Cuvânt și iubire

Poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu) ne prezintă un nou volum de poezie ”Poeme pentru mai târziu” , volum apărut la editura Lindenfeld, București (2012).

Cartea are un motto care determină cititorul să se oprească pentru o clipă și să mediteze – mult mai profund – asupra existenței, asupra efemerității lucrurilor.”Ivirea mea n-aduse niciun adaus lumii, / Iar moartea n-o să-i schimbe rotundul și splendoarea. / Și nimeni nu-i să-mi spună ascunsul tâlc al spumii: / Ce sens avu venirea? Și-acum – ce sens plecarea?” ( Omar Khayyam).

Referitor la titlul ales… n-am putut să nu mă întreb: ”Să se fi inspirat domnul Nicolae Vălăreanu după volumul de versuri ”Romanțe pentru mai târziu”, semnat de Ion Minulescu?”

Ilarie Chendi face următoarea remarcă: ” parcă lumea de astăzi n-ar fi de ajuns de pregătită să-l înțeleagă”… Nu știu care i-au fost ( îi sunt) intențiile poetului Nicolae Vălăreanu, dar sperăm ca cititorul să ia act de scrierile din volumul ”Poeme pentru mai târziu”, un volum remarcabil, de altfel, în notă modernistă, cu ”cheie”, adesea,care solicită implicare și meditație.

Cultivând versul liber, din care nu lipsește armonia și profunzimea gândului, cu ajutorul metaforei relevante, poetul reușește să confere stil și sensibilitate estetică întregii expresii poetice.

Prefațatorul cărții, domnul Petru Dinu Marcel, face următoarea afirmație : ” Cuvântul este atotputernic cu versuri zid, fortăreața de apărare a sentimentului. Întrerupătorul gândurilor, pictorul de forme și de suflet, totul începe de la el. Măștile multiple se dezbracă până la esență.”

Cunoscând, destul de bine, aș spune, scrierile d-lui Nicolae Vălăreanu, pot afirma că domnia sa scrie versuri ca și cum ar picta, ca și cum ar respira, ca și cum ar fi veșnic urmărit de ”clipa cea repede”.

Fiecare vers îți aduce în fața ochilor un delicat tablou, în tonuri, mereu mai variate și incitante.Volumul începe, cum altfel, cu un poem închinat poetului. Cine este poetul? Se stipulează ideea că poetul există deja… atunci când se naște. El are o misiune: aceea de a eterniza în versuri întreaga simțire și ”sângele neamului”.

Conștiința poetului este înalt visătoare, dar nu ruptă de realitate. El știe că totul vine, că totul trece… ca-n marele incendiu al unui amurg de vară. ” amintește-mi că sunt / un mănunchi de gânduri / în toate culorile / care se vor sfîrși.” ( Amintește-mi că sunt).

Se întâmplă, adesea, ca acesta (poetul) să se afle într-o criză de identitate. Sunt momente delicate, pline de suferință. Negăsind soluții în afară…, cu pași ușori, își caută drumul către regăsirea de sine. Și cum altfel, decât urcând, coborând, alunecând, curgând ca și clipele care nu cunosc stăvilare. Tristețea, cu brațele ei mătăsoase, învăluie inima, de multe ori, și-o dăruie singurătății, ca pe-o ofrandă.

Imaginația are un rol important în creație. Fecundă și iscoditoare, ea ”smulge” spațiului infinit taine și semne ce-și așteaptă ”nașterea” în vers. Trasând o axă ”între două puncte imaginare” poetul ne poate spune ( cu aproximație) ” unde a rămas iubirea, / neliniștea și teama.”

Iubirea poate deveni pentru poet un adevărat ”Izvor” atunci când ”adâncul meu” e gata ” să dea pe dinafară”:

” Împătimit c-o inimă de sânge / cu chei de flori să îți deschid iubirea, /

Las pe rana durerii care frânge / polen de fluturi, albă zămislirea.”…

Actul poetic capătă consistență în momentele de revelație. Așezarea cuvintelor în versuri nu se face oricum, ci cu multă implicare și ardere lăuntrică. ” așez în cuvinte, fior tremurat de glas”; ”plâng vocalele umilite-n lacrimi”. Ca într-un adevărat ceremonial ” o aglomerare de semne prin vise, / cerneală de gând în nuanțe și forme” – așteaptă să prindă contur în lumina semantică a poemelor.

