o scânteie divină.

Shabbat bun și binecuvântat.

Shabbat bun și binecuvântat.

Veniți în Pace, O Îngeri ai Păcii!

 

Stai printre noi, curată Regină a Shabbatului, iluminează-ne cu spledoarea-ți.

La noapte și mâine – apoi te vei petrece.

La rândul nostru te vom cinsti purtând haine frumoase,

Cântând zemirot, rugându-ne și mâncând trei feluri.

Și cu odihnă deplină

Și cu odihnă plăcută.

Binecuvânați-mă cu pace, O, Îngeri ai Păcii.

 

Soarele s-a petrecut de-acum după vârful copacilor,

Veniți să petrecem  Regina Sabbathului la plecare,

Mergi în pace, sfântă și binecuvântată.

Șase zile, știi, îți vom aștepta întoarcerea.

Da, până la noul Shabbat.

Da, până la noul Shabbat.

Mergeți în pace, O, Îngeri ai Păcii.

 

 

Sandor Petofi

 

Copac voi fi

 

Copac voi fi, tu să fii floare.

Soare voi fi tu să fii rouă,

Rouă voi fi tu să fii soare ori…

Nicicând ființă ruptă-n două.

 

Iubito, dacă ești în ceruri:

Atunci și steau mea m-a rechemat.

Iubito, dacă ești în iad: (ca

Să ne unim) sunt blestemat.

 

Khushal Khattak

 

Da Afghan

Da Afghan pa nang me otharhala thoora
Nangyaale da zamane Khushal Khattak yam

دَ افغان په ننګ مِ اُتړﻻ تورا
ننګيالې دَ زمانې خوشحال خټک يم

 

am ridicat sabia în numele onoarei afgane

sunt cel mai mândru din lume eu Khushal Khatak

*
da zra ghla, pa zrah khe ghum dah
la pa therah da sardar

har sardar che pa zrah ghal shee
zaan roswa kah, khalaq khwaar

o inimă falsă e distrugătoare

mai ales inima de sardar

 

atunci sardarul se defaimă

iar țara și-o distruge
*
khwra khorawa da akhpalo laicho
ghazanfar sha na royah

 

vânează și mănâncă din mâna ta

fii ca un leu nu ca o vulpe

 

*

zaa hagha shahbaaz sha, che ye zaaye pa ghar wee
na lakah da kalee da kargha garzah, ghum da nus krah

fii ca vulturul trăind pe vârful munților

nu cioara satului cutreierând de foame

 

*

ishq, aashiq lara paida day
kufar deen ye sa pakaar day

ishq nadaan watha aasaan day
wartha graan day che hokhyaar day

 

iubirea-ishk e-a celui ce iubește

n-are a face crede nu crede

 

nebunul cade de la sine

mai greu cumintele

 

Du Fu

 

scenă de primăvară

 

Țara-i ruină, mai rămân munți, rîuri,

Primăvara în oraș învie arbori și iarbă.

De spaimă, floarea izbucnește în lacrimi,

La despărțire, pasărea-și frânge inima.

De trei luni ard focuri de alarmă,

Scrisori acasă costă zece mii în aur.

Duc mâna-n părul alb, aproape dus,

abia de-ar mai ține un ac de păr.

 

 

Khalil Gibran

 

Nebunul – parabolele și poemele sale

 

Mă întrebi cum am devenit nebun. Sa întâmplat astfel: Într-o zi, mult
înainte ca numeroși zei să se fi născut,  m-am trezit dintr-un somn adânc

și am văzut că toate măștile îmi fuseseră furate – cele șapte măști

pe care le-am purtat în șapte vieți, –  am alergat fără mască   pe străzile

aglomerate, strigând: “Hoții, hoții, hoții blestemați.”

Bărbați și femei au râs de mine și unii au fugit la casele lor

de frica mea.

Și când am ajuns la locul pieței, un tânăr stând în picioare pe terasa unei case

a strigat: „Acesta este un nebun”.   M-am uitat în sus să-l văd; Soarele mi-a sărutat fața

goală pentru prima oară. Pentru prima oară soarele mi-a sărutat fața goală

și sufletul mi s-a inflamat cu iubire de soare, și nu mi-am mai vrut măștile.

Și parcă în transă am strigat: „Binecuvântați, binecuvântați sunt hoții ce mi-au furat

măștile.”
Astfel am devenit nebun.

Și am găsit și libertatea de singurătate și securitatea de

a nu fi înțeles, pentru că acei ce ne înțeleg înrobesc ceva

în noi.

