Cuvânt și iubire

DOAR ȘIPOTUL TIMPULUI SE AUZEA ÎN SURDINĂ

… felinarele viselor încă mai luminau din spuza nopții,
jarul stelelor, ici-colo, aprindeau dorințe
peste plămada somnului,
din spuma dintre real și ireal,
brațele tale-mi cuprindeau în mângâi osteneala trupului
din trecerea zilei care se pierise,
simțeam cum dinlăuntrul tău mă simte, simțeam cum
dinlăuntrul tău are nevoie să-și stea de vorbă cu mine,
nodu-mi din înghit stăvilea orice pornire de cuvânt !
ne-nvăluise tăcerea, doar șipotul timpului
se auzea în surdină,
aerul era înțesat de clipe ce se mureau
pe margini de sărut,
îți simțeam inima cum se înfruptă cu bătăile inimii mele !
și beată de inima ta, inima mea mă-mpungea în coaste
atât cât să-i înțeleg îndemnul …
focul iubirii ardea nebun !
aproape că i se zăreau vâlvătăile întinse
pe liniștea pereților … și ei ne gustau caldul iubirii !
simțeam buzele cum își deschid guri nebănuite
și flăcările poftei-mi de tu îmi pârjoleau privirile,
Luna se furișase în colț de geam, chipul ei
ascuns în pătrar se-mbujorase la văzându-ne ardul …
și ce șușoteli între stele !
dar ochii mei nu erau stinși, dimpotrivă,
mi te trăgeau printre privirile-mpârjolite
și mi te aduceau în dănțuind sub voalul irișilor,
desculțul tău mă apăsa până-n fund de ochi și acolo,
parcă-parcă veneau șoaptele cărnii tale:
te vreau !
mmm !… și ce dospind de fiori
sub alcovul scânteind al nopții – vedeam luceferii
cum își tremurau licărul prin perdea,
în lumea lor e-atâta rece !
veneau să-și fure stropi de foc din noi,
poleiul să și-l învăpaie din focul ce ne mistuia pe noi …
și ce mistui, și ce mistui !
efluviile bolții încurcau aranjamentele unduirilor
de licăriri și cerul părea el însuși un alcov,
mă simțeam târât în acest tablou, parcă ispre cerul
vroindu-mă să-mi știe tainele tremurului,
ehh, cerul … cred și el puțin gelos,
își deschisese cufărul dimineții,
să ne poată privi-n trandafir de lumină …
și ce petale zorii !
și ce polen de fotoni !
că sângele meu își îngenunchea hematiile,
obligându-le să învețe rugăciunea inimi …
venea dimineața călări pe bidivii albi,
balaurul nopții, de acum ucis, i se-ntindea la picioare,
soarele-i mângâia obrajii și din razele lui
i te simțeam de mângâi !
ne lăsam degetele-și alerge-n delirul fiorilor,
poezia pielii aduna simfonia icnetelor și peste tot
se lăsa o cortină de dorințe, că auzeam
tropotitul Colonadelor de strigoi aduse-n Dumbravă
de cerul furios nevoie-mare, că el abia acum a înțeles
concertul NETRUP …
și pe cer încă mai zăbovea Luna, se furișase-n neglige’
să fure sărut Soarelui,
aprinseserăm poftele aștrilor
ce nu se voiau topiți în dimineață …
cu noi, toată suflarea din cer parcă prinsese viață !
voaluri de zâne lâncezeau peste drum de 188,
în tufărișul care ascunde plânset de rouă
și înțelegeau cât destin adusesem în poveste …
și povestea se ridica pe picioare
cu picioarele zdrobind obeliscul – nu se vroia sfinx !
se vroia vie, se vroia să ne fie alături – pe căpătâi,
în perdea, și chiar în plinul de roș cearceaf …
o rază-și încercă sărutul mie pe gleznă !
fugi de-aici !… mi-aud un colț de respir
venit să se adune ție în buza de sus – nespus
doru-mi de tu, alungă și el raza streină
și totul se rezumă la fierbul din palmă,
ia, poezia trupurilor ne cheamă !
răspântiile se scăldau în lumină …

———————-

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ

23 aprilie, 2018