Camelia CRISTEA: Am crezut…
Am crezut…
Am crezut că pot închide
În ungherele din suflet,
Câmpul macilor în floare
Și-ale Verii mele umblet…
Am crezut că resemnarea,
O să stea închisă-n ramă
Și furtuna potolită,
Ca soldatul strict în vamă…
Am crezut că nada vremii
N-o să muște iar din mine
Și-n rutina unei zile,
O să-mi fie totuși bine…
Am crezut că-n zbucium marea
N-o să plângă iar în hohot
Când prin valuri de încercare
O să treacă ca un ropot…
Am crezut că numai timpul
Vindecare o să dea
Rănilor ce și-au făcut
Un culcuș în viața mea…
Am crezut că -aceste pietre
Ce-au răbdat amar de vreme,
N-o să-și ceară niciodată
Dreptul de-a avea putere…
Am crezut că firul ierbii
N-o să calce în rugină
Și în mijlocul tăcerii
O să prindă rădăcină…
Am crezut că a secat
Apa din fântâna mea,
Prin deșert Morgana cată
Picătură să mai bea…
Am crezut că nu se-aude
Țipătul ce mă însoțește
Și povară gârbovită
Care-n mine tot mai crește…
Am crezut că niciodată
Nu voi spune că mă doare
Timpul ce-a rămas datornic
Cu un zâmbet pentru floare…
Am crezut că toate astea
Mi se-ntâmplă numai mie,
Dar sunt sigură că totuși
Mai încap încă o mie….
Am crezut ….
——————————–
Camelia CRISTEA
București
17 aprilie, 2018