Dar dați-mi voie să nu fiu prea mândru de securitatea mea. Chiar și un Hoț într-o pușcărie
este în securitate față de alt hoț.

                                                                       

Karol Wojtyla

 

Basilicata

 

Noi te invocăm credincioși, Maria,

pentru popoarele opresate

și pentru victimele injustiției umane;

pentru muritorul de foame

și pentru cel privat de libertate,

sau împiedicat să-și practice propria credință,

Te invocăm pentru pace în lume.

Te invocăm pentru acest oraș

și pentru Lucania

ce-a cunoscut dintotdeauna

oboseala și durerea,

dar crezând în Dumnezeu

nu a pierdut niciodată curajul și speranța.

Maria, ucenica Fiului tău Iisus,

învață-ne să ducem Crucea,

învță-ne să iubim Crucea aceea

ce carnea și lumea

o pun  pe umerii

celui ce caută pace și justiție.

Maria, Regină și Mamă a Milei,

deschide celor ce simt slăbindu-le forțele

sub greutatea crucii

orizontul pascalei Aleluia.  

 

Khalil Gibran

 

Nebunul – parabolele și poemele sale

 

Mă întrebi cum am devenit nebun. Sa întâmplat astfel: Într-o zi, mult
înainte ca numeroși zei să se fi născut,  m-am trezit dintr-un somn adânc

și am văzut că toate măștile îmi fuseseră furate – cele șapte măști

pe care le-am purtat în șapte vieți, –  am alergat fără mască   pe străzile

aglomerate, strigând: “Hoții, hoții, hoții blestemați.”

Bărbați și femei au râs de mine și unii au fugit la casele lor

de frica mea.

Și când am ajuns la locul pieței, un tânăr stând în picioare pe terasa unei case

a strigat: „Acesta este un nebun”.   M-am uitat în sus să-l văd; Soarele mi-a sărutat fața

goală pentru prima oară. Pentru prima oară soarele mi-a sărutat fața goală

și sufletul mi s-a inflamat cu iubire de soare, și nu mi-am mai vrut măștile.

Și parcă în transă am strigat: „Binecuvântați, binecuvântați sunt hoții ce mi-au furat

măștile.”
Astfel am devenit nebun.

Și am găsit și libertatea de singurătate și securitatea de

a nu fi înțeles, pentru că acei ce ne înțeleg înrobesc ceva

în noi.

Dar dați-mi voie să nu fiu prea mândru de securitatea mea. Chiar și un Hoț într-o pușcărie
este în securitate față de alt hoț.

                                                                       

Karol Wojtyla

 

Basilicata

 

Noi te invocăm credincioși, Maria,

pentru popoarele opresate

și pentru victimele injustiției umane;

pentru muritorul de foame

și pentru cel privat de libertate,

sau împiedicat să-și practice propria credință,

Te invocăm pentru pace în lume.

Te invocăm pentru acest oraș

și pentru Lucania

ce-a cunoscut dintotdeauna

oboseala și durerea,

dar crezând în Dumnezeu

nu a pierdut niciodată curajul și speranța.

Maria, ucenica Fiului tău Iisus,

învață-ne să ducem Crucea,

învță-ne să iubim Crucea aceea

ce carnea și lumea

o pun  pe umerii

celui ce caută pace și justiție.

Maria, Regină și Mamă a Milei,

deschide celor ce simt slăbindu-le forțele

sub greutatea crucii

orizontul pascalei Aleluia.  

 

 

Khalil Gibran

 

Nebunul – parabolele și poemele sale

 

Mă întrebi cum am devenit nebun. Sa întâmplat astfel: Într-o zi, mult
înainte ca numeroși zei să se fi născut,  m-am trezit dintr-un somn adânc

și am văzut că toate măștile îmi fuseseră furate – cele șapte măști

pe care le-am purtat în șapte vieți, –  am alergat fără mască   pe străzile

aglomerate, strigând: “Hoții, hoții, hoții blestemați.”

Bărbați și femei au râs de mine și unii au fugit la casele lor

de frica mea.

Și când am ajuns la locul pieței, un tânăr stând în picioare pe terasa unei case

a strigat: „Acesta este un nebun”.   M-am uitat în sus să-l văd; Soarele mi-a sărutat fața

goală pentru prima oară. Pentru prima oară soarele mi-a sărutat fața goală

și sufletul mi s-a inflamat cu iubire de soare, și nu mi-am mai vrut măștile.

Și parcă în transă am strigat: „Binecuvântați, binecuvântați sunt hoții ce mi-au furat

măștile.”
Astfel am devenit nebun.

