Anatol COVALI: Eu cânt cu sufletul (poeme)
Mi-am pus
Mi-am pus o mască veselă pe faţă
şi umblu printre semeni fericit
că am trăit cea mai frumoasă viaţă
care mi-a dat ce-am vrut şi m-a iubit
Mi-am pus un strai superb, de sărbătoare,
şi am ieşit în lume să mă plimb,
să vadă toţi că port cu încântare
deasupra frunţii-al bucuriei nimb.
Mi-am pus pojghiţă de-aur pe cuvinte
şi am turnat mir sfânt în miezul lor,
ca să încânte orice ochi sau minte
atunci când spre vreun suflet pleacă-n zbor.
Mi-am pus pe lacrimi zîmbet. Şi speranţe
am zugrăvit pe orişice mâhniri,
punând culori aprinse pe nuanţe,
cioplind cu pasiune împliniri.
Veneam cântând
Veneam cântând şi-aveam în trup dorinţi
atât de pătimaşe şi fierbinţi
că mă temeam de prima-mbrăţişare,
însă răcoare-n tine am găsit
şi-am înţeles că îţi eram menit
să-ţi fiu pân’ la sfârşit continuare.
Veneam cântând şi-ai început să cânţi
cu sufletul, ca inima-mi s-o-ncânţi
şi nu am mai ştiut de-atunci de mine,
vrăjit de al tău farmec minunat
ce-n inimă-mi şi-n suflet a brodat
trupul tău drag, luând culori din sine.
Veneam cântând şi în destinul meu
un cântec drag de-atunci ai fost mereu.
Inimi pereche
Inimi pereche, colindăm şi-acum
mână de mână pe acelaşi drum
cu trupurile pline de-o iubire
ce-a fost întotdeauna curcubeu
în care niciodată tu şi eu
nu ne-am ţesut în nicio rătăcire.
Inimi pereche, suflete la fel
am mers neşovăind spre-acelaşi ţel
şi l-am atins după o viaţă-ntreagă
în care-am fost alături ne-ntrerupt,
când de la tine-am învăţat să lupt
având a ta iubire-n chip de vlagă.
Inimi pereche ce-au vibrat din plin
în sufletul aceluiaşi destin.
Spre noi ţinte
Ar fi trist ca degeaba
să fi trăit sub soare.
Palat superb şi mare
mi-am vrut mereu cocioaba.
Am dus moloz cu roaba
visând mărgăritare,
sperând să-mi fac să zboare
înaripată gloaba.
Mai merg desculţ prin zloată
visând doar începuturi,
tuşind printre strănuturi,
cu fruntea-nfierbântată.
Privirea-mi demodată
admiră flori şi fluturi,
când din fântâni, în ciuturi,
scot doar apă curată.
Nu-s epigon. În artă
eu nu imit. Vibraţii
răsună-n noi creaţii
chiar şi din liră spartă.
Muza pe-aripi mă poartă
prin propriile-mi spaţii
fiindcă nu vreau ovaţii,
nici glorie deşartă.
Înlătur mărăcinii
ce îi mai port în minte,
mi-e sufletul fierbinte
de arderea luminii
care-mi alintă crinii
din gânduri şi cuvinte,
în timp ce spre noi ţinte
îmi mân grăbit asinii.
Încă-s avânt !
Încă mai pot să sper
şi să visez
că pot să mai creez
în efemer.
Încă mai am un dor
drag şi firesc
cu care când vreau zbor
spre ce iubesc.
Încă în mine ţin
ca pe-un balsam
speranţa c-o să am
mai mult senin.
Încă nu m-a răpus
al vieţii cnut
şi nu am fost adus
rănit pe scut.
Încă mai pot să stau
pe orice stei
făcând orişice vreau
şi cu temei.
Încă nu am ajuns
să fiu înfrânt,
forţat să stau ascuns.
Încă-s avânt !
————————–
Anatol COVALI
București
30 martie 2018
