Cuvânt și iubire

Motto: „Noi n-am bravat pușcăria[politică]. Ne-am dat seama că este primejdie. N-am bravat nici când am crezut că este posibil să gândim cum vrem sub comuniști. Și nu s-a putut.” (Petre Țuțea). „[Exilatul] Eliade caută nu atât zeii, cât hierofaniile și găsește mai mult încă decât simpla relevare a sacrului: găsește sacralitatea aceea care se întinde peste toate zonele profanului” (Noica, 1975).

Rezumat de idei: Nebănuite urmări ale succesului gândirii noiciene: Reclama himericei „Școli de filozofie păltinișană” dinainte și de după „răzmeliță sinucigașă” din dec. 1989 – „Exactitatea fără adevăr” si prospețimea de calitatea a II-a a unei școli negată de presupusul ei inițiator –   Ironie a „kantianului” Noica neînțeleasă de auto-declarații discipoli. Redefinirea rațiunii căutătoare de Adevăr – O carte pentru care autorul a fost bătut și închis.   Antrenor celor care „citesc Platon și găsesc materialism marxist” (Noica) – Alungarea vizitatorilor filozofului Țuțea. Uitarea Ființei (Heidegger) și „renașterea” Sacrului/ Ființei la Eliade – Dăscălirea lui Noica și agățarea de „vidul de paltini” de la Păltiniș prin manipularea   surselor de informare (cazul Wikipediei.ro).

Privitor la   Noica, să afirmi la Radio BBC că filozoful marginalizat a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia asistentului de română de la Groningen nu era să glorifice gândirea “uriaşului Constantin Noica”, decedat de vreo două zile. El ținea morțiș să ridice în slăvi “piticii” vizitatori ai filozofului de la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată de însuși Noica, de Alexandru Dragomir („Noica nu a avut influență asupra lui Liiceanu și Pleșu” ; https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/2partea7sfinterviualxdrag/ ), de Anton Dumitriu și de Petre Țuțea, singurii filozofi autorizați să aprecieze valorile din domeniul filozofiei românești.

În acea emisiune din decembrie 1987 anunțând de la Londra o știre nedifuzată oficial în țară, Ioan Petru Culianu [1] l-a înfăţişat pe Constantin Noica (supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele politice comuniste) asemenea unui Nastratin Hogea, sau a vreunui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze pe Noica în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”. Dar comparația sa predilectă a rămas aceea cu Nastratin (I.P. Culianu, Studii româneşti, II, Iași, 2009, p.229).

Desigur himerica „Școală de filozofie” cu care s-au tot lăudat piticii comuniști, adepți ai „exactității fără adevăr” a implicat recunoașterea succesului gândirii „maestrului-autor” (Noica) a cărui operă filozofică – publicată cu mare greutate după o pauză de douăzeci de ani (1944-1964) -, se epuiza aproape instantaneu de cum îi ajungeau cărțile prin librăriile comuniste. Dar nu și citirea Filocaliei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran și culisele Filocaliei sibiene, sau, Părintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu și poetul Nichifor Crainic în colectivul de traducere al Filocaliei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ), a lui Vasile cel Mare, a scrierilor lui Ioan Gură-de-aur, sau ale lui Grigorie din Nyssa și a celorlalți autori recomandați de Noica vizitatorilor săi. Pe la șaizecișiopt de ani s-ar fi întors chiar si Cioran la filozofie, pentru simplul motiv că este „inaccesibilă jurnaliștilor” (scrisoare către Relu din 25 nov. 1979).

„Răzmerița sinucigașă din decembrie 1989” (apud. Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ) trebuia să se întâmple, observase Vasile Andru, să nu se ducă filozoful Petre Țutea în lumea de dincolo cu lacătul la gură, anchetat permanent de Securitatea comunistă. În 1990 Petre Ţuţea spunea cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea). Supravețuitor a 13 ani de întemnițare politică, filozoful Petre Țuțea era de părere că doar Mircea Eliade [2] ar fi fost „un demn contemporan” al filozofilor Lucian Blaga și Nae Ionescu. „Acum în generația nouă nu mai e nimic (cf. P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343), afirmație confirmată de spusa lui Alexandru Dragomir după care Noica n-a avut înfluență față de tinerii comuniști care s-au auto-declarat discipolii lui Noica. Mai realist, Culianu scrisese că el i-ar fi discipol lui Eliade numai dacă Eliade l-ar recunoaște ca atare. Ceea ce nu s-a întâmplat.