Și am găsit și libertatea de singurătate și securitatea de

a nu fi înțeles, pentru că acei ce ne înțeleg înrobesc ceva

în noi.

Dar dați-mi voie să nu fiu prea mândru de securitatea mea. Chiar și un Hoț într-o pușcărie
este în securitate față de alt hoț.

                                                                       

Karol Wojtyla

 

Basilicata

 

Noi te invocăm credincioși, Maria,

pentru popoarele opresate

și pentru victimele injustiției umane;

pentru muritorul de foame

și pentru cel privat de libertate,

sau împiedicat să-și practice propria credință,

Te invocăm pentru pace în lume.

Te invocăm pentru acest oraș

și pentru Lucania

ce-a cunoscut dintotdeauna

oboseala și durerea,

dar crezând în Dumnezeu

nu a pierdut niciodată curajul și speranța.

Maria, ucenica Fiului tău Iisus,

învață-ne să ducem Crucea,

învță-ne să iubim Crucea aceea

ce carnea și lumea

o pun  pe umerii

celui ce caută pace și justiție.

Maria, Regină și Mamă a Milei,

deschide celor ce simt slăbindu-le forțele

sub greutatea crucii

orizontul pascalei Aleluia.  

 

 

Khalil Gibran

 

Nebunul – parabolele și poemele sale

 

Mă întrebi cum am devenit nebun. Sa întâmplat astfel: Într-o zi, mult
înainte ca numeroși zei să se fi născut,  m-am trezit dintr-un somn adânc

și am văzut că toate măștile îmi fuseseră furate – cele șapte măști

pe care le-am purtat în șapte vieți, –  am alergat fără mască   pe străzile

aglomerate, strigând: “Hoții, hoții, hoții blestemați.”

Bărbați și femei au râs de mine și unii au fugit la casele lor

de frica mea.

Și când am ajuns la locul pieței, un tânăr stând în picioare pe terasa unei case

a strigat: „Acesta este un nebun”.   M-am uitat în sus să-l văd; Soarele mi-a sărutat fața

goală pentru prima oară. Pentru prima oară soarele mi-a sărutat fața goală

și sufletul mi s-a inflamat cu iubire de soare, și nu mi-am mai vrut măștile.

Și parcă în transă am strigat: „Binecuvântați, binecuvântați sunt hoții ce mi-au furat

măștile.”
Astfel am devenit nebun.

Și am găsit și libertatea de singurătate și securitatea de

a nu fi înțeles, pentru că acei ce ne înțeleg înrobesc ceva

în noi.

Dar dați-mi voie să nu fiu prea mândru de securitatea mea. Chiar și un Hoț într-o pușcărie
este în securitate față de alt hoț.

                                                                       

Karol Wojtyla

 

Basilicata

 

Noi te invocăm credincioși, Maria,

pentru popoarele opresate

și pentru victimele injustiției umane;

pentru muritorul de foame

și pentru cel privat de libertate,

sau împiedicat să-și practice propria credință,

Te invocăm pentru pace în lume.

Te invocăm pentru acest oraș

și pentru Lucania

ce-a cunoscut dintotdeauna

oboseala și durerea,

dar crezând în Dumnezeu

nu a pierdut niciodată curajul și speranța.

Maria, ucenica Fiului tău Iisus,

învață-ne să ducem Crucea,

învță-ne să iubim Crucea aceea

ce carnea și lumea

o pun  pe umerii

celui ce caută pace și justiție.

Maria, Regină și Mamă a Milei,

deschide celor ce simt slăbindu-le forțele

sub greutatea crucii

orizontul pascalei Aleluia.  

 

 

Khalil Gibran

 

Nebunul – parabolele și poemele sale

 

Mă întrebi cum am devenit nebun. Sa întâmplat astfel: Într-o zi, mult
înainte ca numeroși zei să se fi născut,  m-am trezit dintr-un somn adânc

și am văzut că toate măștile îmi fuseseră furate – cele șapte măști

pe care le-am purtat în șapte vieți, –  am alergat fără mască   pe străzile

aglomerate, strigând: “Hoții, hoții, hoții blestemați.”

Bărbați și femei au râs de mine și unii au fugit la casele lor

de frica mea.

Și când am ajuns la locul pieței, un tânăr stând în picioare pe terasa unei case

a strigat: „Acesta este un nebun”.   M-am uitat în sus să-l văd; Soarele mi-a sărutat fața

goală pentru prima oară. Pentru prima oară soarele mi-a sărutat fața goală

și sufletul mi s-a inflamat cu iubire de soare, și nu mi-am mai vrut măștile.

