Cuvânt și iubire

Arată-mi locul unde să te găsesc

 

Sub un cer incert, ascult cum cântă tăcerea

– “ încă o zi a mai trecut fără tine ”
cu voce slabă mă chemi.
Desprins uşor din adâncuri, în noi e cuvântul,
în zborul lui spre inimile noastre.
Printre oglinzile mişcătoare – un labirint
spre capătul speranţei – stau mărturii
inscripţii pe pietre, papirusuri şi ceruri.
Arată-mi locul unde să te găsesc!

Stau cu privirea înspre tine,

în soare te caut,
clepsidra îmi cântă cadenţa nisipului,
între două respiraţii

ascult cum creşte secunda,
privesc cum îşi închide pleoapa,
cu fiecare val număr clipele

ce se-ntorc la ţărm.
Un gest de uimire las în fiecare scoică –
un fir prelungit în undele noastre.
O stea s-a născut în fiecare copil,
o taină a adormit în fiecare ceas.
Arată-mi locul unde să te găsesc!

În larg a pornit corabia noastră,
pătrunde în abisuri,

precum pescăruşul, străpunge timpul,
seamănă vise, deschide cărări de lumină,
culege azurul cu vântul prielnic

ce suflă prin clopoţei şi-ntinsele pânze albe,
cu echipajul spre nemurire,
pluteşte liniştită peste valuri.
Arată-mi locul unde să te găsesc!

Tu care ţii în mâini oglinda
– un întreg univers – eşti vântul şi marea,
corabia, căpitanul şi echipajul.
Ecoul numelui tău
trece legănat de marginea timpului
– preludiu şi aşteptarea
ce urcă şi coboară pe scara cerului.
Arată-mi locul unde să te găsesc…

 

Castelul de nisip al unui vis

   ,,Lumea devine vis, visul devine lume” – Novalis

Au intrat în vis scriind singura lor carte
ce devenea realitate,
pe măsură ce literele capătau contur,
forme, lumini şi umbre.
Ut pictura poesis…

Pictau cuvintele, pagină cu pagină,
prin straturi succesive, prin suprapuneri de tuşe fine,
gânduri fragile lovindu-se de cercuri concentrice,
iubiri eliberatoare înăbuşite,
până ce-au devenit vizibile în şi prin esenţa lor.

Erau concomitent personaje himerice şi autori,
idealul ciocnind rutina,
arta se adăuga vieţii,
clipe aşternute în refluxul vieţii.
Mise en abîme…

Odată cu zorii zilei,
natura lui, aparent solară, se adapta
misterului unei zbuciumate mări nordice.

Marea ei, melancolic-egee,

fărâmiţa castelul de nisip

din visul unei scriituri,
din clepsidra visului unui alt vis.

 

Între cer şi pământ doar un timp

 

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii

ne-opresc timpul

pe strada Mântuleasa.

Intersecţii de raze şi umbre,

punţi către cer.

 

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,

păstrează nisipul din vidul clepsidrei.

Razele sufletului oglindesc

mozaicul paşilor mei prin întuneric.

 

Prin lumina felinarelor,

aripi de îngeri sfâşie tăcerea.

Prelinse în urmă, două din umbrele mele

se întind către cer.

 

Sunt umbrele sufletului nostru

risipite în tu… în eu…

în eu… în tu…

 

Îşi caută urmele noastre în timpuri.

 

 O fată ţi-a traversat timpul

 

Pe moneda bătută atunci

a fost trecut eronat anul,

o melodie de departe te cheamă,

poezia ei s-a ascuns în tine,

doar visul i-l porţi în suflet…

 

O fată ţi-a traversat timpul –

reamintirea unui alt timp sau doar

o trecere temporară printr-un nou timp.

Acesta-i misterul şi cheia timpului ei!

 

Lumina ei a pâlpâit la ceas de seară,

călătorind împreună,

pe pământ înspre pământ,

nu ai recunoscut-o,

dar focul din mână i l-ai citit –

că te-ai născut din neşansa

de a fi iubit şi a o iubi

dincolo de viaţă şi moarte…

 

Se lasă noaptea. Încerci să-i refaci traseul

chiar dacă nu şi-a atins cerul sufletului,

nici stelele în palmă nu le-a ţinut,

nu se auzeau nici măcar şoapte,

doar foşnetul clipelor şi sângele buzelor.

Dar setea nu ţi-o potolesc!

 

Printre copaci vântul îşi poartă

suspinul frunzelor pe alei,

– blestemul rătăcirii atâtor vieţii,

neavând construită fundaţia de petale.

 

În ochii de culoarea timpului

reţii doar clipa visării.

Ce ai astăzi,

mâine poate fi o mare durere!

 

Din aripi bate şi zboară o porumbiţă albă,

o melodie auzi,

priveşti înainte vrăjit – cercuri mari,

în oglinda apei, face valul,

malurile se depărtează încet,

din umbră lunecă luntrea înspre lumină.

 

Fără întoarcere, uşurat de poveri,

sufletul e desprins, acum, în cerul subţire,

în cerurile de dincolo de cer se vor uni în uitare…

 

Sincope temporale

 

Ecoul întrebărilor străbate închise universuri interioare.

