Cuvânt și iubire

CEASORNICARUL TIMPULUI

 

Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea,

la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.

Purta o pancartă – Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,

drept plată, ultimele nouă secunde!  –

(pe masă diverse obiecte împrăştiate

străluceau în raza oglinzii)

 

Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar unii

schiţează un mic zâmbet: Hm, ciudat reparator, insolit afiş!

 

În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,

întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:

– Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?

– Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat,

un timp diferit, un timp atârnat înainte, un timp înapoi,

un timp paralel, o buclă de timp,

jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?

– Un timp în avans cu zece ani!

şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse…

 

Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte.

Citind, se întoarse: De ce nu?!

– Aş vrea să primesc un timp diferit!

întinde ceasul-brăţară şi-n alt timp intră…

 

A trecut şi-un bătrân, ce greu îşi târşi anii mulţi,

privind aşeză pe tarabă vechiul ceas

şi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, el fugi…

 

Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată,

să treacă şi-un om singur,

cu privirea rătăcită. Vag, gândul îi încolţi:

– Un timp, un timp paralel să primesc!

Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul

şi, astfel,

între tristeţe şi soare,

prin ritmuri mareice, omul trecuse…

 

…. spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului,

ştia sigur, a doua zi, de la fiecare,

în dar va primi nouă preţioase secunde,

cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp…

 

 

CELĂLAT TRUP – O NOUĂ VIAȚĂ

 

Vuietul veşniciei, auzit noaptea, tăia timpul în două,
cobora din cer pe pământ, împungându-l ca un ac.

Calea lacrimilor suspină pe cer.
Iute ca privirea femeii, un sunet subţire
îndoi cerul-n lumină şi întuneric.

Dintr-o îndepărtată nostalgie, o tristă melodie
voia să cârpească viaţa

acolo unde sunetul o sfâşiase.

La stânga sunetului era noaptea,
la dreapta lui era ziua,
univers presărat cu picături de apă şi prezenturi.

Începând să respire, muzica se strecură prin labirint,

călcându-şi umbra plină de apă în Canalul Miracolelor.
Timpul femeii nu curge pe aceeaşi cale

cu timpul bărbatului,

spre celălalt trup.

Adevărul e în cuvânt, piatră şi apă,
un distih în oglindă – Milee dugento con sessanta sei

prin Surâsul Cybelei!

Între cer şi pământ, între El şi Ea, doar un timp!
Voalul a căzut, dând deoparte cioburile,
întunericul deveni lumină,
disperarea – speranţă,
durerea – bucurie,
depărtarea – simbioză,
singurătatea – întreg.
– Voi fi cu tine până la sfârşitul Timpului!

În palma ei atingerea literei-mamă ebraice Shin.
Îi citi sărutul:

Să fii fericită cât îţi stă în putinţă!

Călător în univers după sufletul stelar, spre noul acum,

sufletul încarcerat, eliberat de trup,

caută un strop de apă şi-un strop de timp,
înghiţind

din lacrimile Maicii Domnului
în secţiunea de aur a Timpului cu Veşnicia.

 

 

IEȘIREA DIN LABIRINT

 

Ard clipe la temelia templelor,

urnind lespedea simţi

vaierul lanţurilor.

 

Mai departe de soare,

insula virgină

apărută din mare

( cu fiori pătrunzi în ea ).

 

Am sărutat vântul, crezând că-s ochii tăi!
Un mesager nevăzut,

vântul călător mi-a dăruit sărutul.
Parfum suav, mister printre stele,

doar buzele tale în vise!
Misterul învăluie

visele tale,

o lume unde puţini au acces.

 

Capcane de gânduri

despleteşti spre mâine,

înaintezi

în flacăra stinsă a torţei,

printre voci,

respiraţia ei îţi arde oxigenul.

 

Două clipe-i separă –

atât de aproape şi-atât de departe…

 

Blocat printre ruine,

paşii lui călcau peste el.

 

Ea trebuie să reaşeze

mozaicul pieselor,

şoptind o chemare.

 

Aripile grele

îşi continuă zborul

spre zenit.

 

– lumină strânsă în cercul iubirii –

 

 

ÎN FAȚA OGLINZII – DOAR NOI ȘI SINGURĂTATEA NOASTRĂ!

 

Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet

şi nu le putem atinge, prin vis o putem face!

Dincolo de noi începe pustiul,
Dincolo de noi mor singuri copacii,
Dincolo de noi lucrurile dispar,
Dincolo de noi e noaptea şi întunericul ei,

Dincolo de noi sunt cerurile noastre,

Dincolo de noi e şoapta din adâncuri auzită în trecere.