Și parcă în transă am strigat: „Binecuvântați, binecuvântați sunt hoții ce mi-au furat

măștile.”
Astfel am devenit nebun.

Și am găsit și libertatea de singurătate și securitatea de

a nu fi înțeles, pentru că acei ce ne înțeleg înrobesc ceva

în noi.

Dar dați-mi voie să nu fiu prea mândru de securitatea mea. Chiar și un Hoț într-o pușcărie
este în securitate față de alt hoț.

 

 

Jorge Luis Borges

Un trandafir și Milton

 

Din generațiile de trandafiri

în hăul timpului de s-au pierdut

unul a se salva d’uitare-am vrut,

neînsemnat între alcătuiri

 

ce fură. Soarta că îmi și ora 

darul de a numi întia  oară

tăcutul trandafir iar să răsară                               

și Milton fața a-și apropia

 

făr‘ o-a vedea. O, stacojiu or auriu,

alb trandafir dintr-o grădină rupt,

lasă-ți în vrajă imemorial trecut

 

a străluci în versul ce îl scriu,

aur, ivoriu sânge  întunericir’  

ca în mâna lui nevăzutul trandafir.

 

 

 

Dylan Thomas

Iar moartea să nu aibă dominion

 

Iar moartea să nu aibă dominion.

Mortul nud să fie unul

Cu viul prin vânt și west-lună;

Când oasele li se curăță și oasele curate plecară,

Ei să poarte stele la cot și la picior;

Și de înnebunnesc să fie sănătoși,

Și de se scufundă-n mare să reurce;

Iubiții de se pierd nu și iubirea;

Iar moartea să nu aibă dominion.

 

Iar moartea să nu aibă dominion.

Sub șerpuirile marine

Ei lung zăcând nu moară șerpuind;

Suciți în plase când îi lasă mușchii,

Pe roată trași, să nu se frângă,

Prin răul inorog străpungă;

Spărgând cărări n-au cum să piară;

Iar moartea să nu aibă dominion.

 

Iar moartea să nu aibă dominion.

Nu le mai strige pescărușii în auz

Ori valuri să izbească huind țărmii;

Unde țâșnea o floare nemaifloare,

Capul sus la răpăiala ploii;

Nebuni și morți be mad and dead ca melcii,

Capetele personajelor bat calea margaretelor;

Iar moartea să nu aibă dominion.

 

 

Peter Rosegger

 

Cântec popular

Din râu un pește sare,

De aur, cald iubirii,

Și oglindește-n sore

Viața omenirii.

 

Eternă lamă-ntinde

Lui Dumnezeu în cer,

Cel mai înalt să cânte

Cel mai adânc mister.

 

Nici vulturul n-ajunge

Cortul albastru ci

În leagăn strigă sânge

Cu pofta de-a trăi.

 

Atâta oboseală

La ultim val de ger e

Că somnul ni-l răscoală

Cântece de durere.

 

 

Rainer Maria Rilke

 

Verger (VII)

 

Livadă fericită, ținându-se cum cresc

Perfecte fructele pe multe fețe,

Bine știind instinctul bătrânesc

A și-l plia o clipă tinerețe.

 

Frumoasă treabă, ordine avans!

Atât  insistă  ramurile toarse,

de propria putere încântate doar se

destind într-un aerian balans.

 

Primejiile tale, ale mele

Nu sunt frățești, ô verger, ô mon frère ?

Același vânt venind din stele

Ne forțează-a fi fragili, austeri.

 

 

Edgar Allan Poe

Sancta Maria

 

Sancta Maria! Ochii pleacă –

La focul jertfei, rugă sacră,

Iubind, smerind păcat răpus –

Din tronul tău prea sfânt de sus.

 

În zori – la prânz –   crepuscul sur –

Maria! mi-auzi imnul pur!

În chiu și vai, în rău și rai,

Stai, Maica Domnului, mai stai!

 

Când Orele zburară vii

Și nor nu-ți coperă tării,

Sufletul leneș a nu-mi fi,

În harul tău mă ții-mă-nfii;

 

Acum când soarta-mi potopi

Prezentul și Trecutu-n vrii,

Lucească-mi Viitorul, vii

Speranțe-n tine-mi ții și-nfii.

 

 

Rabindranath Tagore

 

Jana Mana Gana

 

Jana-gana-mana domn minții tuturor,

Al Indiei-Bharat de soartă dătător.

