Anna-Nora ROTARU: Poesis
,,Izvorașul” pictură pe pânză în ulei
de Anna-Nora Rotaru
PE ARIPILE GÂNDULUI…
Mă poartă gândul în caruselul timpului spre înapoi,
La satul meu, uitat printre coline-n colţ de Rai…
Pe-acolo, unde colindam ades cu-ai mei copoi,
Prin lan de floarea-soarelui, pe lac şi prin zăvoi
Şi-acasă iarăşi mă-ntorceam, l-al nostru trai,
Doinind în dulce grai…
Închid ochii şi-n vârtejul timpului ajung pe-ogor…
Cu nările deschise-adulmec aer proaspăt şi curat…
Amintiri trezându-mi ciorchinii de razachie din podgor,
Îmbiindu-mă mirosul de sulfină, levănţică şi mohor,
Al pământului reavăn şi-afânat după arat,
Când ploile l-au picurat…
Văd şi cumetrele cum la taifas adună snopii,
Bărbaţii, cu hazul piperat, căpiţe-nalţă din fâneţe…
Aud vântul, cum şuierând de pe colină-ndoaie plopii,
Copiii pe ulicioară, hărmălaie ţopăind în jurul popii,
Bomboane să primească şi blagoslovire la bineţe,
Mângâiere cu blândeţe…
Cimitirul văd, biserica şi-aud clopotul cum bate,
Nu ştiu de-i botez, cununie sau înmormântare…
În piept simt agonie şi inima cum mi se zbate,
Un fior, o teamă mă inundă-n suflet, mă străbate,
Că nu ştiu de face-a groază, a înspăimântare
Sau a voie-bună şi-ncântare…
Şi ce mai văd ? Căsuţa cea mică, pe plai între coline,
Pe-ai mei în pragul casei şi curtea plină de-orătănii…
Cumpăna fântânii, mama cu apă-n ulcior ce-mi vine,
Să-mi dea binecuvântarea, că să am zile senine…
Şi-acolo, unde uimită, mă crucesc făcând mătănii,
Dispare totu-n mreaja tănii…
LUME DE BASM
Visând cu ochi deschişi şi capul pe spetează,
Întorc filă cu filă povestea vieţii spre-napoi…
Nici nu mai ştiu când zorii s-au făcut amiază,
De somnul m-a furat sau de rămas-am trează…
Pendula sparge timpul picurând clipele-n şuvoi
Şi anii de pe noi…
Am ajuns la vârsta fragedă a copilăriei mele,
Înconjurată de zeci de basme şi tot atâtea jucării…
Simţind cum sufletul pluteşte-n nori şi printre stele,
Cu Scufiţa Roşie, împăraţi şi zmei după zăbrele,
Feţi-Frumoşi, prinţese, zâne, cotoroanţe cu vrăjitorii,
Şi jocuri de copii…
E-o lume care ne învaţă să credem cu adevărat,
Lume ideală, plăsmuită cu bunătate şi dreptate…
Nimic să nu ne mire sau să ne pară exagerat,
Că şi minunile există, să le-acceptăm neapărat,
Când totul pare că-i pierdut, apar pe neaşteptate,
Ca vise depănate…
Un filtru magic, ne-a picurat în noi Zână cea bună,
Ca, oricât s-or scurge anii, să nu creştem niciodată…
Sufletul curat să ni-l păstrăm, cu nimb ca o cunună…
Lumea cea de basm ne lumineze, magică, nebună,
Schimbând pe-a noastră, incoloră, insipidă, de îndată,
Cu bagheta-i fermecată…
RECUNOŞTINŢA E CHEIA FERICIRII…
Mă iartă…
Îţi cer iertare, Viaţă, pentru ce puteam şi nu ţi-am spus,
Cer iertare, că poate-am fost de multe ori nedreaptă…
Egoistă poate, ofrande pentru ce mi-ai dat nu ţi-am adus,
Mă smiorcăiam pentr-orice fleac, din zori până-n apus…
Recunosc, de-abia acum, că n-am fost o înţeleaptă…
Mă iartă…
Nimic nu mi-a lipsit, mi-erai ca marea calmă…
Prin minte ce-mi trecea, îmi cădea adesea-n poală…
Iubire-am cunoscut şi-am ţinut-o strâns în palmă,
Visele copilăroase mi se-adevereau în valmă…
Eram oarbă sau nerecunoştinţa mi-era boală ?
Mă iartă…
Voiam mai multe, de parcă nu eram mulţumită…
Mă plângeam mereu, că ceva parcă-mi lipseşte…
De orice ochii îmi zăreau, mă simţeam ademenită,
Că, ce aveam deja, aveam, de altele eram hămesită
Şi-alergând, nu vedeam cum Viaţa pe unii-i pedepseşte…
Mă iartă…
Nu mi-am închipuit durerea să-mi ciocnească-n poartă…
Să văd cum lumea-mi plăsmuită în vid se prăbuşeşte…
Deodată… existenţa toată-mi pare ca natură moartă,
Totul se destramă-n juru-mi ca ameninţat de soartă…
Viaţă… fă să fie doar coşmar şi degrabă mi-l opreşte !
Mă iartă…
Acum abia-nţeleg, cum mi-ar fi de-aş avea mâinile goale,
Când ce-am de preţ cu-adevărat, s-ar spulbera în vânt…
Văd Viaţa, cum spatele-mi întoarce-ndepărtându-se agale,
O rog plângând să nu mă lase, agăţându-mă de poale…
Sunt alta-i spun… ALTA, şi coşmarul in bucăţi s-a frânt !
DORUL CĂLĂTOR
Ce dor amarnic-mi-este de acest pământ,
Acoperit de frunze umede și moi…
Desculță simt nevoia s-alerg, să cânt,
Cu plete despletite, purtatele de vânt,
Cu ploaia să se scurgă pe umerii mei goi.
Să simt cum umezeala îmi pătrunde-n oase,
Cum aerul înmiresmat îmi mângâie obrajii…
Chiar de mă zgârie la glezne hățișurile joase,
Nu-mi pasă, c-aud graiul păsărilor voioase
Și cum vântul șerpuind trosnește brazii.
Mi-e dor să-mi intre în plămâni mirosul proaspăt,
Ce, după ploaie, pământul capătă mireasma…
Să zbor, plutind în codrul, ce pare făr-de capăt,
Din inimă să mi se smulgă lanțurile cu lacăt,
Aerină, optasie să-nfrupt din apa sfântă ca aghiazmă.
Cutrierând prin crângul, pictat ce pare pe camva,
În luminiș, mai repede s-ajung la lacul cel cu nuferi…
Pe zâne să-ntălnesc, venite de-oriunde, de-undeva,
Dansând cu ele împrejur, într-un cerc strâns, cumva
Să uit și eu ce-nseamnă pământean să fii, să suferi.
Și-așa… cum mă-nvârt, liber sânge să-mi pulseze,
Pe-aceeași rezonanță, m-armonizez una cu pământul…
Coardă să fac din trupul meu, prin oscilatii sa vibreze,
Din dimineți-necate-n rouă, până-n adânci amieze,
Să-mi fure și-napoi să-mi dea, mințile și cântul.
——————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
25 martie 2018
