Ion IANCU VALE: Ca un vinovat în copacul existenței
Estompându-se celelalte vise al nopţii, m-am trezit şi am receptat, din nou, un mesaj verbal, laconic şi criptat, care de astă dată sună astfel: „Pomul de neatins, încă mai poate fi atins”…
Este dimineaţă iar ceasul din perete arată ora cinci şi treizeci şi patru de minute şi plutesc parcă într-o mare de ceţuri… Recidivez reportând şi acest mesaj oniric la poeme anterioare scrise de mine, oprindu-mă la unul, dintre cele câteva, care au ca laitmotiv pomi sau copaci.
Iată-l:
Ca un vinovat în copacul existenţei
Vă rog chiar dacă mai fac uneori acrobaţie
pe o sârmă de covrigi, iertaţi-mă,
chiar dacă mă aflu adesea, o apă prea subţire
într-un vad fără maluri, iertaţi-mă.
Iertaţi-mă pentru căci eu nu sunt
numai cel care se vede,
eu sunt mai ales cel care de atâtea ori am fost.
Iertaţi-mă tatăl meu şi mama mea
şi fraţi mei şi nepotul meu Ariel
şi neliniştita mea iubită Soledad
şi toţi cei care aţi crezut în mine vre-o dată
şi pe care, cu sau fără voie, v-am dezamăgit,
căci eu m-am născut într-un copac.
E atât de înalt copacul acesta,
iar sub mine nu mai sunt crengi,
pentru că pe măsură ce urc ele se usucă
şi se frâng în urma mea,
fără a mai putea coborî…
Încă o dată vă rog, iertaţi-mă,
e atât de înalt copacul acesta,
încât nici cerul nu-l mai poate umple…
Şi totuşi ce să însemne ,,Pomul de neatins, încă mai poate fi atins”?
Să fie aici oare vorba, despre atât de cunoscuta pildă biblică, a
Pomului Vieţii şi Cunoaşterii? Ori altceva… mă tot întreb…mă intreb…
————————
Ion IANCU VALE
21 februarie 2018
Târgoviște