După citirea Jurnalului de la Păltiniș (1983), „scos la lumină” de plagiatorul Ion Ianoși (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ), filozoful Noica s-a apucat să scrie varianta proprie a unui Jurnal de la Păltinis, cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate.

În fapt, trâmbițata “Scoala de la Păltinis” este doar o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei româneşti. În modul cel mai ciudat posibil, vizitatorii filozofului trăirist retras la Păltiniș s-au vrut „filozofi” de Scoală noiciană, fără a-și bate capul cu gândirea lui Noica pe care doar au confruntat-o cu șabloanele îndoctrinării marxist-leniniste (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ).

Ca să vorbească despre relația dintre un maestru și discipolii săi cărora odinioară maestrul le transmitea prin viu grai învățătura, Alexandru Dragomir (fost elev al lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu și Mircea Eliade) evidențiase ruptura produsă prin apariția scrisului, ceea ce a atras după sine abandonarea oralității în transmiterea cunoștințelor. Relația mediată de gândul scris îl are ca principal component pe maestrul autor. Cărțile maestrului sunt atent studiate de discipolii cititori. Or, după atâtea decenii de la moartea lui Noica, auto-intitulații discipoli nu au dovedit prin scrierile lor că s-ar fi aplecat să studieze cu atenție și evlavie gândirea „maestrului” Școlii păltinișene. Din contră. In afară de critici cu șabloane de gândire nepotrivite, nimic din ce-a gândit Noica n-a rodit în scrisul comuniștilor amatori de Păltiniș (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/ ).

Unul dintre filozofii martirizați în temnițele politice cu care ocupantul sovietic a împânzit România, când a precizat că „nu crede în politică”, a mai scris că nu dorește „fericirea lumii cu de-a sila”. Apoi a adăugat : „Nu vreau omul abstract, „umanitatea”, ci omenia” (apud. Mircea Vulcănescu, născut în 1904 si decedat în 1952, după gratii, la Aiud; vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/). La fel vedea teroarea instituită de auto-proclamații „marxiști” și Mircea Eliade, un alt fost discipol al lui Nae Ionescu. În opinia „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, umanismul marxist ar justifica păcatele omului decăzut și i-ar valida resentimentele (M. Eliade, Jurnal. 1970-1985, București, 2004, pp.224-233 ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și asistentul său, Mircea Eliade ; http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP10.html ).

Acela care nu-l citește pe Kant, „să se lase de filozofie”, recomanda elevilor săi gânditorul religios Vasile Băncilă din Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi : Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6), școală de filozofie românească negată de comuniștii atei care, citindu-l pe George Călinescu, au crezut că „trăirismul” ar fi „acțiune al cărui propgram rămâne mereu în alb” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între religie și filozofie” ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ ).

În 1986, când a ironizat himericul adevăr   „fără exactitate” al mult pomenitei Școli de la Păltiniș, Noica a utilizat termeni kantieni. Filozoful știa perfect că “piticii” care se lăudaseră cu vizitele lor în stațiunea sibiană nu-i vor tăia trimiterile la Kant. Pentru simplul motiv că nu-l pricep nici pe Kant, nici gândirea „păltinișană” cu mult prea multe trimiteri la scrieri teologice pentru a fi pe placul unor atei bine îndoctrinați cu ideologia totalitarismului comunist.

La data când ironizase lipsa de realitate și de adevăr a Scolii de la Păltiniș, Noica nu citise manuscrisul volumului Epistolar. Dacă l-ar fi parcurs (chiar și în diagonală), n-ar mai fi exclamat în noiembrie 1987 (după citirea colecției de scrisori publicate) că „Liiceanu a reușit să-l înămolească de tot” (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/).

