Irina Lucia MIHALCA: Ieșirea din labirint/Comentariu Gheorghe Apetroae
Ieşirea din labirint
Ard clipe la temelia templelor,
urnind lespedea simţi
vaierul lanţurilor.
Mai departe de soare,
insula virgină
apărută din mare
( cu fiori pătrunzi în ea ).
Am sărutat vântul, crezând că-s ochii tăi!
Un mesager nevăzut,
vântul călător mi-a dăruit sărutul.
Parfum suav, mister printre stele,
doar buzele tale în vise!
Misterul învăluie
visele tale,
o lume unde puţini au acces.
Capcane de gânduri
despleteşti spre mâine,
înaintezi
în flacăra stinsă a torţei,
printre voci,
respiraţia ei îţi arde oxigenul.
Două clipe-i separă –
atât de aproape şi-atât de departe…
Blocat printre ruine,
paşii lui călcau peste el.
Ea trebuie să reaşeze
mozaicul pieselor,
şoptind o chemare.
Aripile grele
îşi continuă zborul
spre zenit.
– lumină strânsă în cercul iubirii –
——————————
Irina Lucia MIHALCA
București
***
”Ieșirea din labirint” este unul din poemele reușite, prin care Irina Lucia Mihalca își exprimă o viziune cosmică asupra iubirii, ca fiind atât interastrală, cât și interumană. Si aceasta, printr-o transfigurare reușită a erotismului genuin, uzitând de elemente mitologice în construcția poemului său, cu principiul luminii ” strânsă în cercul iubirii”, atunci când ” ard clipe la temelia templelor”.
Irina Lucia Mihalca, precum Deianira lui Heracles, prin frământările sale existențiale cunoscute iubitorilor de literatură, de poezie bună, reușește ”Ieșirea din labirint”, mimând erotismul sisific: ” urnind lespedea simți vaierul lanțurilor”, doar spre a se săvârși actul solar al apropierii apollinice.
Prezența transfigurată a autoarei în actul iubirii, în imperiul flăcării, nu poate fi decât condiția învingerii lui Achelous. Apariția telurică și apollinică-antinomică a iubirii, unde poate fi în alt loc decât din pelagicul marin, de acolo unde poeta se poate identifica cu ” insula virgină apărută din mare” și cu care se poate personifica și identifica, asigurând, astfel, accesul la ea a iubitului, care nu poate fi altul decât ” Un mesager nevăzut, vântul călător mi-a dăruit sărutul.”. Iubitul și-l recunoaște ca fiind transfigurat în Eol, apărând aici ca un ” Parfum suav, mister printre stele, doar buzele tale în vise!”.
Eol poate configura, la Irina Lucia Mihalca, imaginea misteră a iubitului pe care îl consideră ideal și la care se poate tinde în marea iubire. De aceea, el vine doar un vânt în vis, în prima etapă, actul iubirii fiind doar imaginat, ireal: ” Misterul învăluie visele tale, o lume unde puţini au acces.”… Acest Eol poate fi și gândul insidious, purtător de capcane ale iubirii, dar și natural, un vulcan în regres, prin disiparea iubirii: ” Capcane de gânduri despleteşti spre mâine, înaintezi în flacăra stinsă a torţei, printre voci, respiraţia ei îţi arde oxigenul”.
Ajungerea la tema soluționării iubirii presupune o prezență existențială magnetică, polară-antinomică a părților, printr-o extrapolare litotică și hiperbolică a acestora în temporalitate, la și de la mediile astrale: ” Două clipe-i separă – atât de aproape şi-atât de departe…”.
Reușita împlinirii iubirii la Irina Lucia Mihalca constă și în travaliul reașezării pieselor pe acel puzzle-table, în așa fel încât printr-o așezare reușită să poată fi șoptită chemarea de apropriere a luminii, motorul apropierii în iubire, dar care poate fi și un eșec al misterului mitologic, întrucât cu ” Aripile grele îşi continuă zborul spre zenit. – lumină strânsă în cercul iubirii –”, un motor al magnetismului, al mișcării și al iubirii universale.
Sunt tulburătoare aceste versuri, prin care poeta reușește să ofere soluții, concentrând numai în câteva propoziții, excelent articulate, universul iubirii umane!
Felicitări!
Gheorghe Apetroae, Sibiu.