 

Pe pământ stelele luminează calea celor neajutoraţi!

Prin dispărute păduri va trece vântul,

Râurile, din apa unde nu ne-am aplecat să bem, vor seca,
trupurile vor muri treptat, prin părăsire, odată cu

lucrurile ce ni s-au învechit prin sertare.

 

De însingurare vor muri mâinile neatinse,
din lipsa luminii vor pieri visele nevisate,

din lipsa iubirii vor înceta bătăile inimilor îngheţate.

În noi e lumina şi taina ei – ecoul ascuns

în liniştea gândului ce va trece prin fiecare oglindă.

Prin ochiul vederii de dincolo de vedere

ne adapăm setea la izvorul vieţii.

Au început să picure câţiva stropi mici.

Sunt lacrimile celor

ce nu au apucat să-şi plângă dorul aici!

 

Asculţi ploaia, ploaia asta care ne sărută,

asculţi ploaia şi descântecul ei? Şi ploaia asta!

De ce vine aşa rece? Uneori e tristă şi rece,

alteori e caldă şi veselă, o ploaie senină de vară!

În taina fiecarui ceas,

prin umbră – celălalt chip al luminii –

ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre.
Oare ce iubesc oamenii? Oare de ce

nu se-ntreabă de ce nu iubim toţi la fel?

Eu te iubesc pe tine, posibil tu

să nu mă percepi pe mine aşa cum vreau eu!

Importantă e doar iubirea – suntem lentila luminii!

La o margine a vieţii, în încercarea de a nu pleca,

tarziu intri în piramida singurătaţii.

Simţi că momentul inimii

e răsăritul Luceafarului din unda deschisă,

simţi că doar prin întoarcerea ta vei îmblânzi focul.

 

În faţa oglinzii – doar noi şi singurătatea noastră!

Tu, eu,  aceeaşi inimă…

 

 

ÎNCHIDE OCHII, O LACRIMĂ TE VEDE, PĂSTREAZ-O!

 

Pe măsură ce zilele au trecut, am pătruns

într-o altă realitate,

am înlăturat toate certitudinile,

toate credinţele,

toate judecăţile şi prejudecăţile

ca să ne îmbogăţim cu acea unică clipă a nudităţii.

 

M-ai văzut şi îndrăgit în puritatea fiinţei mele,

eliberată de toate –  am ales bucuria,

acea simplă bucurie

care-a trecut prin fiecare celulă

a corpului meu, a corpului tău,

deschizându-se, curgând aşa cum curge apa

spre un pământ însetat de-atâtea anotimpuri.

 

Din dorinţa mea, din dorinţa ta,

am băut viaţa, am băut seva, ritmul şi suflul ei

– soare şi lumină –

însăşi bucuria am fost şi suntem.

Am împărtăşit infinitul, conştiinţa lumii solitară,

am depăşit graniţele ei –  o respiraţie de lumină,

o adiere de viaţă clară.

 

Liniştea este acum în inimă, în spiritul

şi corpul meu topit, asta am văzut în fotografia de ieri

–  o imagine, o simplă imagine – .

Am ajuns unde ne-a fost dat să ajungem,

unde ne-am chemat şi dorit să ajungem.

 

Mă îndrept către visul meu,

în mine duceam dorul prin care să mă nasc,

să mă-ntrupez dincolo de moarte, dincolo de viaţă.

Mă voi întoarce pe celălalt tărâm,

acel acasă pe care l-am căutat mereu.

Ştiu că, murind aici,

voi găsi mai mult decât pierd,

voi părăsi pentru că mă voi părăsi,

ăsta e cursul – totul e un nou început –.

 

M-ai simţit venind de departe, de foarte departe,

dragostea mea te va-nsoţi, te va ocroti, zidită sunt în tine.

– Închide ochii, o lacrima te vede, păstreaz-o!

S-o pui la lanţul de la gât, aproape de inimă,

E ca un bob de rouă pe petala unui mac,

se joacă dulce cu gravitaţia şi o înşală!

 

Fie ca drumul să-ţi fie frumos!

Nu îngădui nimănui să-ţi zdruncine visele!

Să nu faci compromisuri în privinţa setei tale,

urmează-ţi cele mai profunde dorinţe, adevărul tău!

 

Fie ca drumul tău să fie acea fericire vie

de a te cufunda

în adâncurile lumii, fără răgaz!

Ştii bine că moartea nu-i decât o trecere,

veghează asupra ta şi-a viselor tale,

dacă îi vei pierde într-o zi sensul, tu şi numai tu

eşti cel care îţi porţi adevărul şi împărăţia lui.