În textul său inclus în Epistolar (București, 1987), Constantin Noica asemuise VIDUL de realitate al școlirii la Păltiniş cu “vidul” de paltini din staţiunea sibiană numită „Păltiniş”, o staţiune montană plină de brazi şi lipsită de paltini. VIDUL de adevăr l-ar reprezenta însuşi neadevărul “Scolii de la Păltiniş”, “un NIMIC [3] inteligibil” :

“Epistolarul acesta – scrie ironic în ianuarie 1986 – ar putea supravieţui ca adevăr al nimicului inteligibil în ceartă cu el însuşi” (Constantin Noica).

Dar Epistolarul (București, 1987) n-a supravieţuit, tocmai fiindcă fusese “prilejuit de o himeră” (C. Noica), de o „școală” care nu a putut să școlească niște vizitatori îndoctrinați (codași la filozofie). Epistolarul n-a putut supraviețui nici măcar prin textul lui Noica, introdus alături de colecția de scrisori spre a-i spori şansele de supravieţuire. Doar de un lucru poate fi sigur oricine se-ntâmplă să mai răsfoiască demodatul volum : nici Liiceanu, nici Pleşu (sau Culianu) n-au priceput ironia din textul filozofului persecutat de păzitorii ideologiei marxist-leniniste.

Cum ar fi putut ei să priceapă că   golul de adevăr (adică neadevărul) unui “nimic” rotindu-se în jurul propriei cozi, “în ceartă cu el însuşi” (apud. Noica) reprezintă chiar golul neştiinţei lor intr-ale kantianismului? Care dintre auto-desemnaţii “filozofi” din himerica Scoală de la Păltiniş, negată chiar de Noica, a putut vreodată să înţeleagă ceva din scrierile mult invocatului lor “maestru”? Când i-a apărut „Tratatul de descompunere” (în fr., Paris, 1949) într-o colecție de cărți de buzunar, „trăiristul” Cioran s-a temut că în felul acesta va putea fi „citit de toți tâmpiții” (Cioran, 1 oct., 1965) din Occident, de toți jurnaliștii lipsiți de acces la lumea ideilor filozofice.

În prelungirea diferențierii făcută de Immanuel Kant între intelect și rațiune, Noica meditase (pe urmele gânditorului religios Nae Ionescu, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-06-4) la deosebirea dintre „exactitate” si „Adevăr”, ultimul fiind singurul care se poate scrie cu majusculă, pentru că ține de preocupările filozofiei „perene”, cum scria și Anton Dumitriu [4].

Bulgakov se amuza în Maestru și Margareta stabilind inexistența (/ vidul de realitate si de adevăr) a ceea ce paznicii regimului sovietic numesc „prospețime de calitatea a doua”. O „prospețime” de calitate inferioară indică o minciună, ceva inexistent. Un produs ori e proaspăt, ori e o marfă împuțită, adică o „irealitate” care în afara lagărului comunist nu s-ar putea comercializa. Calitatea a doua la prospețime, pur si simplu nu există. Sau (cum se exprimase Noica despre himerica Scoală de la Păltiniș) este ceva vid de adevăr și de realitate. Pregătind de tipar volumul de auto-promovare   prin difuzarea unor scrisori pe care le primise în Germania, Liiceanu (avantajat de Ministerul de interne printr-un “tratament de excepţie”, vezi Noica si Securiatea II, 2010, p.88, p.89, p.94) nu a îndepărtat referirea lui Noica la „nimicurile” enumerate de Kant în Critica Rațiunii Pure (vezi vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila metafizică, p. 207-218, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CAP12_1.html). Necitindu-l pe Kant, editorul n-a priceput probabil unde bat aşa-zişii termeni   “kantieni” folosiți de Noica în postfața la Epistolar (București, 1987).

Într-un alt registru (și cu altă ocazie), Noica dezbătuse problema adevărului parțial găsit de intelect. Acesta ar fi de genul „exactității fără adevăr”, imagine simbolică a culturii Occidentului descreștinat (vezi textul lui Noica, Exacțitate și adevăr într-un volum colectiv din 1985 intitulat „Cartea interferențelor”, pp.170-177). Kant atribuise facultății intelective interesul pentru științele exacte, în timp ce rațiunea ar umbla (cu mai mult sau mai puțin succes) după Adevărul metafizic, obiect al religiei și al philosophiei perennis.

