Anna-Nora ROTARU: Poesis
PE FRUNTEA SUFLETULUI MEU
Pe fruntea sufletului meu,
Cernit-au astăzi flori de măr…
Din ceruri poate, de vreun Zeu,
Când ruga mi-auzit… sau Zmeu,
Coroană-mi împletind în păr !
Visul, rămas în iarnă priponit,
Pe stâlpul deznădejdii înspre cer,
Până mai ieri, de viscol prigonit,
Mi-a sângerat la poale, surghiunit,
De mâna crud-a unui temnicer…
Azi, însă, parcă ies din labirint,
Soarele mă întâmpină, mă scaldă…
Cuvinte nu pot scrie din ce simt,
Îmi picură ca stropi de mărgărint,
De bucurie, o sevă dulce, caldă !
Prezentă-s primăverii-n sărbătoare,
Mă inundă parfum de flori de măr,
De parcă ies dintr-o vâltoare,
Putând fi iarăși visătoare,
Prinzând din zbor fluturi în păr…
Și am de-astâmpărat atâta sete,
Ce-am adunat în sufletu-mi arid…
Că vreau să șterg cu un burete,
Amare lacrimi și regrete,
Din mine să-nfloresc timid !
Să cred în zile noi și încercări,
Să-mi vina, făr-a scrie-o jalbă
Și-n loc de vifor și întunecări,
Doar primăveri m-aștepte pe cărări,
Din flori de măr să-mi fac o salbă !
I-AM PUS ARIPI GÂNDIRII…
Mi s-au uscat culorile de pe paletă,
N-avui curajul să pun mâna pe penel…
Atunci, am vrut să-nșir cuvinte de poetă,
Umplând hârtiile cu cerneală violetă,
Ca scursă din petalele de stânjenel,
Căutând în mine un tunel…
La capăt, să-i găsesc tainică ușă,
S-o deschid fugind… mă hazardez ?
Prea-mi simt mâinile legate în catușă,
Prea-mi scormonesc jarul în cenușă,
Lumină nu văd și-ntunericu-mi brodez…
Poate-oi zări o rază s-evadez,
Din mine, pe calea universului, secretă,
Încă n-a dat de ea oarbă-mi privirea…
Că nu-i pusesem, nici lentile, nici lunetă,
Să-mi găsească imaginara mea planetă,
Pe care să mi se așeze lin Gândirea,
Visându-mi nemurirea…
Ci, am lăsat-o-n ”casa minții ”, părăsită,
Cu geamurile-i sparte și perdele rupte…
De ani rămasă vraiște și nevopsită,
S-o-mpânzească iedera cea hămesită,
Păianjenii să-i țese pânze neîntrerupte,
Făr-un răgaz să lupte…
Simții un zvâcnet însă, fior de zori de zi,
O sclipire m-a trezit din tunelu-ntunecos…
O primăvară, un zefir, ecou-mi slobozi,
Un curcubeu, Gândirea toată-mi împânzi,
Împrăștiindu-mi coșmarul negru și vâscos,
Lumina, de-ntuneric s-o descos…
ÎNGERE, IA-MĂ CU TINE
Îngerul meu blând din ceruri, înger păzitor,
Te aștept în nopți de veghe, cu stele și cu lună plină…
Coboară-te la mine, pe aripi mă ridică, ia-mă-n zbor,
Cât mai departe du-mă, de lumea asta, murdară și haină !
Lasă-mă ușor să mă lipesc de tine, să te ating cu fruntea,
Din răcoarea ta sfântă să m-adăp, un pic să mă dezmierde…
Desfă-mi lanțurile și cătușele de la picior, să pot trece puntea,
Spre lumea de-nceput, când ne scăldam în azuriu și verde !
Du-mă departe de negrul, roșul de sânge-al lumii de-azi,
Cuprinsă-n aripile tale, apără-mă de mocirla ce se împânzește…
Zvâcnește și înaltă-mă cu tine, cât poți mai sus, să nu-mi cazi,
Că-i ” monstrul ” jos, cu gura căscată, se-ntinde, se trezește !
Să găsim-mpreună drumul, poarta spre lume-aceea ideală,
Departe de-asta de acum, răutacioasă, cu mutrele ei hâde…
S-ajungem acolo, unde totu-i pur, scăldat într-o lumină pală,
Unde-i lăcașul de cristal al îngerilor și nu acela pentru gâde !
