Simina PĂUN-MOISE: Poesis
Adio
Suntem săraci
cu câte-o vorbă,
Suntem săraci
cu câte-un vis.
Suntem săraci
cu câte-o viață
Probabil,
aşa ne este scris.
Dacă ne-am ține de mână,
dacă în ochi ne-am privi,
probabil, atunci, pentr-o clipă,
cât de uşor ne-ar putea fi!
Văpăile ies din priviri,
din inimi săgețile-ascunse,
copacii-n tăcere troznesc,
cărările-n suflet rămân nepătrunse.
Ne dor sărăcia şi chinul,
ne-omoară tăcerile-n doi,
singurătatea ne este destinul,
ce cuplu am fost!
Nici nu mai cred c-am fost doi!
Te-aştept la margini de oră,
pe câmpul abia înverzit.
Te-aştept să ne spunem adio.
Adio, ce bine-ai venit!
Să nu ne-părțim jurăminte,
să nu ne-mpărțim amintiri!
Te rog să o iei tu înainte,
m-am săturat să îți curăț poteca de spini.
Şi nu îti întoarce privirea,
şi nu te uita că-sărac
c-o vorbă, un vis sau c-o viață.
Nu ai tu dreptul sa judeci,
tu n-ai fost femeie,
ai fost doar un drac!
Cum cade soldatul pe câmpuri,
aşa ți-am căzut în visare.
Cum seceră grâul în vară,
aşa secera dorul ce doare.
Nu îmi privi sărăcia!
Pe-a ta, să ți-o iei înapoi!
Te du prin câmpia-nverzită!
Te du înainte, eu merg înapoi!
Mă duc unde-a fost începutul,
acolo-am rămas pustiit.
Te du să găseşti infinitul,
eu vreau să rămân sărăcit.
Adio, deci, de astăzi iubito,
adio, îți spun fericit.
Te du cu un zbor de aripă!
Nici nu mai cred
că noi doi ne-am iubit!
Iubeşte- mă!
Desenează-mă!
Ia-mi mâna şi desenează-mă!
Mută- mă de fiecare dată
pe altă tablă de şah!
Astăzi să fiu nebun,
mâine să fiu regină!
Şi-acum….
Să-ți fiu!
Îndrăgosteşte-mă!
Ia-mi inima şi îndrăgosteşte-mă!
De fiecare dată,
mută-mi inima la tine în piept
şi umple-mi-o cu dor!
Alină-l !
Cutreieră-mă!
Ia-mi paşii
şi du-mi-i pe văi şi munți!
Apoi,
coboară-mă pe ape!
Lasă-mă să anin de salcie,
să urlu şi să strig.
Nu-mi şterge lacrima !
Îngroapă-mă!
Fă-mi groapa
la margine de şah,
de inimă, de salcie.
Cădeşte-mă şi cântă-mi Psalmii!
Iubeşte-mă!
Mă voi topi
Cuvinte nerostite
îmi vin acum în minte,
şi gesturi de tandrețe
uitate de cu zori.
Mă plimb alene-n gânduri,
mă plimb prin labirinturi,
blestemul vieții noastre,
îmi dă acum fiori.
Ne-apropiam în noapte,
ne lepădam de scuturi,
ne întregeam întregul
din noapte până-n zori,
dar dimineața nopții,
ne omora visarea
şi cu-aripile frânte,
ne pregăteam,
atât de separați,
de zbor.
Şi ultima-mi rostire,
şi astăzi tu mi-o bântui.
Şi primul meu cuvânt,
şi astăzi mi-e tot dor.
Apropierea noastră
a dat mereu abisuri,
iar liniştea strigată,
cadavre-care nu mai mor.
În orizont mă bântui,
pe linia lui, astăzi,
valsezi frumos, uşor.
Te-ascult
când nu-ți găseşti cuvinte,
puțin câte puțin,
mă voi topi de al tău dor.
———————————
Simina PĂUN-MOISE
12 mai, 2018