In ontologia sa, gânditorul religios Noica redefinește rațiunea interesată de Adevărul absolut ca o angajare a omului într-o acțiune de regăsire a echilibrului său cu lumea din care face parte, spre a ieși din „stagnarea” proastei deveniri („întru devenire”, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica. Între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992). Rațiunea îl ajută pe om la intrarea în ordinea filozofiei, ea este „conștiința devenirii întru Ființă” (vezi C. Noica, Devenirea întru ființă, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1981, p. 11).

Atingerile cu orizontul teologic sunt mai vizibile la menționarea unui „Christ lăuntric” (op. cit., p.20), a problemei teodiceii (p. 101-102), și la discutarea argumentului ontologic (în Evul Mediu) doveditor al existenței lui Dumnezeu : „Intr-adevăr, argumentul acela presupune că mintea are un concept, cel de desăvârșire, ba încă cel de desăvârșire în sensul comprehensiv, care cuprinde toate notele desăvârșirii, deci și ființarea. În fapt, cugetul nostru nu poate avea un asemenea concept; acesta e un simplu ideal, e năzuință de cunoaștere și atâta tot” (p. 134). Ceea ce echivalează cu a spune că intelectul (cugetul uman) nu are „conceptul” de Dumnezeu, o „năzuință” ținând de resortul rațiunii (așa cum o înțelegea Kant), sau al „devenirii” conștiente „întru Ființă”. La douăzeci de ani Noica scria „întru Dumnezeu” (Sinteza religioasă, în „Ultima oră”, anul I, febr. 1929). Fiul călugărit percepuse la bătrânul său tată (pe care nu-l văzuse vreo două decenii) un „subcurent de creștinism ortodox autentic” (Rafail Noica, Celălalt Noica, Ed. Anastasia, 1994, p.112).

Alexandru Dragomir, cel mai de seamă vizitator al lui Noica, spunea în anul 2000, fără să lase loc de dubiu, că «Noica nu a avut influență față de Liiceanu, Pleșu, etc.». Ceea ce se regăsește în postfața la Epistolar (1987) unde Noica a negat categoric existența vreunei „Scoli” de la Păltiniș. Discutând cu tânărul Fabian Anton pe 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir și-a manifestat dezacordul cu însăși pretenția de “discipoli” invocată foarte des de foștii bursieri Humboldt ( https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-alxdragomir/ ). Iată cuvintele filozofului care a ales clandestinitatea culturală (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1):

„Păltinișul nu este un fenomen în care un autor, Noica, a avut influenta asupra unor cititori (mă rog, Liiceanu, Pleșu, Vieru etc.). Nu! Păltinișul este un fenomen al unui maestru, care ținea să fie maestru, care ținea să aibă discipoli, care a fost Dinu Noica, și un grup de tineri /…/ cărora le-a picat la țanc un maestru de genul lui Dinu Noica. Care l-au iubit pe Dinu și pentru ce reprezentă el cultural, și pentru bizareriile lui, și pentru tot ce astăzi intră în anecdotica Noica” (cf. Alexandru Dragomir, 15 iunie 2000).

După o vizită pe care i-a făcut-o pe 10 iulie 1965, Constantin Floru (eminent traducător de Hegel) a diagnosticat cu justețe resorturile nevoii lui Noica de a fi „antrenor cultural”. Chiar în temniță fiind, Constantin Noica se gândea că ar putea fi de folos (acelor comuniști care-l bătuseră să-l omoare împroșcându-i sângele pe pereți) dacă l-ar accepta ca „antrenor de marxism” (vezi C. Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, Ed. Humanitas, București, 1990. p.122 ; manuscris confiscat de Securitate si apărut cu pasaje lipsă, din care unele publicate în 1994 în rev. „Viața românească, nr. 11-12, p.8). Asemenea postură de antrenor ideologic [5] i-a fost acceptată la Institutul de logică, unde, odată angajat, l-a „uitat” pe Marx (citit după gratii) și s-a îndeletnicit cu filozofia Greciei antice, ajungând după niște ani „antrenor” de   traducători comuniști care citeau Platon și găseau în el „materialism marxist” (vezi vol. Noica în arhiva Securității, vol. I, Ed. Muzeului Literaturii, 2009, p. 101 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciomostimpeternitate5-2/ ).