Lirismul acompaniază scrierea poetului Nicolae Vălăreanu, când în tonuri suave, când încărcate de tumult și neliniști. Iată câtă delicatețe în versurile ce urmează: ” Adună cuvintele-n căușul palmelor, / și suflă peste ele un praf de adevăr, / pune-n înțelesul lor ce vrei să spui, / ca pe-o sămânță-n pământ / și-așteaptă să germineze în auz / sunete învăluite de crin.” ( Cum curge apa neîncepută).

De multe ori, poetul invocă piatra, acest simbol al statorniciei și durabilitații, conștient fiind că nicio clipă nu se mai întoarce. Trecerea inexorabilă a timpului îi smulge o lacrimă la ceas de înserare.

”Aș împrumuta pentru un timp o inimă dură / să nu-mi bată neregulat clipele, / moartea să n-o oprească, / timpul să-i absoarbă lacrima rece.” ( Inima pietrei).

Temele predilecte din volumul ”Poeme pentru mai tîrziu” sunt: trecerea timpului, singurătatea, dorința, iubirea, teama, dorul, moartea, visul, nostalgia etc.

Exemple elocvente: ” Timpul stă să rupă-n ochii umezi / Și clipele de neliniște îmi sfâșie teama” ; ” acum noaptea-i tristă, grădina părăsită, / nu mai păstrează aroma visului pierdut”; ”noaptea e împărăteasă știută de morți, / pe criptele lor plâng ofiliți trandafirii”; ” sunt lângă tine – îmi șopteai cu-n surâs / și vântul se întețea lovind în copaci, / iar tu erai frumoasa cu părul fluturând.”; ” trăiesc retras în cochilia vieții, / ca într-o închisoare liber consimțită, / condamnat la nesiguranță”; singurătatea plânge și-o să moară / tot lăcrimând la porțile închise”; ” vom rămâne aici pe marginea zilei / să ruinăm tăcerea frumoaselor femei / într-o cascadă de zâmbete pe umerii goi”; ” mă împrospătezi cu dragoste, / ca pe un trunchi, ramurile, / arborii îmi cres pe suflet / cu păsări cu tot”; ” nu mai sunt singur / sub pașii mei vine dimineața / cu un soare rostogolit peste umeri / și plec fluierând” etc.

Atunci când iubirea, ” ca o flacără pictată”, îți iese în cărare simți cum ”prea multă frumusețe curge-n freamăt”, că undeva se aprind candele în noapte și totul înflorește în lumină. Sufletul cântă cuprins de mirare, în timp ce ”femeia rostește un descântec”. Și iată declarația poetului:

”Tu ești floarea-soarelui, / Te rotești numai după lumină, / Cu dragostea mea se coc semințele, / Cu uleiul tău mă sfințesc.” ( Floarea-soarelui). Adesea, poetul face incursiuni ”înlăuntru ființei”, acolo unde stau cuibărite o infinitate de temeri, acolo unde se întâlnește cu ” munții cu piscuri ninse”, piscuri bătute de vânturi, curtate de furtuni. Accederea pe verticala spiritului nu se face cu ușurință, dimpotrivă, mereu însoțită de neliniște și zbucium.

”De-acum singurul scop e ascensiunea / dar cui îi voi mărturisi lupta / și modul cum există în noi teama de înălțime”…( Întotdeauna ploile mărunte). Atunci când somnul este păzit de ”îngeri” gândurile poetului caută lumina împăcării cu sine, cu efemeritatea clipelor care nu cunosc decât un singur drum: cel al stingerii, lăsând doar niște ”urme ca niște pași pe zăpadă”.Poetul scrie despre tot și despre toate câte se perindă prin fața ochilor, mânat parcă de o alarmă interioară, fiecare întâmplare, fiecare fenomen din natură este surprins de gândul inscoditor… ca, mai apoi, să fie stilizat și prins în cuvânt, ca într-o pictogramă – înainte de a ajunge la ”marginea disperării„… înainte de a fi învins de îndoială ”când în mine se dau lupte”…

Chiar dacă, de multe ori, se simte un ”condamnat / închis în tăcere ca-n bezna / prin care nu trece nimeni”…, nu poate să nu constate că-n suflet mai există o flacără și ” o sete obsedantă în sângele meu” – , determinându-l să caute noi și noi căi de salvare, de înălțare spre oazele însorite.