La numele-ți bat inimi în Punjab, Sindh,

Gujarat, Maratha,

Drāviḍa, Utkala, Baṅga.

ecou îți dau munții Vindhya, Himācala,

muzică revarsă apele Yamunā, Gaṅgā,

te cântă valurile Oceanului Indian.

Toți cer binecuvântare

și-ți înalță laudă.

Mântuirea oamenilor e în mâna ta,

Al Indiei-Bharat de soartă dătător.

Slavă, slavă, slavă Ție.

Jaya he, jaya he, jaya he
Jaya jaya jaya, jaya he.

 

 

Walt Whitman

 

O, Căpitane! Căpitanul meu!

 

O, Căpitane! Căpitanul meu! Sfârșită ni-i călătoria înfricată;

Nava și-a aerat fiece colț, premiul râvnit l-am câștigat;

Portu-i aproape, aud clopote, lumea exultă,

Urmând cu ochii prora stabilă, vasul sumbru și îndrăzneț:

Dar, O, inimă! inimă! inimă!

O, sângerânde picuri de roșu,

Când pe punte îmi zace Căpitanul,

Rece și mort prăbușit.

 

O, Căpitane! Căpitanul meu! Ridică-te, ascultă clopotele;

Ridică-te – pentru tine s-a desfășurat steagul – pentru tine răsună goarna;

Pentru tine buchete și cordelate coronițe – pentru tine țărmul-o-îmbulzeală;

Pe tine te cheamă unduitoarea massă, fețe dornice întorcând;

Aici, Căpitane, tată drag!

Brațul acesta sub capul tău;

Vreun vis o fi cel de pe punte,

Te-ai prăbușit rece și mort.

 

Căpitanul meu nu răspunde, buzele-i sunt palide și mute;

Tatăl meu nu-mi simte brațul, n-are puls nici voință;

Nava e ancorată în siguranță, voiaju-i închis și făcut;

Din drum de spaimă, brava navă se întoarce cu ținta atinsă;

Exultați, O, țărmuri, sunați, O, clopote!

Dar eu,   cu pas  de doliu,

Calc puntea, Căpitanu-mi zace,

Prăbușit rece și mort.

 

 

Dante Alighieri

 

Într-o zi veni la mine Melancolia

 

Într-o zi veni la mine Melancolia

și zise: „Vreau să stăm de vorbă puțin”;

ci-mi păru că adusese  la cin

Durerea și Ura să-i țină compania.

 

Și eu îi zisei: „Pleacă, va via”;

și ea îmi răspunse grecin:

eu, gândind într-o doară latin,

mă uitai și văzui Amorul che venia

 

în haină nouă din pânză tare,

de pe cap o capelă scoate;

e cert, cu adevărată lăcrimare.

 

Îi spusei: „Ce ai, răutate ?”

îmi răspunse: „Necaz, când îmi pare

că domana noastră muri, dulce frate”.

 

 

Joost van den Vondel

 

Lăcrimările poeților

 

Ce prăpăd, ce năpastă peste părul meu sur!

Ce ocară și eu vai-eilacy! încă îndur!

Ce durere, ce dor, suferire, tot alean,

În toiul iernii de-n curând fi-va dantan!

Când mi-aduc aminte cum eram înainte

Iară acuma esență de grele cuvinte;

Mă uit în oglindă nevoindu-mă altul,

Prea-prea suferință, și mai și păcatul.

Ci dacă-indien suferit-am curenții

Atâtor suferințe providenții,

Le sufăr iar de la capăt, nu-mi pierd paciența,

Adaug, după un timp, cum urlă accidența.

Daar tu, Mary! și tu, O, cor murmurat de virgine!

Atât, viață și bunuri, și rugăciune,

Ai, primește-mi cu blândețe respectul ardent,

Aibi milă de soarta-mi ce mi-e accident!

Ai, ție ți-am încredințat toate zilele,

După ce s-a aprins iubirea cu milele;

Devoțiunii Tale ofrandă să fiu

Ai, iar (pentru că poți) cu Tine veșnic viu!

 

 

                   William Shakespeare

Toată  lumea-i o scenă

 

Toată lumea-i o scenă,

Și toți bărbații și femeile jucători;

Își au exituri și intrări,

Și un om în viață joacă multe roluri.