Cam la un an după eliberarea lui Noica din temnița făcută după ce i-a dat redactorului Zigu Ornea/ Orenstein manuscrisul volumului despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel [6], Constantin Floru scria că „reflexia la Noica a fost un stil, nu o necesitate (nici o patimă)…Filozofia lui Hegel izvorăște din patimă…Timpul acela petrecut după gratii l-a liberat de subiectivitate, a făcut din Noica un om al lumii obiective”, având  „nevoia de oameni si de toate” [7]. Când și-a văzut publicată cartea Povestiri despre om , Noica ar fi exclamat : „De necrezut, când te gândești că pentru cartea asta (despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel), sunt oameni care au fost bătuți și au făcut închisoare” (cf. Noica, 23 martie 1980, în Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.123). In fragmentele cărții despre Hegel pe care Securitatea i le-a restituit în 1972 si care au apărut cu titlul Povestiri despre om, decriptările lui Noica în cifru religios au fost atent îndepărtate.   Existența lor a fost prompt semnalată Securității de turnătorul Pavel Apostol căruia redactorul Zigu Ornea îi dăduse pe ascuns manuscrisul primit în 1957 spre publicare la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (vezi Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20 (277) din 14 iulie 2005 ; și Luciana Pop, Constantin Noica și criticii săi din Securitate, în “Ziua” din 31 martie 2007, precum si I. Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în «Ziua» din 7 aprilie 2007).

C-tin Floru (fostul asistent de logică al lui Nae Ionescu) mai nota pentru sertar că la Hegel „creștinismul este o experiență de bază pe care luptă să o stăpânească. Fenomenologia lui Hegel este o mărturisire” (vezi C. Floru în „Jurnalul literar”, oct. 1997, p.9.). Scriind despre Eliade, Noica îl comparase prin 1975 cu Hegel „care justifică, laolaltă cu gândurile trecute asupra vieții, faptele trecute”. La fel, Mircea Eliade ar fi „rechemat la viață și sens o întreagă lume de fapte” (Noica, Hiérophanie et sacralité, în Cahier de l-Herne, MIRCEA ELIADE, Paris, 1978, pp. 105-109 ; în românește cu titlul „Adevăratul înțeles al sacrului”.). După publicarea selecției de documente din arhiva Securității s-a văzut că Noica îi îndemna pe comuniștii care-l vizitau să citească opera marelui istoric al religiilor, Mircea Eliade, premiat de Academia franceză (Noica şi Securitatea, vol. II, Ed. MNLR, 2010, p.220).

Aşa cum Heidegger gândise “uitarea fiinţei”, hermeneutica practicată de Mircea Eliade ar dezvălui prezenţa, amintirea şi chiar “uitarea sacrului” (Constantin Noica ; https://www.scribd.com/document/200152049/IsabelaVScrabaNoicaEliadeArheu ). De aici rezultă capacitatea fenomenologiei eliadeşti de a face să renască fiinţa, reinvestind viaţa spirituală a omului cu o extraordinară plinătate: “În ultimii două sute de ani ai Europei, toate s-au dizolvat în faţa lucidităţii (…); astăzi s-ar spune că nimic nu mai înseamnă nimic. Eliade declară, în numele altei forme de luciditate: fiecare lucru şi gest al omului au însemnat ceva (…). Puţini oameni de cultură au deschis, ca Eliade zările către o nouă spiritualitate, probabil cea a veacului XXI” (C. Noica, „Adevăratul înțeles al sacrului”, în vol. : C. Noica, Istoricitate şi eternitate, Ed. Jurnalul literar, București, 1990, p.219).

Anularea fireștilor relații între un maestru-autor și eventualii săi discipoli a fost atent urmărită de statul polițienesc comunist care nu numai că a întemnițat nenumărați scriitori afirmați până la ocupația sovietică, dar s-a îndeletnicit și cu alungarea vizitatorilor unor foști deținuți politic. Profrsorul Ion Armeanu povestea cum un foarte bun prieten de-al său care-l vizita des pe filozoful Petre Țuțea a fost „chemat la Miliție, pe Calea Victoriei, și anchetat vreo două zile. Amenințat cu moartea…a rămas șocat…Ancheta a fost foarte abil condusă psihologic. I-au spus că oricând poate fi călcat de o mașină sau poate să cadă de la etaj și alte astfel de amenințări. A fost urmărit vreo trei zile vizibil, astfel încât să înțeleagă că ei se țin de cuvânt și că sunt cu ochii pe el” [8].

