Octavian CONSTANTINESCU: ,,Cartea Apocalipsei”
CARTEA APOCALIPSEI
…un cântec de lebădă, plâns pe-nfundate,
în înserare şi-n singurătate…
Adrian Botez scrie măreţ, hieratic, apoteotic, un ultim -după a sa mărturisire – volum de poezie atent selectată, un fel de crez poetic al său, o sinteză a marilor sale teme, Cartea Apocalipsei, un fel de biblie poetică, structurată în patru mari cicluri: Cartea Apocalipsei (50 de poeme), Cartea Iluziilor şi Puterilor (35 de poeme), Cartea Neamului (alte 35) şi, în fine, Cartea Poetului (50 de poeme) – precum şi un capitol final: Epilog(uri). La început, ca o poartă către universul propriu poetic, sau ca un fel de ghid de interpretare, poemul-Prolog (Povestea Duhului) pare să adune în el un fel de cheie a întregului volum. Aici găsim, ca o explicaţie a ceea ce urmează, un fel de istorie, pe scurt, a ultimelor clipe ale omenirii, judecata finală, prezidată de Christ, un zeu al luminii – judecător drept al elementelor, fie ele Fire ori Materie. E un fel de Cina-Cea-de-Taină finală, a turmei luminii, unde toată firea, cu bune şi cu rele, va sta la judecata Cuvântului întrupat:
“…cu Crist vor sta la cină (sub Raze-Flori-Ninsori):
Turma Luminii – Blând-Harnicul Plăvan
Cum şi Eroi-Iubirea –Străbunii în Văpăi –Martiri
Sfinţiţi de Neam…
…pe treptele de zoaie – în Astre ale Urii –
Şerpi-Scorpii-Râioase Broaşte ori Lemurii
s-or desfăta-n plescăituri-
cu RÂVNA TÂRÂTURII…”
Se poate observa, cu usurinţă, prezenţa marilor teme poetice ale lui Adrian Botez, neamul, vatra, cetatea, martirii, eroii, sublimul, iubirea dezbărată de contagiunea material, dar şi derizoriul, mocirla, ura, fapta oarbă, Pământul, Lumea, Universul şi toate acestea stând sub marele semn al divinităţii umanizate, Dumnezeul întrupat, Christ, Treapta supremă a iubirii universale, ghidul către desăvârşire, cuvântul nepervertit, clar şi curat, ca lacrima răstignitului.
Aşa cum am mai scris, lumea poetică a lui Adrian Botez e un cosmos aparte, o construcţie bazată pe piloni ezoterici, pe magia semnelor şi simbolurilor, tărâm pe care nu te poţi aventura fără o cunoaştere temeinică a Semnelor, căci toată opera sa poetică sta sub pecetea magică a SEMNELOR, care sunt ca nişte seminţe aruncate în ogorul lumii, ca să nască şi să rodească Frumosul Adevărat, neatins de pecinginea materialităţii, un fel de rai luminat şi binecuvântat, în care doar cei chemaţi…dacă se înţelege ce vreau să exprim.
În primul capitol, avem de-a face cu apocalipsa totală, o de-structurare a universului, atât a părţii sale omeneşti, casnic-cunoscute, familiare, dar şi dezastrul marilor structuri cosmice. Totul răsună de marele zgomot al ruinei totale:
“…se sfarmă păsări în văzduh – haos de sunet jubilează…”
sau :
“…Creaţia-i o ţopăială – o parodie de Sabat…”
(cf. Se sfarmă păsări în văzduh, pag. 11)
O moarte dospită, îndelung clocită, pare să guverneze întreaga făptură, presimţind Judecata:
“…deja nesfânta carte sângerează
deja eu ard în răni eternitate
mişcarea-n ceruri nu mai figurează…”
Toate tilurile poemelor, din acest ciclu-capitol, sunt – cu puţine excepţii – prevestiri ale marelui cataclysm, în care până şi materia va suferi, nu doar Fiinţa: “Noroi de sânge curge-n ceruri”, “Frenezia judecăţii”, “Balada morţii aproximative”, “Ca miasmele din mlaştini” etcaetera etcaetera.
Poetul prefigurează, de-a binelea, un rechizitoriu nemilos, ale cărui întrebări sună crunt, neîndurător, oricărei conştiinţe cât-de-cât treze:
“…ce-am făcut cu viaţa asta? – ce vom face în cealaltă?
La ce-a folosit făptura – cât a fiinţat – înaltă?”
