Vasilica GRIGORAȘ: Haiku
cireşi în floare –
mama cărând stelele
cu cobiliţa
Comentariu Corneliu Traian Atanasiu: Valoarea unui haiku este cu atît mai mare cu cît reușește să te transporte simultan și într-o anume situație reală, și într-o atmosferă spirituală. E primăvară și toate treburile se accelerează. Mama se scoală înainte să se lumineze și în timp ce aduce apă de la fîntînă, în gălețile de pe cobiliță se oglindesc încă stelele. Zorul împrimăvărării face ca mama să devină un factor care pare să intervină și în mai rapidă creștere a zilei. Aducînd apa de la fîntînă ea evacuează și stelele nopții adormite încă pe cer.
Nu am lăudat acest poem pentru că are kigo (și are), nu l-am denigrat pentru că e vorba în el despre o mamă. Îl laud pentru că îmi place și înțeleg să scot în evidență pentru ce îl prețuiesc ca să sensibilizez și pe alții la ceea ce mi se pare valoros în el. Mama este din păcate un clișeu, dar autorul îl folosește fără să cedeze unor poncife facile, unor dulcegării lacrimogene. Știe să nu cadă în capacana lor și face din ea un fel de atlet cosmic care, cu hărnicia unei mame veritabile, vrea să învîrtă mai repede roata ruginită care mărește cu prea mare încetineală ziua. Ziua care acum este prea scurtă pentru cîte are de făcut. Imaginea stelelor oglindite în gălețile duse de mamă pe cobiliță este fabuloasă dacă acceptăm paradoxul: ea vrea să scurteze noaptea, să facă ziuă mai devreme. În dorința ei, apa e un fleac, ea cară stele pentru a scăpa de ele.
Și pentru mine a lăuda poemul spunînd că are kigo mi se pare o bagatelă față de a consemna faptul că are paradox și împletește realul muncii cotidiene cu fabulosul basmului.
A citi un haiku și a te pronunța asupra lui este o chestiune delicată. În primul rînd nu poți proceda expeditiv și rudimentar ca și cum ai avea de tranșat o evaluare urgentă sau un conflict supărător. Chestiunea e dificilă și ingrată și îți impune să-ți asumi o viziune generoasă și să uzezi de mijloace rafinate.
Cînd a început să mă preocupe haiku-ul, am observat suficiența satisfăcută cu care autorii mai vechi și mai vocali puneau ștampile prin care validau sau invalidau poemele folosind formula răsuflată are/n-are. Fără nicio altă nuanțare, poemele erau declarate haiku pentru că aveau 5-7-5 silabe, kigo, kireji, cîteva valori cu nume (neapărat) japonez și erau repudiate pentru că nu aveau aceste cîteva trăsături. Nimeni nu avea vreo tresărire în a remarca o nuanță a compoziței, a felului în care sînt puse față-n față imaginile și se împletesc aluziile, a magiei prin care realitate banală se torcea în fire spirituale. Nimeni nu accepta că a comenta un poem, lăudîndu-l sau blamîndu-l, înseamnă a avea capacitatea de a sesiza cu sensibilitate și subtilitate resorturile specifice ale acelui poem și nu ale tuturor. Nimeni nu avea răbdarea de a constata că cele mai multe dintre poeme se află undeva între cele care pot fi considerate sau nu haiku și că acolo, în acest interval larg, este locul cel mai prolific și mai valoros al schimbărilor care fac acest poem mai viabil și mai însuflețit.
Mă bucur că autoarea a descris amănunțit circumstanțele intime ale faptelor de la care a plecat în poem. Este clar că ele sînt surprinse în poem, dar omisiunile și stilizarea expresiei fac ca un cititor care nu le cunoaște să poată da totuși poemului un înțeles generos și profund. Acum, știind de faptul că apa era cărată pentru udatul grădinii, mă gîndesc că stelele oglindite în apă erau și ele un adaos ceresc care înlesnea creșterea răsadurilor și le direcționa către înalt.
Comentariu Vasilica Grigoraş: Este o imagine, un tablou din copilărie. Privind prin ochii copilului este ceva feeric, idilic, privind prin ochii adultului, trăitor la țară și nevoit să muncească din noapte în noapte, viața are și aspecte neplăcute.
Când cireșii (caișii, prunii…) înfloreau, o preocupare a țăranului era și îngrijirea grădinii de legume și zarzavaturi – sădit, prășit, udat… Nu aveam fântână lângă casă și mama era nevoită să care apă cu cobilița de la o fântână mai depărtată. Pentru că trebuia să meargă și la muncile câmpului, udatul grădinii se făcea dis-de-dimineață, când pe cer mai erau încă stele, care treptat apuneau și răsărea soarele.
Mama cu cobilița pe umăr trecea pe lângă doi cireși din grădină. Vântul adia ușor, iar florile acestora, de acum începeau a se scutura și cădeau în gălețile pline cu apă. Întrebând-o pe mama unde se duc stelele de pe cer, mi-a spus atât de simplu: ”Iată-le în găleți! Am cules câteva, pe care să le punem la rădăcina roșiilor, ardeilor, vinetelor… ca să crească mari și gustoase, iar voi să le mâncați și să creșteți sănătoși și frumoși”. Mi-aduc foarte bine aminte acea dimineață. Am admirat ”stelele” din găleată minute în șir, luam cu grijă apă și ”stele” cu ulcica de lut și turnam la rădăcina plantelor .
Mult timp, primăvara urmăream mereu acestă imagine a ”stelelor” aduse de mama cu cobilița. Era o splendoare să le privești!!! Dar cu ce efort erau cărate?
Mai târziu am observat că, mergând cu gălețile pline cu apă de la fântână până în grădină și stelele cerului se bălăceau în apa cărată cu cobilița de biata mama, ca multe alte femei de la țară. Domnul să le odihnească în liniște și pace!
Primul vers “cireși în floare” – exprimă frumusețea primăverii, a naturii pline de viață, de culoare, de lumină…
Celelalte două versuri, “mama cărând stelele/ cu cobiliţa” creează, în contrast cu imaginea optimistă, plină de speranță… din primul plan, una tristă, de muncă asiduă, destul de împovărătoare. Dar și țăranii au stelele lor, și în acest poem, acestea dau savoare, satisfacție vieții lucrătorilor pământului.
——————————–
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui
24 aprilie, 2018
(Imagine internet)
