Cuvânt și iubire

Între numeroasele tuşe care alcătuiesc portretul literar al scriitoarei Vavila Popovici, una, cel puţin, este prezentă în mai toate cărţile sale. Omul călător. Mai puţin în sensul turistic al exprimării, cât, îndeosebi, în cel al explorării spiritului universal, alcătuit din atracţia pe care acest uriaş patrimoniu o provoacă, deopotrivă din pasiunea cu care Vavila Popovici i se dedică. Incursiunile ei par zboruri deasupra unor realităţi pe care doreşte cu ardoare să le descopere, spre a le reda, în viziune personală, cititorilor. Oferă cu asupra de măsură ceea ce i se dă, împlinind astfel un rotund armonios şi generos.

Şi cel de al optulea volum de „Articole, Eseuri” – Made in USA, Charleston, SC, February 2018 – întăreşte viziunea de mai sus, dezvoltând o personalitate conştientă de rosturile ei umane, precum şi de datoria asumată în calitate de scriitor, de a se face mângâietor, dar şi cultivator, al unor înalte valori culturale. Valorificând propria experienţă de viaţă, învăţând cu sârg din experienţa unor mari oameni de cultură, de ştiinţă, de artă, autoarea se face ea însăşi un vrednic producător şi un altruist propovăduitor al valorilor din toate timpurile: „Oamenii comunică între ei, fac schimb de idei, încearcă să se înţeleagă, să creeze acea armonie mult dorită”.

Vavila Popovici ne comunică, argumentat şi cu o convingătoare eleganţă, propria poziţie de om dedicat semenilor. Nu o face ostentativ. Nu o impune prin forţa dictatului, ci prin aceea a libertăţii convingerilor fiecăruia. Ea te îndeamnă doar să gândeşti, prezentându-ţi, fără a te obliga să-ţi însușești considerațiile personale. Sau pe cele ale altor minţi luminate, de care nu ai cum să nu ţii seama. Poţi ignora, necum combate, spusele lui Nicolae Iorga, atunci când se referea la existenţa poporului român, pledând pentru formarea „omului armonios, omul sănătos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice şi folositoare, omul capabil de a da de la dânsul, fără a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societăţi. Românul întreg de care avem nevoie”? Sau adevărul condensat în strai ca de vers exprimat de Kant: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”?

Din cartea în discuţie reiese, din păcate, că da! Există şi asemenea… contestatari, care se manifestă în mod direct sau pe ocolite. După cum îl duce mintea şi gradul de educaţie şi de cultură pe fiecare. Fie şi numai câteva din textele cuprinse în carte o dovedesc, scriitoarea arătându-şi şi prin gestul demascării poziţia: „Prostia bate la uşa agresivităţii”, „Violenţa – anestezicul înţelepciunii”, „Abjecţie şi mahalagism”, „Mediocritatea”, „Despre anormalitate”, „Despre superficialitate”, „Obrăznicia soră cu prostia”. Dar, este admirabilă priceperea cu care Vavila Popovici reuşeşte să pună în balanţă binele şi răul, mizând măcar pe o ameliorare în folosul binelui, pentru că o eradicare a răului este ceva care nu se mai poate, fiindcă: „Am devenit ipocriţi, la un pas de a ne identifica cu omul complet imoral care nu ţine seamă de principiile morale, încălcându-le fără nici un regret”. Nu este o împăcare cu situaţia, ci un reproş, o sugestie de a impune, fiecare din noi, în prim plan ideea de sorginte creştină, potrivit căreia „legea morală este firească”. Prin urmare, o chemare la acțiune, în virtutea faptului că „principiile şi pornirile greşite pot fi modelate”.

Pusă pe gânduri ea însăşi de decăderea morală gravă care a cuprins – şi pare a se adânci – umanitatea, Vavila Popovici rămâne, prin mesajele pe care le transmite, nu doar un, încă, om optimist, dar şi un militant, conştient că asperităţile grav dăunătoare sănătăţii lumii pot fi netezite, cu răbdare, cu pricepere, cu iubire. „Faceţi ceva, să le placă şi altora” ne îndeamnă, vorbind despre ETICĂ. „Trebuie să înţelegem că etica nu se referă la legăturile pe care le avem cu alte persoane – toţi avem legături unii faţă de alţii –, ci la calitatea şi corectitudinea acestora”. Pentru că, mărturiseşte autoarea, „Omul bun este acela care se străduieşte să realizeze în el însuşi şi la alţii un înalt grad de inteligenţă, putere şi dragoste, din care ar trebui să rezulte fericirea universală”. Un vis, căruia scriitoarea îi dedică o emoţionantă adoraţie.

Semnul care ne indică în chip sugerat colacul de salvare: speranţa. Iar Vavila Popovici se dovedeşte un statornic şi împătimit credincios întru speranţă. Nu atât pentru propria salvare, mai ales întru dăinuirea omenirii, care, poate, nu şi-a pierdut iremediabil moralitatea cu care a fost dăruită de Marele Creator. Ne molipsim şi noi, cu ori fără voia noastră, de această dorită şi necesară ducere în… ispită de factură divină. Ne îndeamnă întru aceasta şi „Galbenul solar al lui Van Gogh”, şi „Duminica Samarinencei – Apa vie”, şi „Libertatea – victorie a spiritului”, şi altele încă, cuprinse în paginile unei cărţi mult cuprinzătoare de idei nobile înfăţişate în cuvinte vibrante.

Admiratoare a muzicii, dar şi îndrăgostită de pian, căruia îi mai mângâie clapele, Vavila Popovici ne oferă şi nouă câte o comprimată pentru sănătatea minţii, culeasă din patrimoniul gândirii unor mari artiști ai lumii, cum, de exemplu: „Artistul are nobila menire de a face lumină în adâncurile sufletului omenesc” (Robert Schumann); „Arta este fiica libertăţii” (Fr. Schiller); „Umbra este totuşi culoare” (Van Gogh); „Toleranţa stă în fruntea tuturor celorlalte virtuţi” (Victor Hugo); „Toţi suntem robii legilor, ca să putem trăi liberi” (Cicero); „Căci moarte nu există, şi ce numeşti tu moarte,/ E-o viaţă altfel scrisă în sfânta vieţii carte” (Mihai Eminescu).

Mărturisesc (şi) această slăbiciune a mea. Am reprodus zicerile de mai sus pentru a susţine un gând de încheiere a acestor succinte consideraţii despre o carte frumoasă (cinste cui a scris-o!). Împreună cu celelalte 42 de cărţi publicate până în prezent de Vavila Popovici, şi aceasta poate fi asemuită cu un stup în care albinele harnice au adunat polen în chip de miere. Stup cu stup – o prisacă. Vavila Popovici – albinarul-prisăcar. Noi, consumatorii care ne bucurăm de dulceaţa mierii…

————————–

Vasile FILIP – martie 2018