Simina PĂUN-MOISE: Versuri
Aş vrea să tac
Aş vrea să tac,
Dar nu se poate.
C-am tot tăcut.
Şi suntem toti tăcuti,
Și-njunghiați toți pe la spate.
Și nu-ntrebați
Nici cine sunt,
Nici ce-am facut,
Caci ştiu:
Se merita sa mor cu ei de gât.
Dar vă întreb acum, pe toți:
De ce-am tăcut?
De ce ne-am bucurat la hoți?
De ce nu am făcut nimic atunci?
De ce-am abandonat în țară bieții prunci?
De ce bătrânii noştri-au trebuit să-i crească,
Cand noi cerşeam o pâine mai domnească?
Se umflă maruntaiele în mine,
Sa urlu-atât cât pot, acum îmi vine.
Şi vă întreb din nou, de la- nceput:
De ce cu tinerețea am plătit tribut?
Prietenii ne-au fost ucişi în plină iarnă,
Şi n-au mai prins nici ‘ ăl Craciun ,
Nici altă toamnă.
Dar ne-au murit justificat?!
Noi ce-am facut pe urma?
Doar am stat.
Şi ne-am uitat ca la prăpăd…
Ne bucuram ca liberi suntem peste pod.
Dar podul nici acum nu e cu noi,
Şi este plin după atâția ani ,
Şi de o parte și de alta cu noroi.
Şi vin și te condamn pe tine, țară !
Cum ai putut sa ne suporți,
Când am vândut şi ale tale porți?
Cât ai putut să suferi, să te doară,
Când te-am făcut de trei’ j de ani, doar de ocară?
De ce nu ne-ai luat de gulere, de gât?
De ce ne-ai suportat atât?
De ce nu ne -ai oprit din exaltare
Când ai vazut că-i chinul cel mai mare?
Am stat cu toții-n tinerețe…
Ştiam de-acum să dăm povețe.
Am stat ca proştii-n bătătură,
Ne bucuram că țara ei ne-o fură.
Ne vin copiii blânzi din spate…
I-am învățat să-şi spună şi ei “nu se poate”
I-am învățat ce e patriotismul,
Fără să ştim că-l confundăm cu autismul.
Ne-a luat credința -n Dumnezeu pe sus.
Credeam că El ne duce singur spre apus,
Credeam că dacă ne schimbăm şi imnul,
Vom fi și noi de-acum,
Ca cei ce ne-au cerut să facem schimbul.
Şi-acum, ce mai strigăm prin piețe?
Suntem convinşi ca nu suntem paiețe?
Pe cine vrem de-acum să mai înece?
Că boala e din nord în sud,
Din est în vest,
Din Dunare în Prut.
Ne-au cocoşat cu legi tembele.
Copiii noștri s-or lovi de ele,
Căci legile-astea pe noi ne doboară.
Maicuța țară, fă ceva, că ne omoară!
Şi de acum nu mai avem nici codrii seculari
Să ne îngroape sub ai lor stejari.
Şi de la prunci nu merităm niciun chibrit
Să ni -l aprindă în țărână, c-am mințit.
Că i-am mințit că vor avea de toate,
Dar n-am facut nimic, când țara ne-au prădat-o de bucate.
Când ne-au furat pământul de sub noi,
De ce-am uitat țăranii noştri,
Cum ochii le scoteau,
Când se apropiau de boi?
Măicuța dragă, țară sfântă!
Ia tineretul tot şi îl încânta.
Să fie ei uniți în a ta vatră,
Să facă ei, ce n-am făcut noi, viața toată.
Şi roagă-te la Dumnezeu,
Să nu te vândă pe un leu.
Să urle vena lupilor în tine.
Măcar acum, să ai respect cum se cuvine.
Mă duc
Să ştii că plec diseară,
Că nu mai stau să te ascult,
Mă duc s-aştept trenul în gară,
Mă duc, că trebuia să plec demult.
Mă duc că poate impegatul,
Mă va vedea când poposesc
Pe ultimul peron din gară,
Acolo plec, să nu te mai găsesc.
Când şuieratul trenului se-aude
Şi îşi anunță venirea la peron,
Atunci îți vei aduce-aminte,
Că te-am iubit, şi te-am iubit enorm.
Să prind măcar acceleratul,
Că fuge înaintea-ți gândului sărac,
Să pot s-ajung în miez de noapte…
Dar unde să ajung, că nimănui nu îi sunt drag.
Şi stau, mă sprijin pe valiză,
Că nu m- am mai urcat în tren,
Că am rămas săracu-mi într-o gară,
Sunt sigur că sunt prins ca-ntr-un blestem.
Într-un blestem ce mă omoară
Şi nu mă lasă să trăiesc,
Şi poate mor pâna diseară,
În moarte poate te găsesc.
—————————–
Simina PĂUN-MOISE
9 mai, 2018