Actele sale fiind șapte vârste. Întâi, infantul,

Scâncind și vărsând în brațele doicii,

Apoi școlarul smiorcăit cu traista lui

Și față strălucind dimineața, târâindu-se melc

Nedornic de școală. Apoi îndrăgostitul,

suspinător cuptor, cu jalnică baladă

Întru sprânceana dragei lui. Apoi soldat,

Jurând stranii sudalme, bărbos precum un pard,

Gelos onoarei, grabnic și iute la gâlceavă,

Căutând bășica reputației

Până și-n gura tunului. Apoi judecătorul,

Rotund la foale  bine căptușite cu clapon-capon,

Cu ochi severi și barbă formal tunsă,

Plin de-nțelepte ziceri și pilduiri moderne;

Și-așa își joacă rolul. A șasea vârstă se shimbă

Într-un sfrijit, papuci, un panataloon,

Cu ochelari pe nas și punga pe o parte;

Ciorapu-i tineresc, bine ținut, prea largă-i lumea

pentru țurloi împuținat,  iar vocea mare de bărbat,

Întoarsă iar sopran copilăriei, în sunet

De fluiere, șuiere. Ultima scenă din toate,

Ce-ncheie strania istorie d’evenimente,

E a doua copilărire, numai uitare,

Făr’ dinți, făr’ ochi, făr’ gust făr’ orișice.

 

 

Luis de Camoens

 

Rime / Sonete

 

CXCIV.

 

Aici e Babilonul unde în chip de mană

Materia creează atâta rău în lume;

Aici unde Amorul nimica nu înseamnă;

O mamă profanându-i pe toți cu alte nume;

 

Aici e răutatea afină de pomană,

Poate că tirania mai onorată cum e;

Aici e monarhia greșită și corbană

Pe dumnezeu luându-l în râs deșertăciune;

 

Aici e Labirintul unde nobiliarii

Valoarea și Știința le văd abia capcane

Spre porți de Lăcomie și Lașitate varii;

 

Aici e negrul e haos, confuzele eoane

Prin curgerea naturii, cuprinsele fruntarii,

Ci vezi-mă uitării de-o să te dau, Sioane.

 

Miguel de Cervantes

 

Dansează gitanele

 

Dansează gitanele,

privește regele;

regina, geloasă,

trimite să le prindă..

De Paștele regal

făcură regelui

un dans gitan

Belica și Ines.

Belica, tulburată,

căzu lângă rege,

regele o ridică

din pură curtoazie,

regina, geloasă,

trimite să le prindă.

Mirabai

Cel Oacheș e Krișna

 

Norii de sus

ai musonului

desfată inima fierbinte.

Anotimpul ploii

în nestrunite șoapte –

Oacheșul se întoarce!

O, inimă umflată,

O, cer de umezeală –

limbi fulgerate întîi,

apoi tunet,

convulsiile ploii,

apoi vânt hăituind căldura verii.

 

Mira spune: Oacheșule,

Te-am așteptat –

e timpul să-mi iei cântecele

în stradă.

 

                   Thomas Moore

                   La ceasul miezului de noapte

La ceasul miezului de noapte, când stele plâng, zburai

În valea unde ne-am iubit, și viii ochi lucind ți-i deschideai;

Și mă întreb dacă din aer spiritele spații ar putea fura,

A retrăi scene de fericire, acolo tu m-ai vizita,

Spunând că dragostea ni-i pomenită și în rai.

 

Atunci sălbatic urlu atât de draga melodie veche!

Când vocile-mpletite ne respirau, ca una, în ureche;

Ecou departe-n vale rotește rugăciunii pasul,

Cred, o, iubirea-mi! că din Cer de Suflete ți-e glasul

Stins încă răspunzând notelor odinioară-ne pereche.

                    

 

Friedrich Hölderlin

 

Cîntec de soartă al lui Hyperion

 

Sus în lumină călcați

Pe sol blând, genii binecuvântate!

Din cer  Dumnezeu

Vă  pogoară lin,

Cu degete de artist,

Pe sfinte strune.

 

Fără soartă, ca somnul

Cereștilor, respiră pruncul;

Păstrându-se curat

În fașa săracă,

Pe totdeauna cast

Spiritul său.

Și ochii binecuvântați

privesc  în liniște

eterna claritate.

 

Ci ne-a fost dat

neunde a  ne odihni

scăzând, căzând

lume în suferință

orbind de la

o oră la alta

ca apa din stâncă

în stâncă prăbușindu-se,

                           în lungul anului necunoscut.

 

 

 

Friedrich Schiller

 

Nänie

 

Însăși frumusețea va să se stingă! Robit-a oameni și zei,

N-atinse însă pieptul de aramă al stygianului Zeus.

O singură dată iubirea îmblânzi zeul umbrelor,

Dar, netrecut pragul, hotărât, își retrase darul.

