Elena BUICA: Privind peste timp
La împlinirea celor 85 de ani, este firesc să-mi pun întrebarea:cum aș dori să răman pentru posteritate? În largul fluviu al anonimatului şi din rostogolirea neîndurătoare a timpului, mi-aş dori, ca din tot ce am fost şi am scris, să dăinuie ceva pentru posteritate, sa raman macar atata cat spunea Nicolae Titulescu:”Chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge…Chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, afiindcă m-am strduit să o aprind”
Ce mi-aș dori să rămnă? Poate imaginea mea precum “liliacul înflorit la poarta înserării” şi neapărat „zâmbind vieţii”, însoţită mereu de un „gând purtat de dor” de acel dor al locurilor natale, de cel al unuversului copilăriei, al oamenilor Țigăneștiului natal, oamenii din mijlocul cărora m-am ridicat, am luat de la ei zestrea de suflet aşa cum apa ia forma vasului în care este pusă. Cu această zestre am plecat în lume şi m-am străduit prin scrierle mele să le port românitatea şi numele pe toate meridianele pământului cu ajutorul internetului care a pulverizat distanţele făcând din lumea largă un sat ceva mai mare. Mi-aş dori să rămână ceva din fervoarea cu care am urmărit pe verticală spiritualitatea neamului românesc şi am sorbit cu nesaţ din frumuseţea de negrăit a graiului nostrum, ceva din felul cum m-a văzut scriitoarea Cezarina Adamescu „o ambasadoare a sufletului românesc”
Mi-ar plăcea să rămână ceva din gândul curat, prețuirea și recunoștința pe care o port Canadei, țara mea de adopție pentru tot ce mi-a oferit. Mi-aş dori să străbată prin timp ideea că măcar m-am încumetat să surprind câte ceva din inefabilul vieţii, din fiorul infinitului aflat dincolo de graniţele veţii noastre sau ceva din bezna misterelor care ne împinge spre neprevăzut. Peste acestea m-am străduit să arunc o lumina ca mierea razelor de soare, într-o după amiază de toamna târzie când m-am apucat să scriu ignorând viforniţele iernii care îşi aruncau săgeţile prevestitoare spre mine.
Mi-aş dori să rămână ceva din scrisul meu ca un mod de a exista, ca un altar pe care sufletul meu s-a reconstruit din ţăndările unor lovituri şi din durerile neplânse, înăbuşite în cămara inimii. Mi-ar plăcea să rămân în posteritate ca un scriitor îndrăgit de arta cuvântului, haina gândului încoronat, care cuminecă inima şi sufletul şi care ne redă pe noi nouă înşine. Mi-a plăcut să mă cufund în adâncul cuvintelor care se ţes din liniile abia stăvezii ale sinelui. M-a preocupat întotdeauna înălţimea ideilor literare, dar şi cea a trăirii întru frumos cu încărcătură emoţională.
Am admirat întotdeauna şi mai apoi am scris cu deosebită plăcere despre scriitorii înzestraţi cu harul de a plămădi din cuvinte gânduri şi trăiri care se pitrocesc în adâncul inimii despre cei care au fost plămădiţi cu puterea de a coborî în zonele abisale ale conştiinţei umane, acolo unde se ascund crâmpeile de viaţă, conflictele dramatice care se desfăşoară în tăcere. Am scris despre viaţa şi creaţiile lor, de parcă aş fi scris despre mine.
Un alt aspect despre care cred că m-ar defini este acel al însemnărilor despre călătoriile atât de dragi mie făcute cu gândul ispitirii frumuseţilor şi creaţiilor rotundului pământ, voiaje care reînnoiesc individul, îl revitalizează, îi lărgeşte orizontul şi îi înlesneşte înţelegerea frumuseţii şi a diversităţii umane.
Scriitoarea Elena Armenescu e de părere că: „Zarea interioară luminoasă deschide scrierile Elenei Buică, favorizată de destin să cunoască mai mult de jumătate din lume, iar această cunoaştere este sporită de sensibilitate, inteligenţă, plus înţelepciunea conferită de bogata experienţă a vieţii, cu bunele şi relele sale”. Despre scrierile pe această tema, scriitorul George Stroia a remarcat: „Frumoasele vacanţe” ale Elenei Buică sunt o lecţie de spiritualitate şi altruism”.
Mi-aş dori să rămână ceva şi din trăsăturile mele ca om, despre arderile pentru a-mi croi un contur al personalității , pentru a ridica pe trepte superioare mie pe fiica și apoi nepoata mea, de a sprijini familia să țină sus steagul temeiniciei și al împlinirilor. Mi-aș dori să rămană ceva și despre arderile pe altarul catedrei de limba și literatura româna pentru a răspândi lumina și cuprinderea adevărului în mințile și sufletele elevilor mei, cu speranța unui viitor împlinit. Poate câte ceva din cele ce s-au spus despre mine, precum scriitorul Ştefan Dumitrescu: „O scriitoare cu un suflet mare cât zarea, marea Doamna Elena Buică” ori aşa cum m-a văzut îndrăgitul actor Florin Piersic. „Iubită şi distinsă Doamnă scriitoare Elena Buică, sunteţi fără egal! Vă iubesc fiindcă sunteţi atât de modestă, de generoasă, de talentată şi de… normală! Sunteţi şi rămâneţi în inima mea! Va îmbrăţişează, Florin PIERSIC“
Poate că rămâne ceva din felul cum mă vede pe mine şi scrisul meu scriitoarea Gabriela Căluţiu Sonnenberg: „Ronţăie ideile anevoie, le smulge reflecţii neaşteptate, iar în final, le da o formă palpabilă, îmbrăcându-le în cuvinte din care îţi vine să muşti, pofticios. Stilul e unic, inconfundabil, metoda Buni de combatere a uitării. Paginile cărţilor sale sunt de-a dreptul saturate cu însăşi fiinţa ei, dornică de a îmbrăţişa întreaga lume, absorbindu-i frumuseţea şi dăruindu-i însutit zâmbet şi lumina interioară”
Chiar dacă astăzi puţini sunt aceia care mai privesc literatura ca pe un act vital şi edificator, ştiu că frumuseţea scrisului va dăinui şi cu el, sper, ca măcar câteva scânteieri din scrisul meu să se mai zărească la orizont atunci când voi privi de la înălţimea seninului deplin.
—————–
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
3 aprilie 2018
