Simina PĂUN-MOISE: Poeme
RUGĂ
Fă tu, să cadă o ploaie
Din desenele tale.
Fă tu, ca mâinile ce se împreunează a rugă,
Să mă atingă şi pe mine.
Să mă rog şi eu,
Odată cu mâinile tale.
Şi lasă-mă să ți le spăl.
Sunt pline de păcate…
Păcatele mele….
Nu le mai desface niciodată!
Din ploaie cresc semințe…
Şi viață creşte.
Cât de frumos le ai împreunate!
Palmele ți-s bucuria mea trupească.
Și-apoi, respirația mea,
Necondiționat
O să ți le răcorească
Sub armura divină,
Palmele tale or să mă țina.
Şi ploaia când n- o să mai cadă,
Din palmele-a rugă
Sufletul meu,
Sus în tablou se va duce…
Devine o umbră.
Fă tu,
Să cadă o ploaie cu rugi şi cuvinte!
Şi pasul ce vine,
Să mă arunce , atât de departe de tine!
Februarie de- atunci
de- atunci
Cum ninge doamne,
Ca-poveşti!
Şi mama in toiag mi se arată.
Cât de puțina mamă eşti,
Nu îmi mai pari ca altă dată!
Te- apropii-ncet de prag
Şi parcă lung, pe tata-l cauți cu ochii.
Stingi candela de lânga calendar
Şi semn ii faci cu mâna popii.
O, doamne!
Ninge iar!
Ca în februarie de-atuncea !
Un oaspete din ceruri
Strigă-ncet…..
Şi tata plânge-n labirinturi.
Ar vrea să spun-acum ceva
Dar bătrâneța nu-l mai lasă.
Încearc-un măr copilului să-i dea,
Dar nu-şi gaseşte drumul către casă.
Pe treapta grea de piatră stă.
Mama se uită lung în zare…
Ar vrea pe tata sa îl ia,
Dar nu-l mai vede-ntre odoare.
O, doamne!
Ninge ca-n poveşti!
Ce lin aşezi zăpada peste mine !
Toți psalmii cânta inaintea mea
Şi ingerii la mama şi la tata se închină
Pământ sub nea v-ați prefacut
Şi pentru grâul cel trudit sunteți acuma….
Căci mamă !
Dacă după tata ai venit,
De când te-ai dus, se tot închină.
Ce vreți să-mi spuneți ?
Ce vorbe îmi rostiți
Când apa vine- ncet la vale ?!
Brățări de lut purtați ca la-nceput
Şi vă mirați de foşnetele frunzelor imaginare.
Ce bocete răsună-ncet din văi!
Abia de te aud, măicuță !
Te trag cocorii-n depărtări,
Că tata aşteaptă zăpada mieilor la uşă.
Păduri
(Colegilor mei din liceu)
Văluri mari şi lungi de ceață,
Mi se-aştern acum pe față.
Ochii mi se împânzesc.
Unde sunteți vreascuri, de nu vă găsesc?
Ați fost şi voi, păduri întinerite.
Erați ca mine, cu inimile-ndrăgostite,
Cu razele de soare printre gene,
Şi ne mişcam încet, încet, alene.
Şi crengile creşteau şi ne rodeau
Şi frunzele albastre-nmugureau.
Şi verde crud ne omora privirea…
Unde v-ați dus?
Credeam că suntem nemurirea…..
Unde vă sunt privirile albastre?
De unde să vă iau?
V-ați rătăcit, prin care astre?
Sau poate eu m-am rătăcit de voi?
Unde-ați ajuns?
Că viața ne e-n toi!
Aveam cu toții visele promise,
Cu totii, cărțile le aveam scrise,
Le aveam jucate toți pe un destin…..
De ce din tinerețe facem chin?!
De ce suntem acuma numai vreascuri?
Şi tinerețea s-a dus, se scurge ca prin teascuri?
De ce nu ne-am ținut acolo, sus pe piscuri,
Inconştienți că-n viață sunt şi riscuri?
De ce ni se fac ochii mici şi trişti?
De ce când ne-ntâlnim, ne spunem iute:
” mai exiști? ”
Şi-atât ne bucurăm de tare,
Că doliul, unul după altul, nimeni n- are!
Ni se întorc iar anii tinereții,
Căci pradă nu ne dăm tristeții.
Când ne vedem la câte-un an,
Ne strângem trist în brațe
Şi ne spunem: “ce bine că te am!”
Şi cât mă bucur şi-acum, că suntem toți!
Din crengile ce le aveam,
Am mai păstrat câte ceva la porți.
Şi râsetele ne sunt ca şi atunci!
Iubiții mei!
Veniti, dansați!
Vă dau porunci!
Vă dau porunci de-ntinerire!
Lăsați să vină vara în privire!
Lăsați şi ochii să plângă mult de tot!
Dar moartea, n-o lasați să-şi faca loc,
La noi în lot!
Vă strângeți, vreascuri,
Toate, voi, într-un copac
Şi stați unite,
Morții să-i venim de hac.
Că n-are ce să caute printre noi!
Viața-n păduri, abia acum e-n toi!
Luați toparele la cingătoare,
Ne prindem toți la drumul mare.
Când moartea vine mândră pe cărare….
Să-i arătăm noi, morții cum se moare.
Apoi ne apucăm, ne îmbătăm,
Ne chiuim, dansăm,
Ne facem crengi,
Din vreascuri mici şi adunate,
Pădurile le înverzim, le albăstrim,
Şi mulțumim… că toate le trăim…
—————————————–
Simina PĂUN-MOISE
9 aprilie, 2018