 

Te iubesc, te voi iubi mereu, te voi însoţi în fiecare zi,

dincolo de moartea mea, dincolo de viaţă,

prin viaţa din viaţă, prin visul din vis.

 

Prin imaginea derulată am înţeles cum,

treptat, am părăsit tot ce a format persoana mea

pentru a coborî  în profunzimea fiinţei mele –

esenţa mea, acel ceva ce a trecut

mai departe de un nume, de o formă.

 

Dragostea noastră însăşi ne-a ales

prin chemarea ei, prin efortul căutării,

ne-a găsit şi reunit –  întoarcerea ta a-nsemnat

renaşterea mea din fundaţia noastră,

reîntregirea noastră în cercul de lumină,

acel glob din inima aurorelor noastre boreale.

 

 

O INIMĂ REBELĂ

 

O inimă rebelă

spre cineva ascuns în tine,

spre tăcerea din voi,

spre-acel copil

ce-l poartă peste tot,

spre uimirea sângelui tău,

pentru ochii ei plânşi,

spre marea regăsire.

 

O inimă rebelă

spre cea pe care

nu o vei mai vedea,

spre iubirea

ce-i venea din priviri,

întrebându-te

dacă o vei mai regăsi,

când, de ce despărţiţi,

privindu-i bucuros

fericirea, iubirea,

trist că nu o vei

mai regăsi vreodată,

zicându-ţi:

– E o minune de fată!

 

Doar o inimă rebelă,

în visul unei lacrimi,

în sabia umbrei,

în libertate!

 

 

O NOUĂ PRIMĂVARĂ

 

În palma tatălui meu
am aşezat

o inimă greu încercată,
trecută prin focul patimilor,
plătind crunt vama tristeţii.

Pulsa rănită, scufundată

în frigul sălbatic al tăcerii,
în adâncul anilor,
crescută cândva în spirale
din prima maree
până la delirul stelei purpurii.
(nu era inima mea)
Privindu-l, l-am rugat

s-o înconjoare cu lumină,

balsam şi alinare.

Cu lacrimi l-am rugat pe tata
să desprindă pădurea de răni
din sângele inimii…

 

O floare s-a deschis

în mijlocul inimii,

a-mbrăţişat inima, devenind

primăvară, stea, zâmbet, lumină.

În lumina zorilor,

în palma mea

adia petala unei flori de măr.

 

 

19 februarie 2011

 

O PRIMĂVARĂ ESTE GÂNDUL TĂU

 

– O primăvară este gândul tău!

Din depărtări, la chemarea zidurilor adormite,

ecoul ne propagă respiraţia,

unind durerea şi iubirea, clipa şi speranţa…

 

– Cine-mi redă acest tainic parfum,

acest dar fără rădăcini?

Pe drumul început din nostalgie, devenit pas,

devenit dans, devenit zbor şi timp,

devenit tăcere,

zi şi noapte, trecutul uimeşte

aburul prezentului unui timp de-amintire,

unui timp de regăsire, unui timp de uitare…

 

– Dincolo de trup este adevărul!

Sub cerul nostru, cuvintele nasc inscripţii

pe pietre, pe frunze, pe petale,

pe drumul unde zefirul le risipeşte…

( cu pietre arunci în mare,

pietre verzi, roşii, albastre,

pietre lucioase, pietre rotunde,

în multe cercuri concentrice undele se propagă… )

 

– Toate pornesc de la un punct spre centru!

Dincolo de marginea vieţii,

orice desprindere naşte un început uluitor.

 

– Sub clarul de ceas al liniştii albe,

construcţia din petale nu se poate dărâma.

În foşnetul clipelor intri pe poarta lunii,

( în candela timpului nu există distanţă )

pe cărări nesfârşite,

prin oglinzi de cristal, călătorim spre stele

izvorâte din scoici de lumină.

 

– Nu te teme de vise, în aerul ce trece

prin oglinzile timpului,

acolo nimic nu te poate răni,

nici gândul, nici cuvântul, nici raza de soare!

Dincolo de fiecare oglindă un copil doarme,

iar steaua care-l însoţeşte,

în aer, îi multiplică visul-evantai.

 

Arc peste timp, prin umbrele stelelor,

cu un nufăr în palme,

pe cărarea albastră, te voi întâlni.

– Deschide-ţi braţele, tu, clipă a visului meu!

– O primăvară este gândul tău!

 

 

OPREȘTE CLIPA, CĂLĂTORULE!

 

Pe undele timpului alert

derulezi şoseaua vieţii.

