Anatol COVALI: Poeme
Sufletul meu cântă
Eu nu doar aud,
vãd sunetele.
Vibraţiile lor
sunt ca nişte raze
de toate culorile,
de la albul cel mai pur
pânã la negrul
în care lumina
nu a pãtruns niciodatã.
Sufletul meu cântã,
inima mea danseazã,
iar gândurile
sunt codrii
în care rãsunã
balade, doine,
simfonii
cântate de gâze,
de frunze,
de pãsãri,
de ape.
Stã…
Stã cu mâna întinsã,
dar semenii lui dragi
cãrora le-a dãruit
tot binele
se fac cã nu-l vãd,
nu i-o strâng şi trec mai departe.
A încercat sã-i opreascã
dorind sã-i întrebe
ce mai fac, cum o mai duc
cu sãnãtatea. Şi i-au rãspuns
peste umãr: Mã grãbesc,
n-am timp. Poate
vorbim altãdatã.
Acest altãdatã a devenit niciodatã!…
Stã cu mâna întinsã,
uite-aşa, de-al dracului !…
Dacã a învãţat ceva de la viaţã,
a învãţat sã spere…
Ieri, cineva a crezut cã cerşeşte
şi i-a dat un ban de pomanã…
Coridă
Ce hore mi-au încins nervii în carne,
sârbe, ciulendre, dans de căluşari…
Sângele meu e plin de lăutari
ce n-au în mâini viori, ci suflă-n goarne.
Vibrez ca-ntr-un cutremur şi mi-e teamă
să nu mă sparg, să nu mă risipesc.
Simt cum din suflet aripi mari îmi cresc
când dragostea cu patimă mă cheamă.
Continuă ploi reci din plâns să toarne,
dar eu încalec mândri armăsari
şi ai tristeţii tauri tari şi mari
cu sete îi izbesc chiar între coarne.
Şi fericirea veselă m-aclamă
lăsându-mă să o iubesc firesc,
în timp ce norii grei, din plâns se-opresc
şi limpezindu-mi cerul se destramă.
Esenţa vieţii
Fiecare om e o cometă
sau un fulger care-n univers,
iar şi iar, sclipirea şi-o repetă,
dar în altă parte şi-n alt mers.
Alţii vin în locul de plecare,
care este numai viitor,
repetând mereu, cu-nfrigurare,
orişice cădere şi-orice zbor.
Renăscuţi din seve-ajunse umbre
le împrospătăm cu noi trăiri,
când strălucitoare şi când sumbre,
după cum zburăm prin împliniri.
Noi suntem de fapt fluidul vieţii,
care doar prin moarte este pur,
tot aşa cum zorii dimineţii
ies plini de lumină din obscur.
Orice moarte este-o primenire,
o sămânţă care va rodi
pentru nesfârşita înnoire
a nemuritorului a fi.
Zbor albastru
Zbor albastru prin speranţã
ca sã strâng sute de stele
spre-a ciopli grãbit în ele
cea din urmã cutezanţã,
ca la tot ce-a ajuns zdreanţã
sã fac splendide nacele
pentru visurile mele
cãrora le dau nuanţã.
Ciocârlii în mine cântã,
aud susur de izvoare.
Mângâi tandru orice floare
ce-mi surâde şi mã-ncântã.
Spre-mpliniri visu-mi se-avântã.
Strãluceşte-n mine-un soare
ce cu raze sclipitoare
lacrimile mi le zvântã.
E desigur o minune
care-mi arã în fiinţã
aruncând în suferinţã
şi în plâns seminţe bune.
Cânt pe-ale iubirii strune,
cred cã totu-i cu putinţã,
prinde viaţã-orice dorinţã
şi-n surâs durerea-apune.
Stau mirat privind în vreme
anii ce-au trecut degeaba
când aveam plinã cocioaba
de mâhniri fãcute gheme
şi cum viaţa-mi nu mai geme
şi un iureş este graba,
îi ucid tristeţii gloaba
şi-armãsari fac din poeme.
———————————
Anatol COVALI
București
20 aprilie 2018
