Anna-Nora ROTARU: Versuri
… ŞI ÎNGERII-AU CĂZUT DIN CER…
Mai cad şi ultimele frunze uitate în copaci…
Musteşte trotuarul de ploaie în băltoace…
Şi nu ştii încotro s-apuci şi ce să faci,
Ţipând, ai vrea liniştea s-o spargi, dar taci,
Închis în Universul tău micuţ, ca o găoace !
În gât, rămâne vocea de parcă ai fi mut…
De răzvrătite vorbe ce le-nghiţi nemestecate…
Arunci priviri fugace-n jur, arăţi a fi pierdut,
Nu-ţi place lumea, ce, cu mâinile-ai făcut
Şi-ţi pare-acum un joc de cuburi aruncate !
E întuneric… linişte apăsătoare… nu-i târziu…
Oraşu-i gol… pustiu de oameni şi orice vietate…
Nimic nu mişcă, nu se-aude, stropii cad zurliu,
Din ploaia monotonă, prelinsă, ca zidul străveziu,
Stropind lalele negre, în rărunchii tăi plantate !
Şi… te tot poartă paşii, în urmă-ţi nu laşi urmă…
Ştiind de traiul tău, atât de mic şi de mizer,
Te-apuc-o neagră disperare, ca rătăcit de turmă,
Că nu ai rost şi viaţa, cu fiecare pas se curmă,
Pitulat în colţul lumii… săracule Om stingher !
Chiar faţa, să nu-ţi se vadă, o ascunzi în glugă…
Şi plânsul… chiar şi-n pumni, îţi este sugrumat…
Că dup-o viaţă-ntreagă, te simţi umilă slugă,
Nimeni să-ţi vină-n ajutor, nici Dumnezeu la rugă,
Să-ţi schimbe cursul vieţii, anost şi zbuciumat !
Ai vrea un şut să tragi în toate, să se sfarme…
Să nu te simţi, atât de slab, pitic, neputincios…
Însă nu poţi schimba nimic, când celalt doarme,
Nici bătându-ţi geaba gura, cu gloatele-n larme,
Dar nici cu mâini crucişe, aşteptând Cuvânt Pios !
Şi chiar, cum s-auzi, în lumea asta destrămată…
Se-mprăştie cuvintele, in ploi pe caldarâm… mă tem
Că, şi Îngerii au căzut din cer cu ploaia înspumată,
Din lumea lor, fără prihană, ce poate-i sfărmată,
De-o Mâna mai presus de Ei, ca-ntr-un blestem !
JOC DE GÂNDURI PRINTRE RÂNDURI
Sunt prea blândă şi-un pic plăpândă…
Nu mai pot s-aud, “adevărul” nud,
Ce-mi stă la pândă, râzând a izbândă,
Nemilos şi crud, ca un zmeu zălud…
Nu am ce zice şi cin’ să-mi explice…
Obosii-n zadar, jucând viaţa la zar…
Pentr-un pumn de alice, devenii complice
Şi din falnic stejar, ajunsei ţânţar…
Nu mai vreau veste, dintr-alea funeste,
Ce-mi par minune, a sorţii nebune,
Ca-n mijloc de fieste, să-mi facă feste,
Voind să-mi răsune, fals cânt pe strune !
Nici suspiciune, ce-n minte îmi pune,
Idei când poznaşe, când pătimaşe ,
Fără-nţelepciune şi strop de raţiune,
Gânduri vrăjmaşe, ce-mi păreau gingaşe !
Nu am putinţă, îndeajuns credinţă,
Să-mi schimb ”veşmânt” şi discernământ…
Ştiu… că-n nefiinţă, voi primi sentinţă,
Dând jurământ, c-am s-ascult Cuvânt…
Ştiu…că acolo Sus, la al vieţii apus,
De vei fi întrebat, spune-adevărat,
Ca cinstit supus, că regreţi nespus
Şi d-eşti vinovat, poate-i fi iertat…
Din viaţa-ţi întreagă, hai hui pribeagă,
Nu-ncerca zadarnic, s-arăţi slugarnic…
Mai bine reneagă, trăirea-ţi beteagă,
Din suflet amarnic, pân-acum jalnic…
Ştiu… la cântar nu furi, nu simţi, nu înduri…
Iţi vor da tratament, după testament,
La feţe caricaturi, îngereşti trăsături,
Fără sentiment, nici trecut, nici prezent…
Acolo-n Nicăieri, vei uita ce-ai fost ieri…,
Nimic n-o să ştim… de grăim… cum trăim,
N-ai ce să speri, dar nici teamă că pieri,
Nu ştim cât zăbovim sau de-i locul sublim…
Nu semnezi foi, nu te-aşteaptă nevoi,
Nu te simţi prigonit, de ochi urmărit,
Nu te sperie strigoi, nu-s la pândă ciocoi,
Nu te simţi istovit, ci-n pace liniştit…
Iar după căinţă, vei alege-o dorinţă,
Cel ce ştie de toate şi-n timp socoate,
Cu-a Lui bunăvoinţă şi cu-a ta credinţă,
Pe brânci şi pe coate, te-i întoarce poate…
,,DUPA FURTUNA, CURCUBEUL” de Anna-Nora Rotaru
pictura în ulei, pe pânză, dimensiuni 120 x 90 cm,
din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis”
*
RĂTĂCIRI PE CALEA TIMPULUI
Învârtindu-ne în jurul axei existenței, ca breloc,
Ne fuge timpul, ca trenul, din trecut spre viitor…
N-avem vreo țintă anume, doar cu puțin noroc,
De-un vagon ne agățăm, căutând vreun loc,
Lăsându-ne în voia soartei, ca un copil neștiutor !
Trecutul e-n urmă, un reper ce nu se schimbă…
”Ce-a fost, a fost” zicem și trecem mai departe…
Viitorului facem din ochi, când vajnic el se plimbă,
Iluzii, verzi și-uscate doar, picurându-ne pe limbă,
Fantezia incitând, ca de peripeții să avem parte !
Ni se-arată câteodată, pe ascuns venind, hoțește,
Din nebuloase, trimițându-ne câte-un răvaș…
Scriindu-ne ceva cuvinte, la repezeală, se oprește,
În vise să le lase, că la trezit dispare și mutește,
Fugind cât mai departe, precum calul nărăvaș !
Și-așa, adunat-am un pumn de răvașe necitite,
Că, n-a lasat vreo cheie să-i descifrăm limbajul…
Și, de ne-a zis în vis, n-am înțeles cuvintele șoptite,
Pufuri de speranță găsit-am pe pernă, răvășite,
Ce-n valiză ni le-am pus, când ne făceam bagajul !
Speranțe… știind că greșeli iarăși vom face…
Trecutu-i fără surprize, știut e, deci previzibil…
Doar Viitorul, încurajat d-efemerul ce ne place,
Mai dă buzna peste noi, ne face, ne preface,
În marionete, trăgându-ne de firul invizibil…
Cumpărăm, noi, la mezat, dorințe, sentimente,
De la Viitor, ce plictisit în colțu-i se retrage…
Nimic ne-având de-adăugat, la clipele prezente,
Nici sfaturi de urmat sau poate argumente,
Încolăcit în poala Timpului, de ițe ne mai trage !
———————————–
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
20 aprilie, 2018