Între sosiri şi plecări,

rutina şi golul, mereu mâine,

gânduri-capcană, ţinte, dorinţe,

imagini, reţineri, amăgiri.

Alergi printre bucurii şi lacrimi,

somnul vieţii între leagăn şi cimitir,

privind doar înainte uiţi trăirea,

lumina, creaţia. Dormi încă.

 

– Opreşte clipa, călătorule!

E timpul schimbării,

Trezeşte-te

să te-ntâlneşti, la colţ de viaţă, cu tine!

 

Trăieşte azi, respiră adânc clipa,

alungă-ţi teama,

nu amâna mereu altă zi,

fără ezitări, ai încredere în adevăr,

în tine, în corp,

viaţă, alegeri, credinţe,

nu te bloca-n ele, printre ruine,

nu te răni, nu te victimiza.

–Să nu uiţi niciodată, că viaţa

e clepsidra zilei, zborul secundei acum!

 

Mergi dincolo de minte,

de urletele ei,

de limite,

nu te lupta cu ea!

Recompune povestea albastră,

infuzia de energie,

deblochează jocul, recreează viaţa,

primeşte abundenţa.

 

În cântul iubirii ziua să-nceapă,

deschide-ţi ochii,

un salt, dincolo, de văzut.

Fără regrete, la capătul staţiei,

desculţ prin iubire, să spui:

– A fost, a fost, a fost atât de frumos!

 

 

PASĂRE DE FOC ESTE IUBIREA

 

Pasăre de Foc este iubirea stăvilită,

cea cu aripile aurii ca o mie de luminiţe,

cea cu ochii sclipitori ca de cristal,
cea care nu-şi dăruie cântecul inimii

decât primăverii din ea!

 

Eşti steaua care-şi află cerul!

Sub lună, domol coborâm împreună.

Când apele curgătoare stau

– o clipă doar – ne întâlnim cu noi!

Alergăm în viteză, ţi-e dragă clipa,

repede, departe te poartă,

cu picături de cer plouă în noapte.

Simţi o rupere, o sfâşiere!

În pădurea dorului, murmurul frunzelor

îţi dezvăluie veşnic iubirea neschimbată.

 

O! Amintire din urmă, un punct e viaţa,

neînsemnate vieţi punctiforme!

O! Spaţiu necuprins!

Îmbrăţişăm cuvintele, cuvinte nerostite,

cuvinte ce ne străpung tăceri.

Întâlniri aievea,

veniri nepetrecute, plecări,

şoapte dintr-un timp în care ne-am pierdut.

Cuvinte călătoare închise în gânduri,

intrate prin norii ce plutesc către un necunoscut…

 

Atragem cuvinte care vor sparge barierele timpului,

într-o adâncă tăcere vor rămâne

în ţesătura inimii topite. Ameţitoare tăcere!

Prin semnele cuvintelor strecurate în noi

ne regăsim un anotimp, o veşnicie…

 

Prin sarea mării doar sunetul propagă ecoul,

Îndelung porţi imagini gravate în tine

fără să ştii ce să faci cu ele.

Trebuie să străbaţi imensitatea cerului interior.

 

– Uită-te în palmă, o să vezi lumea ta prin liniile ei!

Multe doruri, multe cărări o să vezi,

dacă le cauţi le vei străbate!

Călătoriile inimii, călătoriile sufletului

– imagine în altă oglindă, oglindire după oglindire, la infinit…

 

Un vis dintr-un alt vis în care visăm că visăm!

Spărgând oglinda, doar moartea îl va trezi pe visător!

În căutarea unui sens care ni se relevă odată cu destinul

trecem prin viaţă. Pentru a-l descifra ne cufundăm

în fântâna de aur a prezentului. Un dans să fii!

 

– Ai vreme, te-aşteaptă atâtea! E doar neliniştea

dinaintea înfloririi.

În zori îţi vei primi medalia – roua de pe flori!

O, flori de nu-mă-uita, icoane ale tăcerii, doar ele vorbesc!

Nicăieri nu ajungem,

nesfarşită e viaţa, sosirea e doar o moarte.

Fără pauze, viaţă după viaţă,

la infinit se mişcă roata Timpului…

 

Ar fi bine dacă s-ar scrie poeme pe pietre!

Multe s-au scris, multe îşi aşteaptă descifrarea

pe drumurile pierdute pe axa Timpului!

Niciodată n-ai să mă pierzi, niciodată n-am să te pierd,

trăim unul în altul prin tot

ce am simţit împreună – un întreg univers –.

—————————

Irina Lucia MIHALCA

București, 8 Martie 2018