Această înălțare este mai blândă și mai revigorantă atunci când ai alături ființa dragă. ” Cea mai fioroasă spaimă / o pot învinge / împreună cu tine. / mă îmbărbătez să stăpânesc umbrele / și cu inima /îți încălzesc sufletul.( Frumoasă ca o furtună).

De câte ori s-a simțit ca o ”corabie bântuită de furtună” și-a îndreptat gândul către ființa iubită, ”femeia de lângă mine”, aceasta insuflându-i încrederea de care avea și are nevoie.

”Zilele și nopțile curg ca apa, / tu ești inima care mă ferește de vâltori, / te voi urma îndeaproape / ca pe un înger.” ( Te voi urma).

În goana trenului vieții, poetul Nicolae Vălăreanu surprinde clipe și trăiri care-i marchează existența și își pun amprenta asupra expresiei poetice; zborul păsărilor, băncile goale, florile de liliac și crin, dangătul unui clopot, curcubeul, luna, seara, frigul, o fereastră, duminicile la biserică, lumina ochilor verzi, florile de cireș, adâncul fântânii, ziua pârguită de soare, dealuri și râuri, toamnele tîrzii, albul zăpezii, umbrele lungi etc. Toate aceste lucruri îi smulg câte o tresărie de gând…, gânduri cubărite în ”cutele nevăzute ale minții„, acolo unde se află întreaga informație a devenirii noastre. Contururi, forme, culori, aflate mai departe sau mai aproape de sufletul poetului, sunt imortalizate în poezie. Într-un ritm allegro…, adesea!

Poetul pare a fi într-o permanentă veghe, pentru a nu pierde din miracolul care se perindă prin fața ochilor.

Melancolia, o trăsătură specifică firii poetice, își face loc în sâmburii amari ai amintirii sau a trecerii timpului, dar emoția nu erupe peste malurile gândului, este bine temperată, estompată, în cele mai multe situații: apare, uneori, ca o adiere lină, în preajma cuvîntului așternut în vers.

”Întemeierea lumii înseşi pare a fi de natură poetică, ca atare, „plin de măreţie, şi totuşi poetic locuieşte omul pe pămînt” (F. Hölderlin).

”Cu toată aparenţa zadarnicei expresivităţi, a totalei transcontingenţe, poeticul ţine şi de natura existenţialului (în măsura în care este investit cu noi deschideri metafizice). Existenţial pe care îl re-numeşte, îl transcende şi pe care şi-l aproprie după un tipar mistic. Actul scrierii poetice poate deveni existenţă plasată în mister, tentativă profană de sacralizare, redimensionare a centralităţii fiinţei. Dar fără elementul sacral (de accedere la actul întemeietor), poeticul rămîne sărăcit de poieticitate.” ( Ioan.F.Pop).

În volumul ” Poeme pentru mai tîrziu”, semnat de poetul Nicolae Vălăreanu ( Sârbu), metafora este liantul care asigură profunzime scrierii. Aceasta recrează universul poetic, stabilind legături noi între lucruri. Iată câteva exemple relevante:

”în cochilia ovală a somnului”; se desțelenesc câmpiile timpului”;”mă doare gândul sărutării arse”; ”îmi aud sufletul cum flutură cuvinte”; ”să nți lăcrimeze ochii mirării ascunse”; ”e o liniște ascuns-n ruină” etc. Am selectat, pentru încheiere, un poem cu încărcătură gravă, poem care cuprinde în structura semantică un întreg destin, o întreagă trăire care-și rememorează existența:

Nu știu câtă lumină a rămas în gând;/ ochiul se rotește cu mirare pe drumul parcurs./În neliniștea mea e ceva nestăpânit;”

” Văd anii cum mi se desfrunzesc pe sub pași, /Caut melodiile cântate cândva/ Prin întunericul în care am rămas ostatic;” ( Te aștept).

——————————

Valentina BECART

4 aprilie, 2018