Acolo unde mergi tu

Moartea te-nsoţeşte, pas cu pas.

Cei ce se-aseamănă

călătoresc prin trecutul zilei de mâine,

prezentul din fluidul anilor din adâncul timpului mistuitor.

 

Distanţe-ntinse în toate direcţiile prin tăceri lungi,

intersecţia viitorului Lui

cu trecutul Ei prin punţi ţesute-ntre ele,

de pretutindeni, frenetice culori ţâşnesc în negura misterului.

Marea Ţestoasă* s-a mişcat prin dimensiuni palimpseste.

Lumea nu este nici ce pare a fi, nici ceea ce nu pare,

şi ceea ce pare a fi, şi ceea ce nu pare a fi,

toate la un loc.

Vălul subţire de ceaţă

o-nfăşoară prin striaţii suprapuse,

moartea-i fluidul acela albastru,

albastru ca marea,

albastru ca cerul dispărut în gura monştrilor.

 

El, albatrosul călător, schimbător ca cerul,

înghiţit de paradoxuri,

în derivă îşi îndreaptă corabia,

dintr-un ţărm necunoscut în altul,

umplând vidul orelor din pustiul zilelor, din anii sterpi.

 

Necunoscutul l-a-nghiţit, lumea şi-a schimbat polii,

pomii-n forme mişcătoare,

pământul s-a topit într-un cer solid,

iarba şoptea, florile cântau, aerul dansa.

Prin desişuri întunecate, el a intrat în mormântul pădurii.

Umbre şi forme pluteau în aer,

un vuiet se-auzea, tot mai puternic,.

Prin nepătrunsul de verde–pădure,

haotic urcă, spre vârf, cărările muntelui,

înfruntă groaza cunoaşterii.

Istovit, tot mai adânc, scufundat în el,

urcă muntele din adâncul Infernului.

 

Cel care pătrunde în flacără, în zbor, în vânt

şi Mâna–Ce-a–Scris–Totul

va descifra hieroglifele sufletului tatuat.

Există o cale de salvare:  – Voinţa prin care deţii controlul!

Priveşte spre sursa de lumină,

fie ea palidă, difuză, dar lumină,

dacă există culoare

există şi lumină, chiar dacă nezărită!

 

Renunţă să mai caute, se trezi din mlaştina disperării,

uitase durerea amorţită de timp.

Trebuia să se-ntoarcă în el, spre ieşire, prin labirint,

în călătoria interdimensională.

 

Obstacole de trecut – pândind, monştrii lăuntrici

puteau oricând lovi, prin agoniile trecutului,

proprii viermi, demonii ce-ardeau

în focurile interioare, măcinându-i puterile.

De erau mai puternici murea,

descompunându-se în nefiinţă

sau continua drumul,

întemniţat în ruinele minţii, prin corpul slăbit.

O călătorie prin tărâmul pustiu

ce-i distrusese bucuria şi unica comoară, viaţa!

 

Atât de aproape, dar la o eternitate distanţă!

Amintiri tânguitoare prin profunzimile lumilor infinite,

intrarea-n existenţa timpurilor, alegerile le aparţin.

Prin botezul focului

s-au căutat în chipul din ochiul morţii.

Focul din Ea putea să-l mistuie,

gheaţa din Ea putea să-l vindece!

 

Aflaţi în cercul cel mai îndepărtat din cercurile concentrice,

spre punctul simţurilor contopite cu vidul,

a traversat infinitul să-l caute la marginea conştiinţei,

în expediţia Ei de salvare, acolo unde

paradoxurile sunt descifrate rând pe rând.

 

Asemănători şi totuşi diferiţi,

călătorind prin potenţiale timpuri prezente,

eliberând cele mai tăinuite spaime întrupate,

şi-au croit calea întâlnirii

prin infinite timpuri prezente,

prin potenţiale viitoare, descoperind

momentele cheie – puncte de răscruce-n timp –,

călăuza de-a lungul unei linii de flux

în universuri reasamblate.

Privind în direcţia Ei, o imensă flacără

arzând în mijlocul frunţii,

iar, în aceeaşi clipă, fâlfâirea

şi umbra de gheaţă a unor aripi imense.

 

Misterul Lui: prin El

va rămâne frumoasă, nu va muri,

prin El va primi darul timpului etern,

tot ce-şi dorea să caute,

să ştie,

să devină, să fie,

suprapuse imagini, chipuri,

suflete scufundate adânc în ei înşişi.

 

Palidă luna răzbate prin ceaţă,

stropi albi de lumină se-mprăştie asupra lor.

Mereu vulnerabili în faţa iubirii,

noi Începuturi stropesc nisipurile Timpurilor.

 

*Marea Ţestoasă ~ la indienii cheyenne din America de Nord,

Marea Ţestoasă e singura care poate purta în spinare pământul pe care-l frământă Marele Spirit. Când povara devine prea grea, ţestoasa se mişcă şi se-ntinde, provocând cutremure de pământ.

——————————

Irina Lucia MIHALCA

București

23 martie 2018