Ocupantul sovietic al României a dispus (după cel de-al doilea război mondial) arderea bibliotecilor, dosind puținele cărți (rămase din interbelic) la fonduri greu accesibile. Cenzurând tipărirea, totalitarismul comunist a încercat să fasoneze felul noilor relații de tipul „maestru-autor” (i.e. autor acceptat cu dificultate de cenzura ideologică) si discipol cititor. Tipic terorismului ideologic a fost însuși raportul (lipsit de urmări în planul îmbogățirii filozofiei românești cu alte scrieri decât cele ale lui Noica) dintre un filozof afirmat în interbelic și comuniștii care l-ar fi voit pe filozoful de la Păltiniș (ajuns la 72 de ani) traducător al unor autori marxiști (vezi Jurnalul de la Păltiniș, Ed. Cartea Românească, București, 1983).

Vizitatorului său Octavian Nistor,   Constantin Noica îi spunea (pe 11 noiembrie 1973) că intenționează să scrie despre ideile filozofice ale lui Mircea Eliade, pe care-l consideră “un nou Haşdeu”. Oct. Nistor (1917-1993) îi atrage în mod delicat atenţia că publicarea unui text despre faimosul istoric al religiilor va fi mult amânată în “Revista de filozofie [marxistă]” (a se vedea vol. : Noica şi Securitatea, 2009, p. 131).

Cu referire la literaturizarea filozofiei noiciene ca să treacă de hopul cenzurii ideologice, Petre Țuțea era de părere că „Noica prea s-a contorsionat” (http://isabelavs.go.ro/Articole/dragomirfabian2.htm ). Dar nu numai Țuțea sesizase literaturizarea gândirii filozofice noiciene. Si Mircea Eliade observase strategia lui Noica adoptată de ochii cenzurii, dar și pentru repunerea în circulație a gândirii filozofului interzis Mircea Vulcănescu, odată cu publicarea seriei de volume despre rostirea filozofică românească, opere trecute de Liiceanu pe o „listă neagră” încă din 1983, anul apariției Jurnalului de la Păltiniș.

Într-o scrisoare, Mircea Eliade l-a felicitat pe Noica pentru „modelul” pe care l-a instituit ținând seama de „imperativele momentului istoric” (Eliade către Noica, 30 iunie1979, Paris), în care o fracțiune patriotică a Securității era în luptă cu fracțiunea anti-românească a temutei instituții aflată la baza statului totalitar comunist (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ ).

În schimb, Alexandru Dragomir, fost doctorand la Heidegger (https://isabelavs2.wordpress.com/alexandru-dragomir/isabelavs-dragomir-inventat/ ) îl tachina pe filozoful retras la Păltiniș cu întrebarea : „când are de gând să se apuce de filozofie ?” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, 2004, ISBN 973-8134-16-1). Din când în când (și desigur la un nivel foarte jos), chiar și tinerii comuniști lăsați de autorități să frecventeze un fost deținut politic se apucau să-l dăscălească pe Noica. Întrucât filozoful „de modă veche” greșea nesocotind „băcanul” (americanii i-ar zice „regular Joe”) dezinteresat de cultură. Critica lor mai lua si forme indirecte, cum a fost în conferința din 1982 ținută de Andrei Pleșu la Lugoj si cuprinsă după moartea lui Noica în culegerea de texte intitulată Minima moralia (Ed. Cartea românească, 1988, p. 94-110). În Jurnalul de la Păltiniș (1983) chiar Noica a putut citi acea prezentare internaționalist-proletară a „listei negre” cu opere de-ale sale (p.137-138).

