Cuvânt și iubire

GARĂ PENTRU DOI (2)

… în inima mea e locul tău, doar al tău,
sângele tău mă curge prin vene,
am respirul tău de respir…
cerul meu s-a deschis doar iubirii de tu,
pe firmament strălucesc doar razele tale,
caldura ta mă împresoară din toate părţile,
chipul tău dă culoare zorilor,
nopţile au stele lumina ochilor tăi,
simt unde de cer reverberându-se în adâncul meu albastru,
te iubesc prismatic, lumina mea !
am toate culorile iubirii tale în prismă,
dar toate dorurile … în fântâni !
… dar cerul meu, Comoară Mărțișor, cerul meu !?
cum ți-ai putea închipui ?
cerul meu nu doar m-a-ndemnat,
dar cerul meu mi te-a și adus !
de unde-ai crede pata de pe cer ?
și pata de pe cer mi te-am ținut în mine atâta vreme,
timpul se îmburzuluia,
scosesem toate facerile de TRUP din NETRUP,
așteptasem cu sârg marea trecere,
nu mai aveam culoare-n mine,
totul era o-mplămădire în albastru
și dorurile mi-au adus albiile,
cărora le-am dat sucul propriu:
ALBIILE DORULUI !!
… iubirea mea nelumă !
azi am mai făcut câţiva paşi, mici, dar sigur-siguri,
către ceea ce vreau să împlinesc…
am redescoperit dorinţa de a mă reîntoarce în lumea
pe care aproape o ștersesem cu buretele …
mi-am învins frica !
mi-era teamă că nu voi reuși …
a fost un fel de punte !
de-ai şti câte neguri s-au trebuit date la o parte
ca să mă pot ieşi lumină,
de-ai ști …
apoi ne-am găsit de lumină unul celuilalt,
DUMNEZEU ne-a trimis de lumină unul celuilalt !
NEMĂSURA ştie cât de mult te iubesc !
… da-da … NEMĂSURA !
cum altfel să pomenești tu iubirea nelumă ?
iar când spui nelumă,
cel ce vine cu buzele sufletului să-și soarbă stâmpăr de sete,
din cuvânt trebuie să simtă specificul de trece firescul în altă dimensiune,
din cuvânt …!
care frică !?
de-atâtea ori am adus în poetesc puntea suspinelor,
iar suspinele m-au întors în geneza lor,
până ce IDA ARMEANCA a tresărit când spiritul a luat
înfățișarea lui Medica
… Marin, Marin … te stai, te stai, cum zici tu,
am o surpriză, apropo de Medica și Ida …
citindu-mi cuvântul înainte la cartea voastră,
uite ce mesaj scrie Ida către Medica, uite:
– Feomenal acest “Cuvânt înainte “. Meritai din plin să ți se închine acest
volum al maestrului Marin Beșcucă, fiindcă ai simțit tot timpul “Suspinul ireversibil”al geniului lui poetic. Nu era posibil să nu -l simți dacă erai născut să iubești poezia şi implicit poeții care trăiesc prin, şi pentru poezie. Şi eu am descoperit geniul acestui autentic poet. Până la a citi poeziile lui, nu dădeam mare importanță la poezia aparută pe FB. Apoi, ca şi tine, i-am descifrat trăirea şi talentul autentic. Dar cea care i-a descoperit “Suspinul ” ai fost tu şi de aceea meritai să îți dedice el, autorul, Cartea, iar minunata ființă şi poetă Marta Polixenia Matei, acest “Cuvânt înainte “Felicitări din tot sufletul şi multe mulțumiri pentru că m-ai făcut părtaşă la bucuria ta. Iartă-mă că nu pot să fac față cum se cuvine inestimabilelor tale dovezi de bunătate şi de prietenie, dar sunt atât de bolnavă, încât sunt slabe speranțe să mă mai fac bine vreodată. Dumnezeu să te ajute şi să ìți dea multă sănătate.
… pfuu ce arde ceva-n rândunica ochiului !
Comoară Mărțișor, câtă dăruire din partea ta, cum știi tu
fântână să te-ndevii oricărui trecător …
și Medica și și Ida, pot să ne simtă așa cum UNUL-ne
fierbe din fierberile noastre …
resimt atâta bucurie și dau genunchiului puterea să ne vorbească lui DUMNEZEU …
Doamne, în Măreția Ta ne ține-n curăție simțirea și du din noi doar bunul gând,
Doamne deschide-mi TU fântânile cerului
și nu ne lăsa puterea setea să ne potolim,
ci mereu și mereu să resimțim nevoia de a ni Te sorbi,
TU, DUMNEZEU,
NEMĂSURA IUBIRII
și iubirea de ne-am pornit-o doar dintr-o replică rostită ca întâmplare …
Doamne !
… atât de mult mă chinuie distanţa !
de-ar fi fost doar un pumn de kilometri,
dar sunt un fluviu !
nu vreau să fiu doar o nălucă,
nu vreau să iubeşti doar urma sufletului meu…
eu nu mă chinui să te iubesc, ci te iubesc pur și simplu !
puţin importă chinul ce se vine din a te iubi,
nu e durere mai dulce decât cea izvorâtă dintr-o astfel de iubire,
e riscul meu asumat !
nu e nimic de revizuit !
nu mă strădui să te iubesc, nu e o iubire căutată,
e izvor !
nu e construcţie,
nu cred că iubirea exclude suferinţa…
atunci n-ar mai fi iubire…
focurile ard lăuntric !
atunci când nu va mai durea,
vei şti cu siguranţă că s-au stins !