Iar posibilul răspuns-concluzie este unul dezamăgitor şi tragic, în simplitatea goliciunii sale:
“…tot ce-am vrut – rămâne abur – ce putem – împotmolire…”
şi
“…a fost duh? – n-a fost credinţă – doar o oarbă zvârcolire…”
(cf. Întrebări ucigaşe, pag.46)
Aceasta prăbuşire totală nu este întru tot disperată, căci, în finalul acestui proces restaurator, prin judecata veacurilor, pare să lucească-strălucească o nouă naştere, anunţată şi enunţată în capitolul al doilea al volumului, Cartea iluziilor şi puterilor, în care poemele par mai optimiste, mai curăţate de zgura acidităţii din primul capitol:
“…Frumuseţea va cânta din desişul luminilor
agonisite adânc – din abis de mări şi oceane – s-or
desface – pe
maluri – comorile crinilor
nimeni nu va mai socoti nimic în
ceasuri – ci-n extatice
edenice fructe…”
Astfel, avem de-a face cu poeme mai optimist-luminoase, în curgerea lor lină, vindecată (“Toamna-în ritm de vals”, “Nu fi mâhnit”), sau măcar jucăuş-mulţumite:
“…şi povestea merge
de neoprit – mai
departe: n-ai nevoie de
nicio carte…”
Iluziile din acest volum sunt toate omeneşti, justificate, naiv-asumate, aproape fireşti:
La noi – salvările (care nu salvează pe
nimeni şi nimic) – sunt
albe – la englezi
galbene
Puterile, în schimb, sunt ale stihiilor, ale naturii, ale cosmosului, misterioase, guvernate de legi pe care poetul le străvede, dar le învăluie şi mai abitir, ca să le păstreze întregi, neatinse de înţelegerea vulgar-pământesc-omenească. Iată, în acest sens, un întreg poem-cântec, o catedrală în care răsună un imn închinat măreţiei cosmosului:
Toamna – în ritm de vals
în ritm de vals – rotind văzduhu-n vrăji
cad ploi de sateliţi îngălbeniţi:
frunzele – tot mai distilate străji
palat-copacii-i părăsesc – zbârciţi
o – nu sunt frunze – duhuri sunt de oaze
cu tifla dând –înscriu în aer fraze
s-aştern ocean de galben peste drumuri
din superbia lumii au rămas doar fumuri
iar eu – califul – iau pocal de raze
şi beau dintr-însul muzici şi extaze
eu nu mai ştiu furtuni – ci numai rai
prin umbra-mi trec nălucile de cai
…între atâtea turnuri şi comori
ţi-e lene să trăieşti – dar şi să mori…
Poetul Adrian Botez scrie ca şi când s-ar sfâşia pe sine, dezvelindu-şi inima în plin vifor al veacului acestuia desuet, deşucheat, vulgar şi nestatornic, nerecunoscător şi necunoscător întru ale Frumosului, Eternului, întru ale Iubirii şi ale Iertării. Toate aceste deşucheri, aceste răni puroinde îi provoacă poetului răni sufleteşti şi de conştiinţă, care răzbat, răbufnit, în versuri amare, auto-flagelante. În capitolul al treilea, Cartea Neamului, acestea de mai sus sunt mai vizibile ca nicăieri, conştiinţa de neam si de tărâm dacic magic fiind una din obsesiile poetice ale acestui autor care ar merita o soartă literară mai de soi, dacă starea lucrurilor n-ar fi aceea care este:
…nu vă jucaţi cu focul – rânjind trufaşii dinţi
veţi fi cu toţii scrum bandiţii de hotare
toţi lacom avântaţii pe pământ de sfinţi
vor fi-ngropaţi ca pulberi – lungi şi-amare…
…iar noi hălădui-vom în vecii de-altare
gustând cu Zeii-Fraţi ambroziile rare…
(cf. Avertisment către bandiţii ce vin spre patrie – pag. 101)
Toate titlurile din acest capitol sunt ele însele nişte elegii închinate neamului românesc şi plaiului dacic, un exemplu, ilustrativ în acest sens, fiind Reînviata epopee daco-valahă (în cinci cânturi cu Prolog şi Epilog)
Întreg capitolul poartă această pecete, titlurile poemelor – unele de o frumoasă muzicalitate divină – amintind de aceleaşi obsesiv-asumate teme: Domnii, Voievozii, Feţi-frumoşii, Neamul, glia : Urmarea ieşirii din neam, Războiu-i să nu-ţi uiţi sfinţii martiri, Hora Bucovinei, Calpul Crăciun (un fel de aprig colind cântat, aşa cum spune poetul, zarafilor venetici şi autohtoni laolaltă), Lupul dacic, Iarnă daco-valahă etc.
Capitolul al patrulea, Cartea poetului – răzbaterea prin bezne şi dincolo de crimă este unul aproape auto-biografic, dar nu în sensul de simplă înşirare de fapte ale eului, ci o asumare a propriei fiinţe, o raportare a eului la veacul în care poetul-om e silit să-şi ducă crucea pătimirii. Iată câteva mostre:
…pumnii mei – grei precât
toţi norii de ploaie – adunaţi în
suprema furtună – se sprijină – vag
ameninţători – sublim
tunători – de tăblia
lumii – gata să se
pornească – vijelios
apocalyptic – spre a vă
strivi…
Conştiinţa socială a poetului, veşnic trează, nicicând amorţită, sângerează la durerile neamului, fără putinţă de vindecare:
Niciodată
pansamentul
nopţii – aplicat peste rana
lucidităţii
…chinuitor – spasmodic – somnul lipeşte
pansamentul de rană: niciodată
rana nu se va
cicatriza – cu seninul
uitării
Adrian Botez este un poet plenar, un mistic pritocitor de sensuri bogat-semantice, metaforele sale sunt vii, tăinuitoare de vrajă poetică deplină, greu de cuprins în înţelegerea puţină a contemporaneităţii. Versul său ustură şi arde, ca acidul sulfuric, atunci când nu mângâie, oblojitor, răni sufleteşti, neînchise de veacuri. Toate durerile neamului şi gliei acesteia, blestemate să fie în veci la întretăiere de pofte şi poftiri neruşinat-cotropitoare, par să răzbată din fiece vers. Carte-hotar, această biblie în vers scrâşnit va binemerita, poate, de la urmaşi mai treji în simţire şi gând, un grăunte de pioşenie. Iar dacă nu se va întâmpla nici aceasta, fiindcă nu mai putem fi de nimic siguri pe lumea aceasta, la Judecata cea de Dincolo, poetului Adrian Botez îi vor fi, cu siguranţă, drept-cântărite, toate aceste lacrimi de duh.
——————————————
Octavian CONSTANTINESCU
2 aprilie 2018