Acolo-ți spun, unde sferele cântă nepământeană simfonie,
Unde, nu te-amăgește nimeni, orbecăind printre confuzii…
Unde domnește purul adevăr, nimic nu-ți pare-a fi o utopie,
Nici nu-ntâlnești minciuna, mediocritatea ascunsă în iluzii !
Hai, Îngere, ridică-mă si mă ascunde-ntre catifelatele-ți aripe,
Îngenunchez, să ne rugăm în taină, sufletul să mi se spele,
Că timpu-i crud, pe pământeni nu iartă, fuge, ne gonește clipe
Și nu-mi rămân prea multe în șirag, ca să mă agăț de ele !
Lasă-mă apoi, pe-o sferă să m-așez, să fie a mea printre divine…
Viața, de-a pururi să-mi fie, ca o adiere și nu așa de efemeră…
Povești din ceruri numai să aud și nu ca pe Pământ, suspine
Și nici de azi pe mâine să trăiesc, legată de a mea himeră !
E ORA… ACEEA…
E ora… aceea sumbră, cu lună roşie în noapte,
Când trupurile se zvârcolesc în aşternuturi
Şi mută pare gura, de-nghesuite şoapte,
Când de coşmaruri, nu poţi să te scuturi…
E ora… când, durerea-n sânge îţi pulsează
Şi sufletul, de teamă, începe să vibreze…
Gândul priponit de-un ciot de vis oftează
Şi-ntunericul, vrea fantazme să picteze…
E ora… când, pe la colţuri ies năluci,
Purtând pe ele-ncă, de vremi, uscate jerbe,
Ademenindu-te viclean, pe drumul lor s-apuci,
Cu pas funebru, spre alte lumi, acerbe…
E ora… când, stropi de apă cer setoşii,
Cu gurile căscate, aşteptând a soarbe…
Tresari în somn, când ţipă buful şi cocoşii,
Se zbate pleoapa, pe goalele priviri şi oarbe…
E ora… când, mintea amorţită nu-ţi percepe,
Dramul de conştiinţă se zbate-n agonie…
Simţi că ceva sfârşeşte, altul poate nu-ncepe,
Şi-auzi, hâde umbre, cum gâlgâie a ironie…
E ora… când, ţipătul răzbate prin coşmar,
Speriind la cruci, răscruci, câte-o driadă…
Când scuipi în san, jurând s-aduci pe-altar,
Lumânare, tămâie, ultimului păcat spovadă !
E ora… când… Binele luptă cu Răul,
În noi şi pentru noi vroind să-nvingă…
Aşteptând sentinţa: ori să ne-nghită hăul,
Ori în Edem, Mâna cea Sfânta să ne-mpingă …
E ora… aceea…
APOSTOL FĂRĂ NUME
De-mi ceri, Tu, Doamne, sufletul am să-l predau,
Cuvioasă, c-aicea pe Pământ am învăţat destule…
Din viaţa ce mi-ai dăruit, am luat şi pot să dau
Şi l-alţii, că braţele-mi sunt pline şi sătule !
M-ai învăţat cum să sădesc şi roade am cules,
Din pântecele Pământului dar şi din mine…
Ca ofrandă, din toate, fructu-ţi dau, cel mai ales
Şi Tu, să-mi laşi zborul spre sferele-ţi divine.
Sădii-n fertilă humă, dar şi-n stâncă şi-n nisip
“Seminţe” ce mi-ai dat, să poată prinde rădăcini…
Evlavioasă, cum mi-ai spus, ca niciuna să risip,
Din ele să răsară-n puzderie, vlăstare şi tulpini.
Le-am udat cu dragoste-n căuş cu sacre lacrimi,
Le-am oblojit, când “ramul” poate li-era frânt…
Un pic de doruri omeneşti le-am dat şi patimi
Şi-ntelepciune, să priceapă Logul Tău cel sfânt.
Crescură chipuri ca al Tău, din humă şi-uscăciuni,
Din câmpuri, deşerturi, chiar crăpături de stânci…
I-am învăţat să gângurească cuvinte-n rugăciuni
Şi cum să scoat-aghiazma din grotele adânci,
Să-şi spele fiecare, de tină, sufletul neşlefuit,
Ca primenit le fie, când Tu-l vei pune pe cântar…
Să-ţi spele tălpile, Doamne, din drumul prăfuit,
Te-ntâmpine cu crini, cu mir şi smirnă pe altar !
——————————–
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
29 martie, 2018