… dar, Mărțișor !
încă umbrele sunt cele care ne poartă material iubirea,
ele,
umbre-și fiind !
ne-au învățat, dacă nu cumva au fost trimise să ne-nvețe, destinul,
de-atâtea ori mi te gândesc și parcă,
din geană !
piciorul tău m-a călca-n obraz,
obrazul nu știe carte, dar se-ncruntă cumva,
și-n cutele frunții mi ți-aș simți șușotelile la speriindu-se de rostogolul
brobonilor de sudoare în toate câte sunt, când mi te gândesc,
mi-aș porni năvalnicul herculean,
cine să-mi stea-n cale ?
îți sunt izvorul în izvorul ce mă izvoară,
știu să-mi înțeleg focurile dinlăuntru
și chiar de câteodată simt că mă sting,
ard totuși !
… ursitoarea aceea…a prezis că vei întâlni o iubire nebună
care ți se va infiltra până și-n cel mai ascuns atom
a ştiut că te voi iubi necondiţionat,
fără nicio urmă de tăgadă,
până în a mă pierde în iubirea de tu !
… dar în atomul acela ascuns, din mine, mereu s-a fost
DUMNEZEU, Carele a știut să mi te întâmpine,
Carele a știut să-mi îndrume încord,
Carele a știut să nu-mi lase pasul înapoi …
când am șovăit, mi-a pus hotărâtul în vorbă,
când m-am clătinat, a pus pas în piciorul meu,
când am trădat … uf !
ți-a dat ție putere de IUBIRE NEBUNĂ,
ție, Mărțișor !
ia, cum mi te aud:
… să-mi lași măcar buzele neatinse…
prin tine dorul meu sevuiește,
și sevuiește din clipa în care mi te-ai infipt de rădăcină în atriu,
iar eu…
eu arbore cu muguri de tu în sânge !
prelinge-te prin viscerele mele să mi te simt de clocot…
ahh, și ce-mi faci … mmm !!
buza e-n tremur, ahh…
ai atins un gând de sărut !
și-n piept un fior ai aprins,
o lumină pe cer s-ar ferici de un petec de tu,
un petec !
oricât de mic s-ar fi el,
un petec !
te iubesc…
dar te uită miezul din noapte !
pfuu, e și Orologiul cu el …
deja au un palimpsest cu ODISEIC !
dar sunt franj de oboseală,
mâine va fi o zi infernală și sunt deja pe dos…
fiorii mi s-au risipit în pernă … iar tu …
dar ce faci ?…iar mi te-ai lovit ?… uff !
păstrează-mi, te rog, o bucăţică de iubire fără vânătăi,
altfel mă obligi să vin să te bandajez… și cu toată opoziția depărtărilor …
cât de mult te pot iubi !
cât de mult te iubesc !
iartă-mă de te tachinez uneori… dar cum altfel iubire ?
… dar ce sevă !
gustul acela mi l-am făcut gust
și din toate lumeștile de-mi gust, gustul tău !
moiul buzelor mă curentează,
aș cădea lat !
aș …!
dar cum să cad când toate se cutremură
și șoapta simți cum se încarnează, de parcă mi-ar deschide
cu forța lipitul buzelor, să ne fure sărutul …
cât mistuitor ne-a lăsat în Planul Lui !
și cum noi nu știm să prețuim …
ce se era fur acum tocmeală !
și tocmeala ține uneori loc de sărut …
dar sărutul nu e, Mărțișor !
… parfum de tei, parfum de tu !…
teii… eh, teii, sunt arborii mei preferaţi,
sunt copacii liniștilor mele, ai copilăriei, ai meditaţiei, ai poeziei …
ți-am asociat mirosul cu cel al florilor de tei !
(am citit printre rânduri, în postarea de dimineaţă…am desluşit ceva ce îmi aparţine)
(undeva, pe la mijloc…)
mângâiul acela, pentru mine era !!
fiorii de mi i-ai fiert, ai mei erau !!
sărut, de s-ar fi fost, al meu era !!
și tu eşti al meu, cum eu sunt a ta …
te iubesc întru început fără de sfârşit,
dar sunt și un petec de pământ !
… parfum de tei zici ?
uite ce puneam în deschiderea ferestrei de intrare în
LUMINA NELUMESCULUI: m-am născut la Corabia
și primul meu scâncet s-a îngemănat cu cântecul Dunării;
am copilărit sub freamătul fluviului și balsamul florilor de tei,
a căror șoaptă în vânt mi-este trup de cuvânt; din voia lui DUMNEZEU,
departe de acest nucleu planetar în care am cunoscut tot mirabilul lumii mele, nu m-am putut, nu mă pot, și nu mă voi putea vreodată abrupe de acest
șuvoi empatic al rapsodiei Dunării și al șoaptei florilor de tei;
Dunărea și teiul îmi vor rămâne vasele comunicante ale universului eului meu,
înrădăcinate la două mii de ani sub țărâna călcată de talpa și
jocul copilăriei mele …
început fără de … da-da, Mărțișor,
basmul niciodată nu s-ar fi rupt de real, pentru că,
oricâte fantazări, basmul are amprenta de real,
sigur petec de pământ !
dar tot ce-și este-n și din Lucrarea lui DUMNEZEU are conotația divină,
iar noi suntem din FACERE numai după cum ne-a vroit-o EL,
da, sunt un petec de pământ !
UNUL-ne este fertilul acestui petec de lumesc …
NIHIL SINE DEO, Comoară Mărțișor !

————————————–

Marta Polixenia MATEI&Marin BEȘCUCĂ

31 martie, 2018

Imagine internet