Nicolae VĂLĂREANU-SĂRBU: Poeme
Seară cu psalm
Sună frumos cântecul tău la fereastră.
Ce neobişnuit e surâsul văzut în oglindă
când întunericul îşi picură clipele
din streaşina nopţii pe copaci
ori zboară câte o pasăre,
cu frângeri de teamă în aripi.
Prin tine aud cum respiră depărtările
neliniştea furtunii.
Mistică îţi arcuieşti pieptul
insinuare de contur,
căzut din lumina defrişată a lămpii
pe patul de brocart vişiniu.
Îngerii-ţi pregătesc somnul
furând din umbră
apăsătoarele gânduri
cu un psalm.
Poveste cu înger
Într-o seară cântam la pian
de prea mult exerciţiu
am adormit pe clape.
Deodată s-a ridicat capacul pianului
a apărut un înger fără aripi
cu ochii metalici.
Tu eşti iubito ?
Am întrebat şi nu mi-a răspuns;
mă desena cu genele,
îmi făcea bezele cu mâna.
Aşteptam vibrând din măruntaie
mâinile mi-au alunecat din vis pe clape
cântând simfonia nopţii,
inima iubitei bătea la geam
cu aripi de înger.
La ultima suflare
Se întâmplă minuni,
ard în noi impulsuri sălbatice
focul se înteţeşte în spirale
şi urcă prin trup cenuşa.
Se abat drumurile din calea vântului
dar nu ne ocoleşte dezordinea
în lume se răspândeşte îndoiala
nimic nu e cum ne-am aşteptat.
Adevărul dedus din noianul de informaţii
devine o deghizare a minciunii
în păpuşă cu voce de om.
Lumea aleargă şi vrei să fii în pas cu ea
îţi cauţi resorturile intime,
gândeşti viata ca pe o trecere prin foc
şi rişti să te aprinzi.
Vrei să-ţi foloseşti raţiunea şi expierenţa
singurele de încredere în clipele deznădejdii
te pot salva din prăbuşirea în hău,
ele te însoţesc fără să le ceri
acolo unde se împrăştie durerea în oase.
Sufli aerul cald cu gura ta,
să nu îngheţe limbile ceasului în tâmple
pe nişte cadrane de palme întinse
care scapă clipele printre degete.
Cînd starea de echilibru dispare
nu mai poţi urmări mersul timpului,
aluneci de pe scară-n pământ
şi totul se întâmplă la ultima suflare.
Rai de trandafiri galbeni
Nu mă mai îngrijorează zilele
mi-au coborât în plămâni nopţile.
Prin fiecare respir altceva;
ieri am respirat un gutui cu florile mari,
azi un nuc din marginea drumului,
şi aşa o să-mi fac livadă.
În faţa casei am trandafiri agăţători
trec printr-un tunel din semicercuri,
cu flori de foc
aprinse de inima ta.
Nu se mai vorbeşte de tine
au pus garduri între zile şi nopţi.
Nimeni nu le mai sare
toţi aşteaptă,
un deznodământ.
Demult visez o primăvară de liliac mov,
rai de trandafiri galbeni
în vazele-clepsidră ale trupului tău,
în care Dumnezeu picură o lacrimă
mirositoare şi pleacă.
Mă închin
Trec prin interiorul stâncilor
cu structuri de bazalt.
Mă închin tăriei lor pentru solitudine,
pentru nemişcarea atât de semeaţă,
oraşul le păstrează aura timpului
prin statui gânditoare.
Vibraţiile lui sunt atât de puternice, încât
le simt cu inima,
de bucuria în sine, fluturii devin jucăuşi,
prin aerul împovărat de raze.
Mă închin copacilor abia înfrunziţi,
florilor îmbobocite, mă închin,
să-mi dăruie aromele proaspete,
rămân cu mirosul trupului tău,
cum stă pielea pe carne şi carnea pe oase.
Mă închin la cireşe, ti le aşez la urechi,
încât cireşii să simtă invidia
culesului prin frunze.
Cu fruntea adâcită-n sunetele ierbii
le transpun în cântec,
peste învolburatele, şerpuitoarele ape
ale râurilor.
Mă închin răsăritului, să fie frumos,
mă închin apusului, să fie neobişnuit
lipsit de remuşcări,
mă inchin ţie să-ţi laşi peste mine iubirea
fără cuvintele care fug
în tainele nepăsării, ale uitării.
Mă închin pentru vinovăţie, pentru iertare,
în faţa mea mă închin, pentru suspin,
încerc să înlătur din suflet
teama, neîncredera, norii
din care plouă cu lacrimi pietrificate,
îmi sapă la rădăcini coloana
înaltă prin aerul aprins,
la care mă închin de atâta timp.
Rugă la preaînalt
Am simţit noaptea cu degetele-n gât
şi nu m-am speriat,
încerca să-şi aşeze aripile de pasăre
pe aura capului.
Fruntea mi s-a descreţit în bucurie,
sufletul a ieşit pe ferestrele deschise,
în ochi am simţit cum se topeşte cerul
şi-mi urcă-n genunchi aerul
cu paşi pe trepte-n absolut.
Am ajuns
pe un munte de spirit
să-mi asculte stelele ruga.
O cădere dincolo de umbre
Se întâmplă atât de des
încât nimeni nu-i dă importanță,
o cădere dincolo de umbre
cu o rupere de cuvinte
în amiază când pământu’-i ajuns la periheliu
și timpul presează virtual imaginea
unde se intersectează razele de lumină
în cuantele gândului meu.
Cosmosul se reproduce în interiorul fiecăruia
cu Dumnezeul său cu tot
pe care nu-l vezi dar îi simți ajutorul
și când nu-l ceri.
———————————————–
Nicolae VĂLĂREANU-SĂRBU
Sibiu
8 Martie 2018
