Irina Lucia MIHALCA: Poesis
Neînţeleasa ploaie
Prin picuri de ploaie,
amurgul scutură petalele florilor de prun,
pe ramuri, copacul suspinului
îşi poartă uşor florile.
Neînţeleasa ploaie, prin argintul nopţii,
despică umbrele iubirii–culori,
vârtej de imagini,
silabe, spaţii, cuvinte.
Frânturi de umbre se preling
prin zborul sufletelor regăsite într-un sărut,
lacrima lui o aude în sufletul ei.
Frunzele de pelin
împrăştie aroma tristeţii.
Cândva s-au plimbat pe marginea vieţii,
azi rătăcesc prin ceaţa pădurii.
Margini pierdute prin vis,
pe pod, o fata printre lacrimi priveşte
apa şi timpul domol curgător.
În liniştea apei, prin pleoapa închisă,
depărtările scad.
Acum el pluteşte în barca cea neagră.
Vremea furtunii s-a sfârşit.
Pe băncile goale, pe-alei, străzi, vânt şi frunze,
tăind curcubeie, prin raze de soare şi stele,
Ea ştie, mereu El e în inima ei…
O primăvară este gândul tău…
– O primăvară este gândul tău!
Din depărtări, la chemarea zidurilor adormite,
ecoul ne propagă respiraţia,
unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa…
– Cine-mi redă acest tainic parfum,
acest dar fără rădăcini?
Pe drumul început din nostalgie, devenit pas,
devenit dans, devenit zbor şi timp,
devenit tăcere,
zi şi noapte, trecutul uimeşte
aburul prezentului unui timp de-amintire,
unui timp de regăsire, unui timp de uitare…
– Dincolo de trup este adevărul!
Sub cerul nostru, cuvintele nasc inscripţii
pe pietre, pe frunze, pe petale,
pe drumul unde zefirul le risipeşte…
( cu pietre arunci în mare,
pietre verzi, roşii, albastre,
pietre lucioase, pietre rotunde,
în multe cercuri concentrice undele se propagă… )
– Toate pornesc de la un punct spre centru!
Dincolo de marginea vieţii,
orice desprindere naşte un început uluitor.
– Sub clarul de ceas al liniştii albe,
construcţia din petale nu se poate dărâma.
În foşnetul clipelor intri pe poarta lunii,
( în candela timpului nu există distanţă )
pe cărări nesfârşite,
prin oglinzi de cristal, călătorim spre stele
izvorâte din scoici de lumină.
– Nu te teme de vise, în aerul ce trece
prin oglinzile timpului,
acolo nimic nu te poate răni,
nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare!
Dincolo de fiecare oglindă un copil doarme,
iar steaua care-l însoţeşte,
în aer, îi multiplică visul-evantai.
Arc peste timp, prin umbrele stelelor,
cu un nufăr în palme,
pe cărarea albastră, te voi întâlni.
– Deschide-ţi braţele, tu, clipă a visului meu!
– O primăvară este gândul tău!
Refugiu în lumina unui zâmbet
Copilul de aur e-n tine, e-n noi,
mereu te priveşte, surâde.
Chiar dacă valurile trec,
priveşte-i zâmbetul poznaş.
Întoarce-te, găseşte-i calea,
deschide-ţi inima,
ascultă-i tainica şoaptă,
lumină caldă,
candelă vie,
nestinsă de niciun vârtej!
Acest refugiu să-ţi fie locul
când norii negri
şi deznădejdea te vor lovi.
Condus de el,
vei înţelege
că viaţa-i darul nepreţuit.
Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui
Eu, tu, aici, acolo,
rotunde piruete, în paşi de dans, împrăştie fiori,
în adierea visului, suspin e cântecul.
Prin frunzele risipite de toamnă
asculţi curgerea timpului, din amfora antică
sorbi melodia – delicat mir –
beţie a umbrelor nopţii, emoţie furată din astre.
Prin noaptea-nvăluită în vrajă,
o mână mângâie perna, un fluture albastru adie…
O însingurare solară răsfiră cuvintele,
adânc pătrund în respiraţia unui timp comun,
pare să ne coase, unul de altul,
în punctele cardinale ale inimii.
Estompat este totul,
ceva s-a pierdut, acolo, în vânt.
Nimic nu mişcă durerea, asemeni unui lac liniştit…
Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui!
Labirint este viaţa, labirint este moartea,
coridoare invadate de alte coridoare
ce nu duc nicăieri,
pânza vieţii nu derulează nimic,
mileniile însele trăiesc în adâncuri!
Stăpâna omului este viaţa, surprizele ei,
feliile tortului de migdale,
când dulci, când amare.
Un paradis pe care nu-l vedem
trece prin dreptul
mâinilor noastre, spre visul unei patimi.
Ştii că ceea ce trăieşti în clipa asta
depinde de întâlniri întâmplătoare? Peste ani,
clipa prezentă va fi, la rândul ei, o uitare întâmplatoare.
Pe unda sufletelor pereche, umbrele sunt îngeri,
când ele nu mai sunt locaţii în materie, îşi caută alţi timpi,
îngeri care aşteaptă cuminţi regăsirea, reîntâlnirea cu noi.
Nimic aici, doar tăcerea ce curge din bolţi…
——————–
Irina Lucia MIHALCA
București
26 aprilie, 2018