După ce filozoful catalogase (în Epilogul pe care Liiceanu îl rugase să-l scrie pentru volumul Epistolar) drept “himerică” închipuita “Scoală de la Păltiniş”, himera a început să bântuie Wikipedia.ro, dicţionar on-line monopolizat [9] de un grup ce promovează cărţile fostei Edituri Politice, prin îndepărtarea abuzivă a cărţilor apărute la alte edituri. Pe Wikipedia.ro închipuita “şcoală păltinișană”, invocată în decembrie 1987 de Ioan Petru Culianu pentru manipularea ascultătorilor postului de radio BBC, e “dovedită” prin două surse: O sursă este Jurnalul de la Păltiniş (lansat în suedeză în anul centenarului nașterii lui Noica) şi o altă sursă este Epistolarul, retipărit după 1990. Ambele, pasă-mi-te, atât de “independente de subiect”, încât nimeni n-a pocit articolul cu vreo etichetă vizând “punctul de vedere neutru”. Pentru că (desigur) o astfel de etichetă (într-o enciclopedie confiscată de o mafie cu interese ascunse) n-are șansa de a dăinui nici câteva secunde.

Culianu [10] a fost mereu fascinat de controlul politic prin manipularea gândirii (ceea ce azi se realizerază si prin Wikipedia.ro; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/). Despre criticarea lui Eliade îmediat după decesul savantului de renume mondial, un istoric al religiilor din “Scoala de la Chicago”, aşadar fost student al lui Eliade, sesizase că toți “criticii lui Eliade se recunosc după mediocritatea lor. Ei nu au nimic de spus în domeniul istoriei religiilor şi de aceea se alătură corului celor care dezinformează /…/ Chiar accepţiunea [de sacralitate] pe care o dădea Mircea Eliade timpului [Marelui Timp] le pare o ameninţare la adresa controlului politic al istoriei” (Ch. Long, interviu luat de Gabriel Stănescu, rev. “Arges”, sept. 2007).

În lipsa altor idei prin care să reducă originalitatea gândirii lui Mircea Eliade, unii comentatori (printre care si I.P. Culianu), i-au agăţat numele de numele lui Rudolf Otto, cel care scrisese despre „misterum tremendum”. În 29 ianuarie 1944, Eliade dădea fără să ştie o replică (la astfel de nepotrivite asocieri) consemnând dezacordul său legat de ideea centrală a lui Rudolf Otto: “Nu este adevărat că omului îi e frică de Natură, de zei: frica aceasta este minimă, faţă de GROAZA pe care a îndurat-o el, de milenii, în mijlocul istoriei. Epoca noastră este prin excelenţă o epocă terorizantă”[11].

Cum am arătat, Constantin Noica ironizează lipsa de adevăr și de realitate a “himericei” Școli de la Păltiniş [12]. El chiar ar fi vrut “să-i scape de complexele” relaţiei discipol-maestru, ca să-şi poată fiecare urma un presupus (dar neconfirmat) “destin spiritual” (Noica si Securiatea II, 2010, p. 210). Fiind tipărite file din ce a rămas din dosarele “Noica” după ce o parte din ele au fost arse, probabil la insistenţa unor informatori aflati în relaţii bune cu Virgil Măgureanu (conducătorul instituţiei după 1990) s-a aflat cu precizie că filozoful trăirist ar fi vrut să-i “dezlege” pe Andrei Pleşu si pe Gabriel Liiceanu de invocarea numelui său. Care, volens-nolens, îi pune pe ambii în inferioritate în plan cultural. De aici ideea lui Pleşu de punere în paranteză a gândirii lui Noica fiindcă “producţia bibliografică” a filozofului întemnițat șase ani fără vină nu ar fi, vezi Doamne, aşa de importantă, idee redifuzată de la Londra de Culianu după moartea lui Noica (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul needitării OPERELOR COMPLETE ale filozofului Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ ).

  Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/

 Isabela VASILIU-SCRABA

———————————

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf )

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/

Impresii de lectură : Prof. Univ. Dr. Constantin Ciopraga scrisese despre autoarea primei monografii dedicată gândirii lui Noica (Isabela Vasiliu-Scraba Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992) urmâtoarele rânduri :„Este o eseistă de prim rang, cu remarcabile virtuți literare. În materie de comunicare urmând, cred, modelul Noica, volumele sale respiră o căldură cuceritoare făcând accesibile desbateri care altminteri nu incită pe nespecialiști. Nu e puțin lucru să regândești, să reconstruiești, si, mai ales, să pui ceva din propria personalitate în comentariile atât de subtile destinate aprofundării unui homo humanus” (Constantin Ciopraga, membru de onoare al Academiei).