Simina PĂUN-MOISE: Poeme
„Macii” de Claude Monet
Fiecare
Fiecare are locul lui în lume.
Fiecare are suflet și destin.
Fiecare este el un TOT anume,
Fiecare vine-n viață mort câte puțin.
Cocheteaza cum, cu cine poate.
Se iubesc frumos și nebunesc.
Tăvălite stau femeile pe spate,
Printre maci și flori de măr domnesc.
Vin barbații plini de ei la ele,
Să le-arate cum şi cine sunt.
Dar cărările le sunt întortocheate,
Nu ajung, şi bietele femei doar plâng.
Ori ajung în alte părți din lume,
Unde n-au ce căuta, firesc.
Dar şi-aici femeile-s nebune,
Tăvălite stau, dumnezeiesc.
Toate sunt femei, zeițe,
Toate sunt de farmec plin.
Şi le dau din cupa sânului să guste,
Când acasă, tăvălita lui e-n mare chin.
Nu conteaza cine plânge, cine râde.
Lor, bărbaților, ne îchinam, firesc.
Sunt ai noştri, nu ni-s neam de sânge,
Ne-nchinam la ei, că ne prostesc.
Fiecare are-un loc în lume.
Fiecare face ce şi cum va vrea.
Dar femeile-astea sunt nebune!
Tăvălite-ar vrea mereu sa stea.
Nu mai pot!
Mi-e somn acum,
Că este noapte și tarziu.
Nu mai striga ca un zânatic
Şi înțelege că nu vin!
Nu îmi mai bate în fereastră,
Nu mai striga vecinilor ce vrei!
Pricepe domnule o dată !
Amorul nostru, nu are temei!
Şi nici macar temei legal,
Acum nu are.
L-am rupt și p-ăsta, ieri, de tot.
Pricepe, ultimul vagon a fost în gară,
Am încercat, dar nu am prins bilet cu loc.
Şi n-am putut să merg cu naşul,
Fără bilet, nu merg, de fel.
Era un singur loc pe scară
Dar nu m-am agățat de el.
Mergeam cu trenul ăsta, sigur.
Dacă aveam un loc comod.
Dar n-am avut o viață-ntreagă,
Deci înțelege, nu mai pot!
Iubite, te iubesc!
Şi dacă astazi tot le cerem,
În modul ăla, răsfățat, copilăresc,
Să stăm să ne gândim femeie,
Ce dăm bărbaților ce ne iubesc.
Le dăm iubire, când ne dau iubire,
Le dăm idei, că ale lor nu plac,
Le spunem cât suntem de bune,
Gurile noastre mai mereu nu tac.
Le dăm copii, când noi vrem să îi facem,
Când se ocupă de copii noi nu-i vedem,
Le dăm dureri de cap, nimica nu ne place,
Şi ei săracii se uita lung, asteaptă un îndemn.
Ne tot văităm c-aşa nu se mai poate,
Că suntem slugi; şi ei ne slugăresc,
Le spunem verde, ce gândim în față,
Să recunoaştem,
Că îi tratăm de multe ori, câinesc.
De vine cu o floare, nu e bine,
Cadoul nu-i împachetat corect,
Şampania ce ți-o desface, pe covor îi vine,
Şi-n loc să îl săruți, istericalele lovesc.
Îl vezi stingher, dar tu eşti mai stingheră,
Îl vezi tăcut, dar tu de mult ai amuțit ,
Îl vezi aşa cum nu se poate,
Şi te întrebi de e bărbatul ,
Cu care drumul l-ai pornit.
Este chiar el săracul,
Bărbatul ce ți l-ai ales;
Şi azi când vine să îți spună :
“Să îmi trăieşti, femeie !”,
Încearcă să îi spui cât poți de tandru,
” Iubite, te iubesc! “.
——————————
Simina PĂUN-MOISE
18 mai, 2018