Nici Afrodita nu poate alina rana băiatului,

Gingaș trup în care se prefcu fiorosul mistreț.

Nici sacrul erou nu-și salvează mama eternă,

Când prăvălit în fața porții soarta își împlinește.

Dar ea se înalță din mare cu toate fetele lui Nereus

Și pornește un bocet pentru slăvitu-i fecior.

Uite! Plâng zeii și plâng și zeițele toate,

Ce e frumos veștejește, cel desăvârșit  va să moară.

Asemenea plâns lied pe buze pentru iubire  glorifică,

Pe când cei de rând neștiuți se coboară  la Orcus.

 

 

Johann Wolfgang Goethe

 

Mulțumita unui paria

 

Brahma! Azi te recunosc,

Ziditor al lumilor!

Dumnezeu îți spun pios,

C-ai făcut potriva lor.

 

Și  închei ultim tărâm

Mia de urechi tot mut;

În adânc ne coborâm

Toți ce-avem un nou născut.

 

Vezi femeile acestea,

Suferința-i zeitate!

Rogu-te primește vestea

Singur actului ce fapt e.

 

 

George Byron

 

Elegie

 

OH smulsă-n floarea vieții vii!

Asupră-ți n-o păsa mormânt;

ci trandafirii și-or ivi

frunzele-n an mai timpurii

Sub chiparosul unduind.

 

Și-ades prin nalt curent țâșnind

Își pleacă suferința glas

Cu multe vise gând hrănind

Și leneș zăbovind un pas:

Fiara! Cum moarta-ar fi trezind!

 

Piei! Știm de lacrimi în zadar,

Că moartea nu ia-n seamă dor:

Ea ne dezvață de plânsori?

Ori seacă bocitoarei har?

Și tu de-mi spui să uit ce-auzi

Pari pal și ohii îți sunt uzi.

 

 

Dionysios Solomos

 

Imn Libertății

 

Te cunosc după agerimea

spathei cu spaimă într-aceea,

îți recunosc iuțimea

crudei ochiri către Geea.

 

Din sfinte oseminte rodind

elenilor sanctuaria,

tărie andriomeni fiind,

slavă, o, slavă Eleftheria!

 

Blazon alchimic

 

Roșu De Gueles

 

Din cald și din frig

S-or naște doi Rigi,

Unul gheață, altul foc.

Sarea-i va uni la loc,

Bucurie și noroc.

 

Un boiangiu, altul zidar

Regenerați din baia sării

Fi-vor termen de Speranță,

Fiecare-n soarta sa.

Incandescent, Flamă primera

Ca un copil leit tatăl său.

 

Materie abjectă, de nulă valoare,

Ieșită din foc, admic și fal,

Darull Soarelui, înscris în GRAAL,

vas sacru, obiect căutat îndelung,

culegând sângele divin al lui Crist.

 

E balaur veninos, roșu și puternic,

Demn a intra în palatul Regelui,

Însoțit de-un cavaler înarmat și

De o zeiță, adevărată frumusețe…

 

Victor Hugo

Clar de lună

 

Luna era senină jucându-se pe unde. –

Fereastra liberată de briză s-a crăpat.

Sultana-afar’  privește cum valurile bat,

Maree argintie brodând insule-afunde.

 

Din degete vibrândă îi lunecă ghitară.

Ascultă… Surdul bufnet surzind ecouri jos.

O fi grea navă turcă din ape dinspre Cos

Lovind  arhipelagul grec rama sa tătară?

 

Să fie cormoranii plonjând unul dup-alt,

Apa tăind-o roată de perle pe aripă?

O fi un djinn acolo ce fluieră și țipă

Rostogolind în mare creneluri din înalt?

 

Tulbură cine hula seraiului aproape?  –

Nici cormoranul negru, pe val legănator,

Nici pietrele din ziduri, ori ritmicul sonor

Al grelei nave trase de vâsle peste ape.

 

Saci plini plutesc încoace în hohote profunde,

Se vor vedea, sondând-o marea ce-i are normă,

mișcându-se pe flancuri ca o umană formă.

Luna era senină jucându-se pe unde.

 

 

Alexandr Pușkin

 

Talisman

Unde marea-n veci dansează

Peste stâncile pustii,

Unde luna-n caldă rază

Înserarea îndulci,

Unde ziua își petrece

În harem un musulman,

 

Mângâind-o o conjură:

„Poartă al meu talisman:

Plin e de putere dură!

Dar iubirii tale dan.

De boală și umflătură,

În furtuni și uragan,

Capul tău, iubită pură,

Nu-mi salvează talisman.

 

Bogății din răsărit

Ție nu se dăruie,

La efori de proorocit

Grația nu-ți stăruie;

Și tu cazi la sân de rasă

Dintr-o tristă țară-stran,

De la nord la sud acasă,

Fără de-al meu talisman.

 

Dar când ochi lunecători

Te încântă dintr-odată,

Noaptea pe la cântători

Făr’ iubire sărutată –

Drag complice! la păcate,

la răni inimii noian,

la trădările uitate,

ține al meu talisman!”

 

 

Giacomo Leopardi

 

Infinitul

 

Mereu mi-a fost drag acest deal pustiu,

gardul viu ce o bună parte

din ultim orizont ascunde privirii.

Dar stând în contemplare, nesfârșite

spații de dincolo de el, tăceri

supraomenești, cea mai adâncă pace

îmi vin în minte; cât pe ce

să se sperie inima. Și cum aud

vântul foșnind prin tulpini, infinita

liniște cu această voce o compar:

și-mi amintesc eternitatea

și duse anotimpuri și prezentul

viu și sunetu-i. Atfel în această

imensitate gândirea-mi se îneacă:

mi-e dulce  naufragiul în marea aceasta.

 

Adam Mickiewikz

Coasta Iuda

 

Drag îmi e să contemplu de pe-a lui Iuda coastă

Cum valurile-n spumă se bat înversunate,

Apoi spre  largul mării când blânde se adastă

Le văd cu strălucire sub curcubeu chemate.

 

În apă mică iarăși se sparg precum o vastă

armată de balene a cuceri estate,

Gonesc la țărm talazuri albite până-n creastă

Și, stinse, lasă perle, corali și scoici  în spate.

 

Tot astfel inima ți-i, o, tinere poet!

Furtuni pătimitoare îți văluresc în piept,

Lăuta ți-o înalță! Alungă-le  încet,

Uitării din adâncuri, în locul lor coral

 

De cânt încoroneze toți anii pân’ la mal,

însuflețire castă, imaculat final.

 

 

Taras Șevcenko

Testament

Când mor, mă îngropați

Într-un mormânt,

În stepa largă

Din țara dragă,

Lanuri întinse,

Nipru și stânci,

Să văd, să aud

Strigăt-strigi.

 

Când s-o revărsa din Ucraina

În marea albastră

Sângele dușman… atunci oi lăsa

Lanurile și munții –

Tot pokinu și polinu

lui  Dumnezeu

Rugându-ne…până atunci

Eu nu cunosc pe Dumnezeu.

 

Îngropați-mă și ridicați-vă,

Rupeți lanțurile,

Spulberați sângele

Cotropitorilor.

Și în marea mea familie

În familia liberă, novă,

Amintirea pomeniți-mi

nezlim șoptită slovă.

 

 

Emily Bronte

Ultimele rânduri

N-am suflet temător,

Nu tremur sferei lumi înfurtunată,

Văd glorii în Rai lucitor,

Egal lucind credința, fricii-armată.

 

O, Doamne,în pieptul meu,

Atotputernic, mereu prezent, Divine!

Ce viață duc din greu

Puterea nemuririi are-n Tine.

 

În van mia de crezuri

Ce mișcă inimile: în zadar;

Cât veștede nutrețuri,

Ori goala spumă-n val fără hotar,

 

A trezi dubii undei

Atât de strânsă ție-ifinirii:

Cea ancorată unde-i

stânca statornică a nemuririi.

 

Îmbrățișând  nespus

Duhu-ți însuflețește eonii blând,

Întins puiește sus,

Schimbând, ținând, topind, creând, înălțând.

 

Pământ și om duși chiar,

Sori și-universuri nondiferență,

Rămas Tu singur ar

Exista-n Tine orice existență.

 

Pentru Moarte nu-i rând,

Niciun atom să-și dea-n gol putere:

TU ești Fiind, Suflând,

Ce ești Tu niciodată nu piere.

 

 

Emily Dickinson 

De-ar fi să mor

 

De-ar fi să mor,

Tu să trăiești,

Timpul tot gâlgâind,

Zorii lucind,

Amiaza arzând,

Ca totdeauna;

Păsări ca ieri clădind,

Albine-n roi jucând –

Ar trebui să plecăm de voie

Din antrepriză mai jos!

Dulce-i a ști că lumea va dura

Când pe noi margarete ne cos,

Comerțul va continua,

mărfuri vioi or zbura.

Fac liniștită plecarea,

păstrează sufletul senin

Sprintenii domni

Conducând scena amin.